LOADING

Type to search

„Hristos Se naşte, Domnul coboară! Noi ce răspuns avem la iubirea copleşitoare a lui Dumnezeu?” – Ieromonahul Dorotei Râmbeţ, stareţul Mânăstirii Sfântul Apostol Filip de la Adamclisi

„Hristos Se naşte, Domnul coboară! Noi ce răspuns avem la iubirea copleşitoare a lui Dumnezeu?” – Ieromonahul Dorotei Râmbeţ, stareţul Mânăstirii Sfântul Apostol Filip de la Adamclisi

Share

„Dumnezeu Preasfântul / Colindând pământul / A vrut să nu mai fie / Potop şi urgie. / El făcu lumină / Blândă şi senină / Şi Îşi trimise Fiul / S-alunge pustiul. / Fiul Se-ntrupează / Lumea luminează / Fecioara Maria / Naşte pe Mesia.” 

Mai înţelegem noi astăzi această taină a coborârii printre oameni a Domnului Hristos? Ne mai bucură cu adevărat această veste minunată? Mai simţim bogăţia de sensuri pe care o aduc în casele noastre colindele străbune? Sunt întrebări la care acum, în prag de sărbătoare, ne-a răspuns cu multă căldură şi generozitate părintele Dorotei Râmbeţ, stareţul mânăstirii dobrogene Sfântul Apostol Filip, aşezământ înălţat în 2007 şi care adăposteşte moaştele sfinţilor cinci mucenici descoperiţi în cetatea Adamclisi. Fiu duhovnicesc al părintelui Justin Pârvu, un sfânt al temniţelor comuniste, părintele Dorotei îndeamnă cu putere, ca şi duhovnicul său, spre împreună-vieţuirea cu Hristos, chemându-ne în aceste zile să ne curăţim ieslea sufletelor noastre pentru a-L primi pe Cel care vine în lume şi Se face om ca să ne ridice pe noi la viaţa cea cerească… Lerui, Doamne, ler…

„Dumnezeu S-a înomenit pentru ca noi s` ne îndumnezeim”

Părinte stareţ, mai sunt câteva zile şi dangătul clopotelor de la bisericile noastre va vesti „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. (Luca 2, 10-11) Ce înţelesuri sunt cuprinse în această veste minunată?

Sensul principal al acestei mari sărbători este înomenirea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, uimindu-se, spunea că dacă am vedea soarele coborându-se pe pământ şi umblând printre oameni, sigur ne-am înspăimânta; şi atunci oare cum să nu ne minunăm de naşterea trupească a Soarelui Dreptăţii, Care S-a făcut om şi a locuit printre noi? Ce poate fi mai de cinste pentru orice fiinţă decât binecuvântarea de a i se oferi invitaţia să devină dumnezeu după har? Dumnezeu S-a înomenit pentru ca noi să ne îndumnezeim. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim.” Iar Sfântul Serafim de Sarov ne recomandă ca duhul nostru să fie întotdeauna voios şi mai ales când suntem în preajma unui praznic împărătesc să înţelegem semnificaţia sărbătorii şi să ne bucurăm de darul lui Dumnezeu.

Noi, oamenii, am avut încă de la facerea lumii un loc aparte în Creaţie. După ce a fost creată lumea spirituală şi cea materială, am fost creaţi şi noi, dar nu ca pe cele de dinaintea noastră, doar cu cuvântul, ci Dumnezeu chiar a luat lut cu mâna Sa şi ne-a modelat, ca o încununare a Creaţiei Sale, fiind alcătuiţi din cele două lumi: spirituală, cu suflet înţelegător, şi materială, cu trup minunat. Omul a fost cea mai binecuvântată făptură şi, cu toate că a greşit amarnic, Dumnezeu nu l-a lăsat până în sfârşit, trimiţându-i un mare Dar, pe Fiul Său născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci. Şi la praznicul pe care îl aşteptăm Îl vedem iarăşi, în chip minunat, prunc născut din mamă fără de tată, din Fecioara Maria. Cinstea care ne-a fost oferită nouă este uimitoare şi, dacă am reuşi să o cuprindem măcar cu mintea, am avea sufletul plin de recunoştinţă zilnică, nu ne-ar mai mâhni imperfecţiunile vieţii, ci am pregusta din bucuriile paradisiace încă de pe acum.

