Revista:

Avva Petroniu Tănase – Despre învăţătura de credinţă cea adevărată (I)

PARINTELE PETRONIU

Acum şapte ani, la 09/22 februarie 2011, trecea la cele veşnice gheronda Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc athonit Prodromu. Cum despre avva Petroniu s-au scris multe pagini, ni s-a părut că cel mai nimerit s-o facă acum ar fi chiar… el. Pentru aceea am cerut binecuvântarea părintelui stareţ Atanasie (Dumnezeu să-l mântuiască!) ca să publicăm un amplu interviu pe care l-a realizat Radio România Cultural, în anul 2005, cu vrednicul de pomenire părintele Petroniu. Textul a fost transcris şi diortosit de către monahul Gherasim Prodromitul, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru osteneala sa. Aşadar, zicea părintele Petroniu acum 13 ani că…

Una dintre piedicile cele mari, sau ajutătoare mai degrabă, ale rătăcirii lumii de azi este ignoranţa. Sfinţii Părinţi, când vorbesc despre viaţa călugărească, spun că există – de fapt şi pentru viaţa creştină în general – „trei proptele a tot păcatul”.

Aşa… Deci acele trei proptele sunt: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea.

Omul, neştiind lucrurile cele adevărate şi bune, deci atunci când nu le cunoaşte pe acestea, este expus la toate primejdiile şi minciunile. Chiar atunci când a ştiut cândva un cuvânt, un lucru bun, dacă însă pentru un timp oarecare nu şi-a mai adus aminte şi nu s-a mai interesat de el (adică a fost neglijent cu acel lucru bun), iarăşi nu se foloseşte cu nimic. Şi dacă a stăruit în uitare – ori a ştiut cândva nişte bune poveţe ale Bisericii privitoare la mântuirea lui şi le-a ignorat –, atuncea, în această situaţie, omul este lipsit de orice apărare. Este primejduit de peste tot, de toate obstacolele şi toate pietrele îi vin peste cap.

Noi spunem că suntem creştini-ortodocşi; creştini la modul general, ca să zicem aşa. N-am făcut noi creştinismul. Dar noi trebuie să ştim cine a adus creştinismul pe lumea aceasta. Apoi să ştim ce-i ăla creştinism, nu? Şi mai ales ce cuprinde, care sunt cunoştinţele noastre despre creştinism, ce legătură avem noi cu el şi cu lucrurile cestelalte? Să vedem: cum au procedat Părinţii mari ai Bisericii?

Noi ştim că, în decursul istoriei, au fost momente când învăţătura Bisericii a fost pusă în discuţie: au fost acele rătăciri, erezii. A fost arianismul, a fost iconoclasmul – împotriva credinţei greşite despre icoane –, apoi un cârd de alte eresuri, care au produs multă tulburare în Biserică.

Deci atuncea ce s-a făcut, cum a procedat Biserica în acele situaţii? A stat cu mâinile în sân? Nu, ci îndată s-au strâns oamenii de seamă ai Bisericii, conducătorii, sfinţii – cei pe care Biserica îi considera şi îi recunoştea ca sfinţi, căci au fost inspiraţi de Duhul Sfânt când au grăit despre lucrurile acestea – şi au hotărât care este adevărata învăţătură în legătură cu dogma care era în discuţie. Aşa a fost cu arianismul, aşa a fost cu monofizitismul, aşa a fost, cum am spus, cu iconoclasmul şi cu toate celelalte erezii. Şi atuncea ei au dat un răspuns, care a fost consfinţit şi pe care Biserica l-a recunoscut ca fiind cel bun şi adevărat, şi acesta a rămas valabil în toată vremea până la sfârşitul lumii.

Sfânta Tradiţie – adică învăţătura Sfinţilor Părinţi – şi cu învăţătura Sfintei Scripturi – adică învăţătura pe care a adus-o Mântuitorul pe pământ, Sfânta Evanghelie – sunt adevăratele pietre de temelie, izvoarele de bază ale credinţei creştine şi ortodoxe.

