Lumea Monahilor nr. 127, ianuarie 2018

coperta LM 127

EDITORIAL – LA ÎNCEPUT DE CENTENAR 1918-2018

De multă vreme, aş zice chiar prea multă, s-a strecurat în inimile noastre un virus: ruşinea de a fi români. Nemulţumiri de ele însele au toate popoarele – Charlie Ottley, realizatorul Wild Carpathia, îmi spunea cu umorul său britanic că el crede că doar la americani lipsesc cu desăvârşire! Pot să vă spun că englezii, de pildă, le au. Dar la noi aceste nemulţumiri sunt un cancer în metastază! Nu spun că România este un loc perfect, dar atunci când străinii stabiliţi aici o laudă şi îi găsesc multe virtuţi – unii vorbind despre ele cu patos! –, iar noi doar o înjurăm mereu, e limpede că suferim de o gravă cataractă spirituală, o boală pe care cei veniţi de afară nu o au.

Virusul acesta are mereu şi un pandant, un soi de proteină distructivă care îl ajută să se menţină parazit. Nu numai că ne înjurăm cu patimă, dar facem din asta un titlu de glorie. Dacă nu-ţi scuipi ţara însemnă că eşti amic cu cei care ne-au adus în starea aceasta – politicienii corupţi. Sau că eşti suspect de „naţionalism”, o stare a existenţei malignă.

În plus, avem şi o bomboană de aşezat pe colivă – ca să fii în rând cu lumea virusul îţi cere să emigrezi urgent şi, mai grav, să te lauzi cu asta. Nu vorbesc aici de cei sărmani, care pleacă doar pentru că realmente nu au ce pune pe masă copiilor. Ei se întorc sau s-ar întoarce de îndată în ţară dacă ar găsi aici fărâma de pâine pe care o câştigă pe afară. Molima despre care vă scriu este apanajul exclusiv al celor cu studii şi ceva bani. Ei nu pleacă din pricina sărăciei. În rândurile lor exilul e un soi de disidenţă pe care şi-o asumă cu o grimasă amară – dacă îţi pasă într-adevăr de mizeria din ţară, atunci e musai să o părăseşti, spălându-te de ea cu apă curată, musai occidentală. E în asta un titlu de glorie, pe care în vremea comunismului îl revendicau doar cei care reuşeau „să fugă”. Doar că atunci fuga lor era periculoasă, unii – nu puţini – o plăteau cu viaţa sau puşcăria grea, iar stabilirea în occident era realmente un fapt eroic, pe care unii dintre ei îl şi transformau într-o luptă deschisă cu regimul comunist. Însă, astăzi, exilul, mai ales pentru cei cu studii şi slujbe deloc rele, este doar o schimbare a unui loc bunicel cu unul mult mai bun. Sau, uneori, a unui loc bun cu unul excelent. nici o jertfă, nici un suspin în final. Contul în bancă se măreşte, iar viaţa îl urmează cuminte. Dar, totuşi, autoexilul e văzut ca o virtute şi e propovăduit în culori mândre. Ţara asta de… – nici nu îndrăznesc să transcriu aici invectiva lor – „nu ne merită!”

Sigur, veacul nostru este hedonist. Suntem în mileniul în care psihologii te sfătuiesc să te iubeşti pe tine însuţi, ba chiar să te iei în braţe, iar reclamele îţi spun mereu „că meriţi!” Iar toate acestea sunt prezentate drept virtuţi, nu drept egoism în stare pură. E firesc atunci ca acei români care încă îşi iubesc ţara şi nu simt nevoia să o ponegrească, ba dimpotrivă, o iau în braţe şi – ce blasfemie! – se jertfesc pentru ea şi se mândresc cu ea, să fie ostracizaţi, priviţi ca ciudaţi.

Un singur lucru aş vrea să le spun celor care se autoexilează nu de sărăcie, ci cu patimă şi mândrie: dacă europenii în general, iar nemţii în particular, răvăşiţi de lupte, ar fi spălat putina în şapte zări după cel de Al Doilea Război Mondial, ar mai fi avut acum ei unde să plece ca să scape de „corupţia, neseriozitatea, băşcălia şi lipsa de profesionalism tipic balcanică”? Oricum am lua-o, occidentalii la care fug românii noştri cu ştaif şi-au luat în braţe patriile şi le-au dus în spate atunci când le-a fost cel mai greu. Dar de, „neseriozitatea asta balcanică” nu ne îndeamnă să le urmăm exemplul…

Cristian CURTE

Articole asociate: