LOADING

Type to search

Părintele Pimen Lacuschitiotul (II)

Părintele Pimen Lacuschitiotul (II)

Share

Continuăm în acest număr al revistei noastre interviul publicat în numărul din luna noiembrie cu părintele Pimen Vlad de la Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos. Veţi citi în rândurile care urmează aventura duhovnicească a construirii unei chilii aghiorite. Poate că pentru noi, mirenii de rând, banii şi cheresteaua, un tractor sau un camion, sunt simple lucruri lumeşti. Când ne gândim la ele nu ne gândim la Dumnezeu şi invers. Însă darul părintelui Pimen, ca de altfel, îmi pare, al oricărui monah, este să ne arate că lucrurile mari sunt ascunse în cele mici şi că putem să fim lucrători în via Domnului chiar în timp ce ne ocupăm de construcţii. Totul este să te rezemi de Hristos şi nu de propriile puteri şi să împleteşti mereu rugăciunea în orice clipă a vieţii. Aşa ne câştigăm mântuirea, în lume sau în mânăstire. (C.C.)

Părintele Pimen are fire de poet. Având o astfel de simţire, el a şi scris cea mai bună carte – în graiul nostru – despre mânăstirile şi schiturile athonite: Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului (pe care toţi pelerinii şi aghioriţii români o cunosc).

De loc este din Cornu Luncii, din Ţara Bucovinei, iar de metanie de la Mânăstirea Sihăstria, unde a vieţuit doi ani înainte de armată şi alţi doi după aceea. De 24 de ani, însă, se nevoieşte în Sfântul Munte, la Schitul Lacu, dimpreună cu fratele său după trup, părintele Dosoftei. Vrednic fiind, a construit două chilii acolo: una închinată Sfântului Artemie, acum 21 de ani – pe care o păstoreşte fratele său – şi o alta nouă (târnosită în 2009), cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, în care se osârduieşte împreună cu alţi opt monahi. Înţelegând că liber de toate nu eşti decât atunci când slujeşti Domnului, şi una din surorile părintelui s-a călugărit acasă, în ţară.

Credeţi-mă că orice întâlnire cu părintele Pimen este o bucurie! Oriunde s-ar întâmpla aceasta, el răspândeşte tihnă şi te odihneşte, pentru că îl simţi fără vicleşug în inimă şi curat la suflet. Cum reuşeşte să rămână neîmpovărat de griji – stareţ fiind – m-am mirat odată, întrebându-l. „Îi arăt doar Domnului, şi nu oamenilor, toate cererile şi doririle mele”, mi-a răspuns el. Asta înseamnă să crezi cu adevărat că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi să nu te întemeiezi pe sinele tău! „Arunci astfel Domnului grijile tale şi, în felul acesta, dobândeşti şi pacea.” Ţinându-şi inima întoarsă către Dumnezeu, părintele Pimen petrece murind lumii şi veacului acestuia, răpind astfel dinainte bunătăţile lumii făgăduite…

Acoperişul Maicii Domnului

A fost greu cu acoperișul, care ne-a costat foarte mult. 25.000 de euro doar cel de pe chilie, afară de ardezia de pe biserică, pe care-o pusesem mai din timp. Pusesem cartonul asfaltat şi şipcile pe chilie, dar, pentru că deja aveam 20.000 de euro datorie, nu eram în stare să mai procur alţi 25.000. Între timp, şipcile au început să se strâmbe, cartonul să cedeze, iar ploaia să se strecoare în casă. Ş-atunci am apelat iarăşi la Preacurata: „Maica Domnului – zic –, fă cum vrei tu, dar ajută-mă să acopăr chilia până la iarnă, că ne plouă în casă!” Trebuie să vă spun că eu nu i-am cerut niciodată Maicii Domnului bani, ci doar cele de trebuinţă neapărată.