Şi atuncea deci, îndată ce se iveşte un impas în discuţii, alergăm să vedem cum e; să vedem ce mărturii avem din Scriptură, ce zic Sfinţii Părinţi, cum au rezolvat ei problema aceasta? Aşa! Şi atunci, dacă avem deja acestea, nu ne luăm după tot ceea ce spune oricine pe orice drum.

Eu văd că-i ceva acum care nu se potriveşte cu ceea ce ştiam până acuma…
cu ecumenismul acesta: că ne iubim, că-i un singur Dumnezeu, că-i acelaşi Dumnezeu, că-i Catolicism, că nu ştiu ce…

Mai departe… îi una, îi alta, le turnăm în aceeaşi cofă şi facem un amalgam şi aceea-i credinţa noastră. Noi până acuma n-am învăţat aşa dogmele credinţei cele ortodoxe. Şi atunci, când aud o treabă ca aceasta, îndată îmi dau seama că cel care o spune nu e demn de încredere. Nu-i acord nici o încredere! Simple vorbe şi-atât! Mă duc însă la acela care-i „calificat” să-mi dea răspuns la întrebare şi mă duc la oamenii Bisericii: mă duc la duhovnici, la preoţi, la oamenii care ştiu cum sunt lucrurile acestea. Aşa ţinem învăţătura cea dreaptă a Sfinţilor Părinţi. Nu ne luăm după toate vorbăriile pe care le auzim pe lumea aceasta. Nu-i aşa?

V-am spus că pentru împlinirea menirii noastre pe lumea asta ne-a adus Mântuitorul Hristos învăţătura Sfintei Evanghelii. El ne-a şi spus care este aceasta când a zis că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6)

Aşadar, calea cea adevărată care duce la viaţă El este! Şi atuncea trebuie să ne luăm după El şi după învăţătura Lui, să vedem ce învăţătură are. Luăm învăţătura Lui şi aceea trebuie să o ţinem, nu a oricărui vântură-ţară, care spune că „ce mi-i că-i Buda, ce mi-i că-i cutare sau cutare?!”

Şi atunci care e învăţătura cea bună? Căci ca creştin-ortodox trebuie să cunoşti bine învăţătura Mântuitorului Hristos, pentru că – constatăm acum, ca şi altădată, ca la începuturile creştinismului – tot aşa a apărut gnosticismul şi o întreagă serie de alte erezii insuflate de filosofia păgână din Antichitate. Şi căutau mereu ereticii să acomodeze păgânismul cu creştinismul, ca să aibă continuitate învăţătura lor idolatră din lumea de atuncea.

Şi acuma, vasăzică, cam tot aşa este, căci se găsesc destui oameni care iau învăţătura Bisericii şi o amestecă cu credinţe străine, greşite. În fond, ei anulează învăţătura cea bună, ca să o introducă, de fapt, pe a lor. Dar nu este posibil acest amestec, nu se pot încurca unele cu altele! Şi asta pentru că există învăţătura cea bună a Mântuitorului Hristos!

Şi care e învăţătura cea bună a Mântuitorului Hristos pentru mântuire? Noi trebuie, suntem datori să o ştim!

Îmi spuneaţi vorba ceea că „lucrurile s-au învechit şi nu mai sunt bune… şi nu mai ştiu ce şi cum”. Iarăşi o prostie şi o greşeală.

Noi ştim însă că învăţătura aceasta nu ne-a adus-o nici filosoful cutare, nici înţeleptul cutare, nici Buda, nici Mahomed, nici oricine altcineva din lumea aceasta. Ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o şi de aceea aceasta-i învăţătura cea dreaptă! Pentru că S-a coborât pe pământ şi aşa a răsărit lumii Lumina cunoştinţei. „Naşterea Ta, Hristoase, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei”, spune troparul Naşterii Domnului.

