LOADING

Type to search

Lumea Monahilor nr. 130, aprilie 2018

Lumea Monahilor nr. 130, aprilie 2018

Share

EDITORIAL – ALCHIMIA ÎNVIERILOR NOASTRE

De multe ori, atunci când facem ceva pentru Domnul, așteptăm o recompensă. Cei mai trupești vor lucruri de aici, pe care să le poată pipăi și deține, cei mai duhovnicești vor daruri lăuntrice. Dar și unii și ceilalți uităm că, înainte de orice răspuns, o nevoință este, în sine, un mare dar ceresc. Să ne fie bine lămurit în minte: nu putem săvârși ceva folositor sufletului, nici o metanie, nici o rugă, nici o milostenie, nici un post fără ca ele să fi fost mai întâi o lucrare adâncă a Duhului în noi, același Duh al Fiului care „în inimile noastre, strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6)

Așa stând lucrurile, înseamnă că orice rugăciune este, în sine, deja un răspuns al cerului și o mare binecuvântare chiar în clipa în care este rostită. Înainte de a cere ceva și de a primi, ar trebui să mulţumim la nesfârșit pentru simplul fapt că putem să ne rugăm. Căci orice clipă de rugăciune e o mare binecuvântare, o ambrozie a sufletului, o fărâmă de veșnicie, un moment în care stai în faţa lui Dumnezeu. Cu mintea risipită sau nu, cu roade mai mult sau mai puţin vizibile, răstimpul acela în care îngenunchezi te scoate din tine și din ritmul vieţii de zi cu zi și te lasă să guști aerul, libertatea, iubirea și viaţa unei alte lumi. Lumea Sfintei Treimi.

Dar nu numai rugăciunea, ci orice nevoinţă, orice strădanie de a fi altfel decât ești acum, mai bun, mai iubitor, mai al lui Hristos, este, în sine, o mare răsplată. Când te nevoiești încerci să sapi în tine un loc în care să Se așeze Dumnezeu. Vrei să dai o parte din zgura propriilor păcate sau comodităţi, obișnuinţe, tipicuri proaste, pentru a fi transformate în lumină. Şi ori de câte ori spatele te doare de la statul în picioare în timpul unei privegheri sau când foamea te roade pentru că ţii un post puţin mai aspru ești deja pe drumul de a sparge cumplitul laţ al goanei după plăcere și al fugii de durere. Acest laţ care, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne ţine legaţi veșnic, incapabili de iubire, pentru că iubirea cere jertfă și suferinţe și lepădare de sine. Altminteri nu e iubire, ci egolatrie.

Să nu uităm toate acestea și să ne aducem aminte de ele când ne nevoim. Să mulţumim Domnului pentru orice strop de sudoare pe care am fost în stare să îl vărsăm pentru El. Cu timpul, poate, sudoarea se va preface în lacrimi și iubire. Dar chiar dacă nu va fi așa, chiar dacă va rămâne doar ceea ce este, adică reziduul organic al unui trup care depune efort, ea este un mare dar. Prin zeama translucidă care ne-a aburit fruntea, o zeamă care miroase la fel ca păcatele noastre, urât, putem, chiar dacă pentru o singură clipă, chiar dacă prin aburul gros al propriilor patimi, să gustăm o frântură infimă din aerul tare și limpede al unei alte vieţi, viaţa lui Hristos. Este cea mai frumoasă alchimie și singura pe care trebuie să o caute un creștin. De altă răsplată nici nu are nevoie…

Cristian Curte