„…se fac presiuni asupra Bisericii pentru a se alinia lumii moderne”

Cum credeţi că este primită astăzi această veste, a Naşterii Pruncului Iisus? În ce lume Se naşte Hristos?
Hristos Domnul cu durere ne arată în Sfânta Evanghelie că cei care sunt dispuşi să-L primească şi să-L urmeze sunt puţini; de aceea pe aceştia îi şi încurajează, zicând: „Nu te teme, turmă mică!” (Luca 12, 32), căci „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 20)
Lumea primeşte vestea Naşterii Domnului, dar nu în adevărata ei profunzime, pentru că omul contemporan iubeşte nesupunerea şi libertinajul şi, în aceste condiţii, nu are dorinţă de autoconstrângere pentru a merge pe drumul îndumnezeirii. Lumea şi-a creat un alt hristos, care să nu o scoată din materie şi care să propovăduiască o pace pe placul ei, adică o pace cu păcatul. De aceea se fac presiuni asupra Bisericii pentru a se alinia lumii moderne şi a-l primi pe noul hristos, cel făcut de mintea oamenilor iubitori de desfătări trupeşti. Să ne ferească Domnul de greşeala pe care au făcut-o catolicii şi după aceea protestanţii, care, de dragul omului „emancipat”, au renunţat la „barierele ruginite” ale canoanelor Bisericii, pe care le-au făcut „moderne” şi agreate de oameni! Ei şi-au anulat însă misiunea la care este chemată Biserica, aceea de îndumnezeire a omului.

Lumea fiind în această stare, Hristos pătimeşte din partea noastră acelaşi refuz de care a avut parte la Naşterea din Betleem, când Cel care a făcut cerul şi pământul nu a avut unde să-Şi plece capul. Ca şi atunci, oamenii găsesc de făcut lucruri care li se par mult mai importante decât împlinirea spirituală şi de aceea, de dragul fericirii lumeşti, nu au timp şi loc pentru a-L primi pe Domnul în casele lor, în sufletele lor.

Observăm însă că toată lumea îşi doreşte să aibă un Crăciun fericit şi pentru aceasta cei mai mulţi aleargă după cumpărături şi cadouri, pregătesc mese îmbelşugate… Cum ar trebui petrecut, de fapt, acest mare praznic pentru a simţi cu adevărat bucuria Crăciunului?

Omul a fost creat chiar pentru a fi fericit, numai că, pentru a trăi adevărata fericire, el este chemat la împreună-vieţuirea cu Hristos. Ce spune Hristos în Sfânta Evanghelie? „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10, 10) Când simţi că trăieşti cu adevărat? Atunci când eşti fericit, numai atunci simţi că ai viaţă din belşug. Aşa că Hristos Domnul nostru este primul Care Îşi doreşte să fim fericiţi şi să avem fericire din belşug.

Sfântul Paisie Aghioritul spunea că astăzi vedem cu durere cum omul caută liniştea în nelinişte şi fericirea în nefericire. De sărbători, aleargă cu inima la gât să pregătească casa, masa, să creeze o atmosferă cât mai „magică”. Pentru că aşa este la modă, ca totul să fie legat de magic, magie, adică de o taină ocultă, după cum arată şi adevărata semnificaţie a cuvântului „magic”, care nu exprimă o taină a lui Dumnezeu, a Adevărului, ci  taină a minciunii. Şi, după eforturi eroice, când totul este gata, îl vezi pe om cum aşteaptă să se liniştească, dar, aşezându-se la masă, de cele mai multe ori o ia de la capăt cu nefericirile.

Cum ar trebui să întâmpinăm acest praznic? Ideal ar fi să ajungem să înţelegem şi să trăim profund dulceaţa descoperirii lui Dumnezeu din această sărbătoare. Nu trebuie să cădem însă în deznădejde dacă nu putem ajunge la o astfel de trăire profundă a sărbătorii, dar, în funcţie de maturitatea noastră duhovnicească, să ducem o luptă continuă pentru a ne uni cu Hristos, rezervându-ne timp pentru a lucra la pregătirea unui loc de naştere a Lui în fiinţa noastră, prin spovedanie sinceră şi primirea Sfintei Euharistii. Cei care au o minimă rânduială duhovnicească sigur înţeleg de ce simt binecuvântare după 40 de zile de post sau de ce până şi o pâine uscată este gustoasă după un post negru. Pot da mai multe astfel de exemple, din care putem înţelege că urmarea lui Hristos aduce o armonie în toată viaţa noastră. De aceea ne învaţă că „pâinea” pe care o cerem în Rugăciunea Domnească este cea „spre fiinţă”, ca să punem odihna sufletului înaintea plăcerii trupului, spre a dobândi viaţa veşnică, fericirea veşnică.

„Fericirea după care alergăm cu toții nu se capătă printr-o formul` magică…”

Părinte, suntem într-o perioadă a colindului „sfânt şi bun” şi cu toţii ne amintim de momentele de bucurie din copilărie legate de aceste zile. Sfinţia voastră cum vă pregăteaţi şi cum întâmpinaţi Crăciunul când eraţi copil?