Omenirea se găsea în întunericul neştiinţei, era închinătoare la idoli, la bolovani – căci idolii de piatră erau (şi la propriu, şi la figurat!) –, la animale, copaci şi aşa mai departe. Nu mai exista învăţătură dreaptă, uitaseră de ea, uitaseră legile pe care le dăduse Dumnezeu omului la început şi mergeau pe drumuri greşite. N-avea cine să-i lumineze! Înger din cer de venea şi tot n-ar fi putut să-i lumineze! Şi-atuncea a coborât din cer Însuşi Dumnezeu – Cel care făcuse lumea – şi a adus creaţiei Sale învăţătura cea dreaptă. Personal. De aceea ea este, nu se învecheşte şi nu-i nici trecută… fiindcă Dumnezeu nu este supus greşelilor şi imperfecţiunilor. El nu ne dezvăluie doar o fărâmă din întreg pentru că n-ar şti celelalte părţi (ale întregului).

Ne-o spus totul pentru mântuire! Învăţătura Lui este deplină, este definitivă, este infailibilă. Nu se învecheşte, nu este alta care s-o înlocuiască, n-are nevoie să fie cârpită, nici să fie acomodată! Ea trebuie crezută aşa cum este! Dacă o credem aşa cum este ea, cine va crede se va mântui! Cine nu va crede se va osândi!

Asta în linii mari. Acuma rămâne problema cealaltă, pentru că vedem puzderii de prooroci mincinoşi, care au apărut odată cu sectele lor şi care, fiecare, zic că învăţătura pe care o propovăduiesc este cea adevărată. Şi că aceea pe care o ştiţi voi… s-o învechit.

Sunt unii care zic: „Catolicismul are învăţătura cea adevărată!” Că dacă a fost Papa Ioan Paul al II-lea pe la noi, Catolicismul este cel bun. Alţii zic că Protestantismul ş.a.m.d. Şi aşa zicem şi noi: că a noastră credinţă este cea bună. Şi aşa fiecare se laudă cu dogmele lui. Care-i deci cea bună?

E normal ca fiecare să-şi tragă, cum zice vorba, „focul la oala lui” şi să se considere pe sine îndreptăţit în credinţa sa, pentru că el cu aceea trăieşte, cu învăţătura în care s-o trezit şi pe care o învăţat-o.

Dar există un criteriu obiectiv pentru a şti care este exact învăţătura cea bună. Iar acest criteriu nu este altceva decât a înţelege cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Să vedem dară ce-a zis El.

Ce-a spus Iisus? Care-i chemarea omului? Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dacă zicem că omul s-o făcut singur, de o ajuns să iasă din maimuţă şi altele ca acestea, adică dacă omul vrea să-şi tragă originile din animale şi să nu fie făptură făcută de Dumnezeu, să fie sănătos! Cine vrea să fie neam cu animalele, să fie! Să trăiască mai departe!

Dar noi, creştinii, nu credem aşa ceva!

Adică să se facă singur!?… S-o făcut universul, s-o făcut singur, nu ştiu de pe unde a apărut, de prin fundul apelor, iar e o năzbâtie! Căci noi vedem că în viaţa noastră de toată zilele nimic nu se face de la sine! Toate lucrurile îşi au o rânduială, un rost, o socoteală, sunt conduse de Ceva sau Cineva, de o Putere pe care n-o înţelegem şi nici n-o vedem. Dar ele sunt făcute cu multă înţelepciune, cum spune psalmistul uimit: „Toate cu înţelepciune le-ai făcut.” (Psalmul 103, 25) Toate-s făcute cu multă chibzuială! Aşa!

Ştiinţa aceasta obiectivă (care se vrea obiectivă, zic eu), dacă ar voi să fie obiectivă, ea însăşi s-ar minuna şi s-ar cuceri de cele ce ar descoperi în particulele cele mai minuscule ale materiei, în formele microscopice. Aşa!