Şi într-o noapte eram la priveghere, la kiriakon, chiar în spatele bisericii, pentru că mai făceam şi eu închinăciuni, să nu mă ia somnul. Şi atunci vine la mine un om să mă întrebe dacă… mi-am acoperit chilia! I-am răspuns că „nu, pentru că m-a costat 20.000 de euro să pun ardezia pe biserică, iar chilia, fiind mai mare, cu siguranţă va costa mai mult”. A plecat şi s-a întors puţin mai târziu. „Şi cam cât ar trebui să dea cineva ca să fie ctitor al chiliei sfinţiei tale?”, m-a întrebat de data asta. „Păi, ar trebui o sumă mai consistentă ca să rămână în veci pomelnicul lui la sfânta masă”, zic eu. „Oare 25.000 de euro ar ajunge pentru asta?” „Bineînţeles.” Iar a plecat omul. În sfârşit, se termină slujba: când dau să plec către casă, vine acel creştin la mine şi-mi pune în mână un plic gros cât o cărămidă, zicându-mi: „Părinte, ai 25.000 de euro în plic ca să-ţi acoperi casa. Banii ăştia eu i-am adunat în mult timp şi nu mă puteam hotărî în ce afacere să-i investesc. Aveam vreo două variante, dar nu eram decis, şi atunci am apelat la Maica Domnului – să mă înveţe ea ce să fac cu banii. Şi ea mi-a spus: Du-te şi dă-i părintelui Pimen ca să-şi acopere chilia!” Bucuros, eu, după ce i-am mulţumit şi Maicii Domnului pentru aşa ajutor trimis, l-am căutat imediat pe meşterul care-mi acoperise biserica – pentru că ştiam că are lucrări antamate pe un an înainte. Aşa era şi de data asta, dar mi-a zis grecul că are două săptămâni libere până la următoarea lucrare. „Gata – zic –, ne apucăm de treabă.” Repede am comandat piatra, ardezia, la Kavala şi am început lucrul. Vreau să vă zic că materialele pe care le-am cumpărat – pentru că a trebuit să schimb şi cartonul asfaltat – şi manopera m-au costat nici mai mult, nici mai puţin decât… 25.000 de euro! Am vrut să vă povestesc măcar un episod al construcţiei acestei chilii, dar să ştiţi că ea toată a fost zidită în felul acesta. Şi biserica tot aşa am făcut-o.
Lucru minunat: asta este singura biserică din Athos în care trebuie să te descalţi!

Sfânta Parascheva

Da. Așa e. Au venit lacuschitioţii la slujbă şi m-au întrebat: „Frate, dar tu ce faci aici? Moschee?” „Măi, trebuie să am şi eu ceva specific!”, le-am răspuns eu. Uite: aici în dreapta am pictat-o pe Sfânta Ecaterina – că, după Maica Domnului, la ea am eu cea mai mare evlavie, şi mă tot gândeam, şi eu şi pictorul, pe cine să zugrăvim în partea stângă. Pe care dintre cuvioase. Ştiţi că la noi, în Athos, sfintele se zugrăvesc deasupra, însă eu am voit neapărat s-o pictez neapărat pe Sfânta Ecaterina aici, în partea dreaptă, unde stau. Şi mai înainte de a isprăvi fresca, mă duc odată în ţară, pe la Iaşi, pe la Cuvioasa Parascheva. Când să plec, cineva de la catedrală îmi spune: „Părinte, tocmai am schimbat veşmintele cuvioasei. N-ai vrea să le iei dumneata?” „Mai întrebi, omule? Bineînţeles că le vreau!” Pe urmă, mă sună şi o creştină ca să-mi trimită şi perna sfintei. Zic eu în sinea mea: „E clar. Pe Sfânta Parascheva trebuie s-o pictăm în cealaltă parte!” După ce am zugrăvit-o, ne-a şi ajutat. Cu două săptămâni mai înainte de sfinţire n-aveam sfinte vase, candele şi multe altele. Şi nici bani.

Ca de obicei, părinte!

Da. Mă obişnuisem deja. Şi vine sărbătoarea Sfintei Vineri. Cum în schit nu i s-a făcut slujbă specială, am privegheat-o noi pe cuvioasa, la chilie, la Sfântul Artemie, că încă stăteam acolo. Şi în toiul nopţii mă cheamă un frate: „Părinte, hai la telefon că vrea neapărat cutare credincios să vorbească ceva cu sfinţia ta!” Şi zice acela direct către mine: „Părinte, cum stai cu datoriile?” „Ca de obicei – spun. În creştere!” „Uite, vreau să-ţi trimit ceva bani, dar n-am prin cine.” Cum un frate de-al meu tocmai venea în Munte, mi-a adus şi plicul cu bani de la acel prieten. Am şi dat îndată fuga la Atena, să caut opt candele de argint, vase liturgice din argint şi o raclă pentru moaşte – tot din argint. Şi tot umblând pe la meşterii greci de acolo, până la urmă am găsit unul care mi le-a făcut pe toate în banii aceia pe care-i aveam. Şi uite-aşa s-a îngrijit cuvioasa de odoarele bisericii noastre, chiar în ziua praznicului ei! Anul următor m-am dus la cuvioasa de la Iaşi, ca să-i mulţumesc de tot ajutorul pe care ni l-a dat. Cum mi s-a părut că am stat prea puţin cu ea, m-am întors şi a doua zi, în chip minunat, la Utrenie şi Liturghie, şi am stat în voie de vorbă cu ea.