Ca generaţie, cei de vârsta mea suntem produsul comunismului şi de aceea, mai ales la oraşe – eu m-am născut la Buzău –, datinile specifice acestei sărbători erau pământeşti. Totuşi, în această perioadă se simţea ceva tainic şi mai deosebit decât la celelalte sărbători.

Ca să vă daţi seama care era educaţia noastră duhovnicească, am să vă povestesc ceva care ulterior m-a amuzat tare mult. Noi, copiii, de obicei mergeam de sărbători cu pluguşorul şi bucuria noastră cea mare era să pocnim din bici. S-a întâmplat însă de am mers de câteva ori şi cu steaua şi – ca să vedeţi ce înseamnă ateismul cu toate formele lui – atunci când cântam „Fecioara Maria naşte pe Mesia” eu înţelegeam din versul acesta că acolo sus, în cosmos, Fecioara Maria naşte pe fiul ei pe o cometă sau planetă care se cheamă Mesia. Nimeni nu îmi vorbise despre Mesia… Cam aceasta era ceea ce înţelegeam eu la vârsta aceea despre acest mare praznic. Cred că şi îngerul meu păzitor se amuza de această cugetare, dar oricum ar fi fost acele vremuri, cred că pe atunci copiii erau mult mai inocenţi decât cei de azi, care fac totuşi Religie în şcoală.

Într-adevăr, copiii şi tinerii îşi pierd inocenţa şi aceasta este una din problemele principale ale lumii în care trăim. Părinte Dorotei, ştim că aveţi mulţi tineri printre fiii duhovniceşti ai sfinţiei voastre. Ce sfaturi le daţi pentru a-şi păstra sufletele curate şi pentru a nu se lăsa manipulaţi de vicleniile vremurilor prezente?

În primul rând apelez la elanul lor tineresc de a lupta pentru libertatea lor spirituală, prin înfrânarea plăcerilor care robesc sufletul, şi îi rog să nu renunţe niciodată la luptă pentru a dobândi fericirea. Fericirea după care alergăm cu toţii nu se capătă printr-o formulă magică, ci prin asumarea luptei cu sinele, ce are ca front tărâmul minţii. Aici este reduta de căpetenie a noastră, pe care nu trebuie s-o pierdem, pentru că, aşa cum spunea stareţul Tadei (de la Vitovniţa, Serbia), „cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”.

Sufletele tinerilor sunt precum pământul de primăvară şi, dacă vor fi gospodari harnici, vor semăna grâu care va rodi pâinea vieţii, adică Se va naşte Hristos în inimile lor. Dacă se vor trândăvi, însă, vrăjmaşul va semăna neghină şi vor primi înrâurire demonică.

Această perioadă a vieţii este foarte importantă, pentru că una este să te apuci de semănat primăvara şi alta este să semeni vara şi ce să mai vorbim de cei care seamănă toamna, când de fapt ar trebui să se pregătească de cules… Cei care seamănă vara şi toamna sunt cei care spun că vor merge la biserică la bătrâneţe, dar roadele vor fi pe măsură, pentru că vor semăna pe un câmp plin de neghină, într-un suflet plin de păcate, greu de curăţat şi înlăturat.

„În ultimii ani lumea renunță la valorile spirituale”

De luat aminte la ceea ce ne spuneţi! Părinte Dorotei, nu aş vrea să încheiem acest interviu fără să amintim de mărturisitorii din temniţele comuniste, care, în contrast cu lumea noastră, aşteptau şi trăiau cu toată fiinţa lor Naşterea Domnului, în pofida frigului, foamei, batjocurilor de tot felul la care erau supuşi, fiind convinşi că Mântuitorul Se naşte şi în celulele lor îngheţate. Credeţi că poporul nostru mai poate da astfel de mărturisitori?
Mărturisitorii din temniţele comuniste erau cu trupurile legate în lanţuri, dar cu sufletele libere, iar majoritatea celor din afara zidurilor închisorii erau liberi trupeşte, dar sufleteşte trăiau într-o pervertire a conştiinţei, pregătindu-se să-l primească pe Moş Gerilă şi uitând de Moş Crăciun. Unii dintre aceşti mărturisitori chiar nu-şi mai doreau eliberarea, aşa cum este cazul părintelui Dimitrie Bejan. Greu este pentru noi să înţelegem această înaltă trăire! Pare o nebunie pentru lume, dar este un rezultat al unirii cu Hristos, prin suferinţa Crucii.