Uite! Nu mai departe, te duci în grădină aici, la noi! Au primit părinţii seminţe. Aşa deci, au pus zarzavaturi, în fiecare an fac asta. Dar ce au primit, de fapt? Doar nişte pliculeţe cu nişte fărâme negre, despre care ni s-a spus că sunt seminţe de zarzavaturi: de roşii, de ardei, de vinete, de cutare…

Au plantat deci fărâmele acelea în pământ şi din bucăţele acelea mici a răsărit verdeaţă, care a crescut şi a făcut frunze: fiecare fel altfel! Da! Altfel e roşia, altfel este ardeiul, altfel celelalte… Se dezvoltă, cresc şi apoi formează fructul.

Cum se poate una ca asta? Cum ştie o buruiană deci să facă treaba asta?

A constatat ştiinţa de acuma că în acea formă de materie există un program perfect!

Acolo este înscris, de fapt, programul a tot ceea ce trebuie să fie planta în continuare: cum să crească, cum să se dezvolte, ce formă minusculă să aibă, când să înflorească, când să se coacă, când trebuie să facă fructul, când să se termine, tot, tot, tot! Este înscris totul într-o fărâmă de materie!

Păi cine… cum s-a făcut singură chestia asta? Cum e posibil să se întâmple asta, când şi cel mai mărunt lucru pe lumea aceasta care necesită oleacă de inteligenţă cere puţină osteneală ca să-l faci!

Cum e posibil ca un lucru aşa de complicat şi de minunat şi de interesant ca Universul să se facă singur? Cred că nu trebuie multă filosofie ca să te gândeşti la treaba asta! Pot să zică toţi filosofii de pe lumea asta ce-or zice, că nu pot să mă iau după ei.

Vasăzică toate sunt făcute cu rost, cu socoteală. Există un scop, există o raţiune – cum zic Sfinţii Părinţi – pentru fiecare lucru pe care l-a făcut Dumnezeu.

Raţiuni! Părinţi numesc acestea raţiuni. Deci există raţiuni duhovniceşti! Adică Dumnezeu nu a făcut lumea aşa: hai ca să facem ceva, să fie lume, să fie oameni şi să mai fie nu ştiu ce. A făcut-o cu un scop foarte înalt şi foarte frumos, aşa a creat lumea aceasta.

Atuncea, dacă Dumnezeu ne-a făcut cu un scop şi totuşi nu ne-a descoperit toată mulţimea tainelor – şi sunt multe lucruri pe care noi nu le ştim –, însemnează că ele nu ne sunt necesare în momentul de faţă, fiindcă nu le putem cuprinde – cum zic Sfinţii Părinţi.

Aţi văzut că Mântuitorul Hristos, pe când era cu Sfinţii Apostoli, le-a spus: „Multe am să vă spun, dar deocamdată nu vi le spun că nu le puteţi ţine, nu le puteţi înţelege.” (Ioan 16, 12)

Aşadar Mântuitorul a spus omului mai întâi ceea ce îi era necesar. Mai întâi le-a zis că nu sunteţi orice – nu sunteţi un bolovan, sau o buruiană –, ci „sunteţi făcuţi după chipul Meu”! Cu suflare dumnezeiască v-am făcut şi v-am pregătit – mai înainte chiar de a vă face pe voi – o Împărăţie, o fericire pe care mintea omenească nu poate să o socotească. (cf. Facerea 1, 26-27)

În stadiul în care ne găsim acuma… când era omul înainte de cădere, ştiţi câte ceva din învăţătura Bisericii, în Paradis, atuncea situaţia era alta. Când omul a călcat pe alăturea şi a nesocotit porunca şi rânduiala dumnezeiască, s-au stricat lucrurile. Şi s-au stricat nişte lucruri ca o consecinţă a greşelii pe care a făcut-o. Încă o dată, noi suntem sub zodia acestei greşeli pe care a făcut-o Adam, însă ea totuşi nu este absurdă, ci raţională şi ea, doar că este rânduită, este pusă pe un drum cu mai multe dificultăţi decât cum era mai înainte de cădere.

Deci care-i porunca pe care ne-a dat-o acum Mântuitorul? „Fiţi sfinţi fiindcă şi Tatăl vostru sfânt este!” „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48)

Tatăl nostru – Dumnezeu!