V-am spus toate acestea ca să ştiţi că tot ce vedeţi aicea s-a făcut din mila Domnului, prin intervenţii ne-omeneşti: cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor. Ş-atuncea pentru ce să ne consumăm noi, când Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt cei care lucrează, de fapt?

Da, „omul asudă şi Dumnezeu lucrează”…

Toate se fac de la sine, dacă omul Îl caută necontenit pe Dumnezeu şi face voia Lui. El îţi poartă de grijă atunci. El şi Maica Sa…

Tractorul lui Becali

Cu iertare să-mi fie, părinte, dar văd că v-au purtat de grijă şi cu ditamai tractorul!

Tractorul acela – ştii care-i treaba cu el? O vrut Becali, la timpul acela, să dea întregului schit ori un tractor, ori o maşină mai mare, de care să se folosească toţi fraţii. S-au dus părinţii şi s-au interesat, dar mânăstirea le-a zis că nu le dă voie să-şi ia camion. Dacă vor, pot să-şi ia un tractor mai mare. Au căutat ei unul care să facă de toate şi au găsit aşa ceva pe la Salonic, dar costa nici mai mult, nici mai puţin decât 120.000 de euro! S-au dus la domnul Becali, şi acesta le-a zis: „Bun. Vă dau banii, dar cu o condiţie: tractorul stă la părintele Pimen şi dânsul are grijă de el.” Aşa a ajuns tractorul la mine, cu toate că eu n-am ştiut nimic despre el până nu mi l-au adus în ogradă! Nouă chiar nu ne foloseşte acum, dar e în grija mea, aşa că „fac ascultare” şi mă ocup de el.

V-a ajutat mult Becali aici, în Lacu!

Mult. Cum zicea şi un bătrân: „De la voievozi încoace, n-a mai fost nici un român care să ne ajute atât de mult!”
În schit la noi a lăsat vreo două milioane de euro şi, în plus, 20 de TIR-uri de cherestea!

Eu am auzit că a dat românilor aghioriţi peste cinci milioane de euro!

A dat cu siguranţă! Dar i-a mai ajutat şi pe prodromiţi cu nişte sume importante. Păi şi atunci când era închis a trimis Prodromului 500.000 de euro! La început a adus el banii în Athos, dar mai pe urmă le trimitea chilioţilor euro în conturi, prin bancă, şi funcţionarii greci s-au speriat când au văzut ce sume veneau!
Verificau să nu fie erori în sistem! Să aibă parte de mântuire, că ne-a ajutat mult. Şi Dumnezeu îl ajută pe el! Construieşte acum un spital, am înţeles. A ridicat case, biserici, mânăstiri. Se luptă să facă ceva pentru aproapele lui. În felul lui, el este un luptător.

Poate că unii vor spune că „are de unde”. Dar sunt atâţia alţii care „au de unde” şi nu se ostenesc cu nimic pentru aproapele lor. Ş-apoi, „cui i s-a dat mult, mult o să i se şi ceară”. Mie, dacă mi s-a dat mai puţin, mai puţin o să mi se ceară.

Câţi monahi se nevoiesc aici, părinte?
Opt, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Este şi un monah din Basarabia printre ei? Siluan?
Da. Este.

Îi transmite toate cele cuvenite o fostăcolegă de şcoală primară, Raisa. Preoteasă, care este însărcinată a şaptea oară. 

Uite ce frumos! Bătrânii spuneau că „la fiecare naştere, Dumnezeu deschide un robinet în cer ca să aibă şi pruncul acela din ce trăi”. Cunosc o familie în Atena care are şase copii. Trăiesc frumos şi creştineşte: el munceşte, ea creşte pruncii. În fiecare seară, înainte de rugăciune, citesc din Vieţile Sfinţilor. La şcoală sunt cei mai buni, mai buni şi decât grecii, pentru că au mintea curată şi Dumnezeu îi înţelepţeşte. Îmi spuneau că nu le lipseşte niciodată nimic. Ba dimpotrivă, din cât au mai dau şi altora – care poate n-au copii.

Până la urmă, tot acolo ajungem: la credinţă. Căci de vom avea-o măcar „cât un bob de muştar”, Dumnezeu va muta şi munţii pentru noi. Dar vezi, bobul de muştar este rotund, fără colţuri. La fel trebuie să fie şi credinţa noastră: fără colţuri.

Interviu realizat de George Crasnean

(11 martie 2017)