Biserica, întotdeauna când a fost prigonită, a dat sfinţi, aşa cum s-a întâmplat şi în perioada comunistă, şi de aceea nu cred că va fi cândva altfel. Fiecare generaţie are provocările ei şi pentru aceasta este necesar să înţelegem că şi noi vom avea încercările noastre. Îmi amintesc că
părintele Justin ne spunea adeseori: „Măi băieţi, ce ne-au făcut nouă! Dar ce o să vă facă vouă! Pentru că pe noi au făcut experienţă, iar pe voi o să pună în practică ce-au învăţat.” Cu cât trece timpul, cu atât mai mult încep să-i dau dreptate, pentru că în ultimii ani lumea renunţă la valorile spirituale şi, precum se întâmpla la poporul evreu, asupra căruia se abăteau toate năpastele atunci când se îndepărta de Dumnezeu, aşa şi noi suntem vulnerabili, rămânând fără ocrotirea Domnului.
Vedem cu durere cum astăzi sunt denaturate rânduielile fireşti ale oamenilor prin homosexualitate, prin legiferarea aşa-ziselor căsătorii între persoane de acelaşi sex şi prin alte nenumărate anomalii, iar în plan spiritual observăm haosul promovat de ecumenism, despre care Cuviosul Părinte Iustin Popovici, sfântul dogmatist al veacului al XX-lea, spunea că este „panerezia secolului”. Atunci când omul consideră că are libertatea de a crede în orice, iar învăţăturile Bisericii dreptmăritoare, care ne feresc de slujirea la dumnezei mincinoşi, sunt etichetate drept extremism religios, sunt semne evidente că vin vremuri de mari încercări. Direcţia în care merge lumea prin ridicarea păcatului la nivel de lege trebuie să ne pună mult pe gânduri şi să vedem „colţii” fiarei care se aproprie sub chipul mielului nevinovat… Dar, aşa cum spuneam, Biserica a dat întotdeauna sfinţi în vremuri de prigoană şi cred că din tulpina neamului nostru vor mai răsări mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe.

„De fapt nu Îl iubim pe Dumnezeu şi de aceea nu-I acordăm timp”

Vă mulţumim, părinte stareţ, pentru căldura cu care aţi răspuns rugăminţi  noastre de a ne acorda acest interviu şi v-am mai ruga acum, la încheiere, să ne spuneţi un cuvânt de întărire pentru ca Domnul să Se nască şi în ieslea sufletelor noastre.

Pentru omul contemporan, o mare problemă este timpul – are atât de multe sarcini lumeşti de îndeplinit încât ajunge să uite că are suflet. Aceasta este capcana celui rău, care ştie că timpul vieţii noastre pământeşti este limitat şi ni-l fură, amăgindu-ne cu presupusa fericire pământească. Fiecare zi sau mai bine zis fiecare clipă din viaţa noastră este un dar unic şi niciodată nu ne mai întâlnim cu clipa care a trecut; de aceea trebuie să avem o mare atenţie pentru felul în care ne petrecem viaţa şi să nu ne mai amăgim că o să facem ceva pentru sufletele noastre mâine, pentru că ceea ce putem face astăzi este foarte posibil să nu mai putem face mâine.

Părintele Arsenie Papacioc obişnuia să spună: „Dacă i-am întreba pe cei de sus: «Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?», ne-ar răspunde: «Timp puţin, dar petrecut bine!»”

De fapt nu Îl iubim pe Dumnezeu şi de aceea nu-I acordăm timp, găsind întotdeauna ceva mai important de făcut. Atunci când iubeşti pe cineva nu poţi să nu te gândeşti la el, să nu vorbeşti cu el, să nu fi împreună cu el, luptând să-i acorzi cât mai mult timp. Aşa şi noi: dacă L-am iubi pe Dumnezeu precum de multe ori susţinem cu tărie, ne-am gândi cât mai des la El, am rosti Rugăciunea inimii chiar şi când lucrăm ceva, ne-am face timp pentru a ne întâlni cu El, pentru a-I vorbi în taină prin pravilele de rugăciune şi ne-am dori cu mare dor o împreunăvieţuire cu El prin Sfânta Împărtăşanie.

Iată că praznicul Naşterii Pruncului Iisus ne întoarce iarăşi privirea spre iubirea copleşitoare a Domnului, Care nu Şi-a cruţat singurul Fiu pentru binele nostru. Oare ce răspuns vom putea da, sau ce scuză vom putea găsi pentru a ne îndreptăţi în cazul în care nu suntem dispuşi să luptăm o scurtă vreme pentru a putea fi fericiţi o veşnicie?

Fie ca înţelesul tainic al sărbătorii Naşterii Domnului să ne deschidă ochii sufleteşti pentru a o vedea pe Măicuţa Domnului cum umblă pe la casele sufletelor noastre şi să alergăm să-i deschidem ca să-L poată naşte pe fiul ei! Amin.

Interviu realizat de Flori Tiulea