Adică menirea principală a omului este să fie desăvârşit. Ce-i aia „desăvârşit”? Sfinţenie. Da. Chiar aşa! Au încercat să găsească desăvârşirea aceasta şi înţelepţii în cele lumeşti, căci şi în Antichitate oamenii şi-au dat seama că omul, aşa cum trăieşte el, nu trăieşte la ultima sa chemare, ci că mai e câte ceva care trebuie realizat şi pe care el încă nu trăieşte. Frumuseţea, desăvârşirea, aşa cum se gândeau oamenii.

„Bunul” şi „frumosul”, cum zicea Antichitatea păgână, kalokagatheia. Omul trebuie să realizeze frumuseţea şi bunătatea. Va să zică omul, cu posibilităţile pe care le are, are nişte potenţe, nişte puteri, care pot să-l ridice la un nivel superior aceluia în care se găseşte. Prin urmare, el ar trebui să-şi cultive aceste posibilităţi pe care le are ca să ajungă să se ridice la ţinta pe care trebuie să o atingă. Şi care sunt acestea? În privinţa aceasta au fost fel de fel de păreri în lumea păgână dinainte. În lumea creştină, cum am spus, Mântuitorul ne-a arătat sfinţenia. Adică sfinţenia, desăvârşirea, o reprezintă apropierea de Dumnezeul cel Sfânt. Dumnezeu este duh, nu este trup. Şi-atuncea această sfinţenie constă în aceea ca trupul acesta pe care-l purtăm să-l pătrundem de duhovnicie, de Duh, să-l înduhovnicim, să-l transfigurăm, să-l prefacem.

Şi aceasta când se face şi cum se face? Eu vă spun lucrurile astea acum în termeni generali, ca să zic aşa. Această schimbare se face, de fapt, de-a lungul întregii vieţi. Face omul ceea ce gândeşte, ceea ce face produce o schimbare, o prefacere şi omul se schimbă încetul cu încetul.

Dacă crede în Dumnezeu, dacă se hrăneşte cu lucruri bune, cu relaţii interumane bune, dacă merge potrivit cu învăţătura Sfintei Evanghelii, această prefacere îmbunătăţeşte omul. Dacă, dimpotrivă, el face această schimbare călcând, nesocotind rânduielile şi poruncile puse de Dumnezeu, în mod firesc, omul culege şi consecinţele. Putem observa aceasta şi în viaţa de toate zilele. Am făcut un delict de circulaţie rutieră, am mers pe drum greşit – primesc imediat o amendă pentru că am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Am făcut vreun alt neajuns: am lovit pe cineva, am făcut ceva rău – imediat legislaţia aceasta omenească constată că ceea ce am făcut nu este bun. În mod firesc omul e făcut să tindă spre bine. Căci aşa a rânduit Dumnezeu ca lucrurile să se facă, ca el să se dezvolte normal, să crească şi să ajungă la desăvârşire.

Dacă procedează invers, atuncea omul strică acest scop şi puterile lui sufleteşti – care trebuiau să-l facă mai bun – se strică, şi din stricăciunea aceasta se produce neorânduiala care are o urmare imediată: suferinţa, boala, un oarece neajuns ş.a.m.d. Deci omul, în tot ceea ce face, trebuie să se străduiască să ajungă să plinească chemarea lui – asemănarea cu Dumnezeu, desăvârşirea.

Cum am spus, în decursul istoriei, Biserica a constatat că în lume s-au ivit fel de fel de oameni care – mai-nainte chiar de venirea Mântuitorului – simţiseră că omul e chemat să realizeze ceva cu fiinţa lui. Dar acest „ce?” al realizării lui era conceput după fel şi fel de chipuri, fel de fel de păreri şi concepţii; acelea din vechiul păgânism de dinainte de Hristos, pe urmă ale filosofilor, înţelepţilor de pe lumea aceasta. Fel şi fel de chipuri, fiecare a găsit că „asta-i”. Unul a zis că-i bunătatea, unul a zis că-i frumuseţea, unul a zis că-i vitejia, care mai de care…

La noi, grăiesc pentru creştinism, Mântuitorul a venit să aducă Lumina cunoştinţei, cum zice Biserica. Adică să aducă o cunoştinţă care luminează pe om, să aducă cunoştinţa cea adevărată, care să-i arate omului exact calea pe care trebuie să meargă. Asta a făcut.

Noi putem observa însă, chiar şi astăzi, la 2.000 de ani de la această învăţătură, urme de la credinţele greşite. Nemaivorbind că există şi un principiu al răului, un duşman, care vrea să strice toată lucrarea cea bună: vrăjmaşul diavol. Pe deasupra, mai există în om şi perversiuni, adică strâmbătăţi ale aşezării lui naturale puse, care şi ele văd lucrurile strâmb şi aşa mai departe… Şi atuncea învăţătura cea dreaptă nu mai este trăită de toată lumea la fel, este răstălmăcită, este strâmbată, nu mai duce la scopul pe care trebuie să-l ducă pe om, ci-l duce pe cărări rătăcite.

Şi aşa a apărut în creştinism acea împărţire de demult: Catolicismul şi Ortodoxia. Iar din Catolicism s-a născut Protestantismul şi miile de secte care au ieşit din el. Şi nu s-au vindecat nici astăzi rănile acestei despărţiri, acelei frânturi. Se încearcă în ultima vreme ce s-a încercat de mai multe ori de-a lungul istoriei: să se refacă unitatea Bisericii. Nu s-a reuşit. Nici altădată şi nici acum. În vremea noastră iarăşi aţi auzit de ecumenism. Acuma Papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăşi prin faptul că oamenii aceştia încearcă să-l refacă, ei recunosc că creştinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S-a spart unitatea cea adevărată şi ei încearcă s-o refacă. De aceea sunt în discuţii Ortodoxia, Catolicismul şi Protestantismul. Discută între ele, se apropie. Şi s-a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci aşa s-a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocşi şi catolici. Însă n-au pomenit de dialogul credinţei, al adevărului şi nici despre adevărata credinţă, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)

Aşa s-a întâmplat şi la prima întâlnire între Patriarhul Atenagoras şi Papa Paul al VI-lea. A fost primul Patriarh Ecumenic care s-a întâlnit cu un Papă după Schisma din 1054 şi s-a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.

Dar s-au purtat discuţii şi mai pe urmă s-a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcţie de adevărul pe care îl deţine cineva, de credinţa pe care o are… Toţi creştinii (şi nu numai ei) sunt îndemnaţi să fie în dragoste, doar că unul este budist, altul este nu ştiu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu-i acelaşi Dumnezeu pe care-L cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu-i acelaşi Dumnezeu, dragostea lui faţă de dumnezeul lui e alta, şi a mea faţă de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, şi fiecare aşa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu-i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Aşa că s-a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială şi învăţătura de credinţă. Atuncea se va putea ajunge la dragoste, când şi credinţa va fi cea dreaptă, şi atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunce, nu se poate.

Aşa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toţii” şi gata, am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu ştie ce spune.

Va să zică reţinem din tot ce am spus eu aici: învăţătura care-i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învăţătură de filosof, nu este învăţătură a vreunui înţelept al lumii acesteia, oricât de deştept ar fi el. Căci orice învăţătură omenească este imperfectă, este temporară, nu este veşnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.

Pe când învăţătura pe care a adus-o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de fiinţa cea atotdesăvârşită, sfântă, însă şi atotînţeleaptă. De aceea şi învăţătura Lui rămâne în veac, după cuvântul „adevărul Domnului rămâne în veac.” (Psalmul 116, 2) Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învecheşte niciodată, nu este imperfectă şi n-are nevoie de completări. Hristos ne-a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă sau nedesăvârşită, n-a rămas nicidecum în urmă faţă de ştiinţă sau de orice altceva şi n-are nevoie de nimic. Singura atitudine faţă de ea este să fie crezută şi trăită. Asta-i totul.

Va urma