Revista:

Avva Petroniu Prodromitul (III)

petroniu

Continuăm în acest număr publicarea sfaturilor avvei Petroniu Tănase, stareţul şi povăţuitorul monahilor de la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, care a trecut la Domnul în urmă cu şapte ani. (C.C.)

Materia: prisosul şi cumpătarea

Şi încă altele: ceea ce voiţi să vă facă oamenii, faceţi şi voi lor – să nu fac altora ceea ce voiesc ori n-au vrut să-mi facă. Să fiu într-o bună rânduială cu oamenii, ca ceea ce vreau să-mi facă alţii mie să fac şi eu altora. Să iert pe cei care-mi greşesc, să ajut pe cei care sunt în necazuri şi-n suferinţă, să-mi fie milă de ei – să trăim ca fraţii. Apoi materia! Să nu fiu lacom în cele materialnice, să nu mă înec în materie, pentru că în secolul acesta, al materialismului, omul asta face: se îneacă în materie. Materie și materie! Nu-i mai ajunge omului, nu mai poate, în toate domeniile numai materie vezi. Prisosul! Are omul toate felurile de haine și toate tipurile de încălțări, în felurite modele făcute – obiecte care nu mai corespund cu rațiunea pentru care au fost create.

Dar, omule, nu mai fi lacom în cele materiale, ci foloseşte lucrurile cele pământești cu dreaptă socoteală şi cumpătare, pentru trebuință, pentru strictă necesitate, cum ne învaţă Sfinții Părinți. Regula folosirii lucrurilor să fie cumpătarea și trebuința.

Trebuie să-mi acopăr trupul. În loc să-mi pun o stofă de 1.000 de lei metrul, pun acolo o stofă de 100 de lei și tot bună stofă e și aceea și-mi acoperă trupul. Și în loc să cheltui 1.000 de lei, fac economie la 900, nu? Și așa mai departe. Va să zică luxul este păcat împotriva folosirii materiei.

Nesațiul

Lăcomia la mâncare. Mâncăruri multe, petreceri, băuturi și dezmățuri. Nu sunt necesare pentru organism! Hrana este făcută ca să întrețină sănătatea și puterea de muncă, activitatea organismului. O lume întreagă, care a trăit cu hrana cea de toate zilele: cu obișnuitele legume, fructe, cu pâine, cu pește, chiar şi cu carne, cu ce i-a fost la îndemână – dar mai ales cu cumpătare! –, a dus o viață sănătoasă. Şi chiar știința medicală constată că supraalimentarea este dăunătoare sănătății. Cel care depășește trebuințele organismului devine suprasolicitat: îi cedează inima, apoi şi celelalte organe i se îmbolnăvesc pe rând – pentru că omul calcă rânduiala pusă de Dumnezeu în lucruri şi nu-şi duce această viață în cumpătare.

Respirația sufletească a existenței noastre

Omul n-a apărut singur pe lumea aceasta. Noi știm că există Cineva care ne-a creat, care ne poartă de grijă. Părinții spun să ne gândim la Dumnezeu, să-L respirăm pe Dumnezeu cum respirăm aerul. O secundă nu putem trăi fără El. Dacă Dumnezeu Și-ar retrage purtarea Lui de grijă față de lume, lumea s-ar întoarce în neantul din care a ieșit. Toate sunt ținute cu puterea și cu lucrarea lui Dumnezeu. Ș-atuncea, un om înţelept, cu dreaptă socoteală, observă acest lucru. Cum spuneam de minunăția aceea pe care a pus-o Domnul în fărâma de sămânță: cum se face că zarzavaturile și copacii din grădină știu că omul are nevoie de azot, de calciu și de alte substanțe chimice și le produc întocmai pe acelea de care avem nevoie – ba chiar şi în cantităţile de care avem trebuinţă!? Cum ştie buruiana aceea să scoată din pământ exact ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc?

Atuncea legătura cu Dumnezeu este, cum să spun eu, este respirația sufletească a existenței noastre. În momentul în care am uitat de Dumnezeu ne sufocăm, murim. Murim sufletește și rămânem numai cu trupul pe dinafară. Sunt viu, dar de fapt sunt mort. Va să zică relația cu lumea din afară, cu cei asemenea mie, cu oamenii ceilalți, e pusă în rânduială de Dumnezeu, cum spuneam: de dragoste, de ajutorare, de bunăvoință, de înțelegere.

Rațiunea ascunsă a materiei

Dar nici relația cu materia din afară n-o folosesc la discreție, cum vreau, cu lăcomie și cu neorânduială! Un exemplu bun îl avem chiar sub ochii noștri cu așazisa ecologie, care se plânge acuma şi se teme că folosim fără rânduială bunurile naturale, iar natura de acum nu mai corespunde necesităților umane, își pierde rostul pentru care a fost făcută şi omul culege urmări neplăcute din cauza asta. Va să zică nu mă pot purta oricum față de lucrurile care le-a dat Dumnezeu în afara mea ca să le folosesc.

Apoi mai e și altceva: materia cu care ne ajută Dumnezeu nu este doar simplă, are și ea niște rosturi. De unde această variație infinită a materiei? Forme, culori, dimensiuni, mărimi – toate lucrurile acestea nu-s la întâmplare. Sunt făcute cu o socoteală.

Un om, atunci când trăiește creștinește, înțelege că în afară de utilitatea aceasta imediată a lucrurilor mai există și altceva. Există și o rațiune mai adâncă a lor. Înțelege și rațiunile duhovnicești pe care le poartă materia făcută de Dumnezeu şi atuncea nu se mai poartă oricum cu ea. Omul de astăzi, însă, a pierdut această înţelegere şi nu mai vede în materie decât mâncare și băutură! Folosinţa primară, imediată! Nu mai vede nimic altceva! De aceea le folosește cu abuz și cu lăcomie. Iar aproapele nu mai vede pe fratele său că are aceleași trebuințe. Mai degrabă găsește prilej spre a profita de el, dacă poate, pentru că e nepăsător la nevoile pe care le are aproapele său. Grija numai de sine, egoismul, a ajuns să fie idolul cel mare.

Relațiile omului cu semenii şi cu materia

Însemnează atuncea că toate relațiile acestea fireşti ale omului – cu semenii săi şi cu materia – nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite într-un anume fel. Dacă omul va respecta rânduielile puse de Dumnezeu lucrurilor, totul va merge bine. Dacă însă nu le respectă, atuncea în primul rând nesocotește pe Făcătorul și Stăpânul Care le-a pus: de vreme ce nu le împlineşte însemnează că nu-l interesează cine le-a făcut, şi nu-L recunoaşte pe Înțeleptul Care le-a rânduit.

În al doilea rând, însă, paguba cea mare este că acest fapt are consecințe negative asupra lui. Aicea omul face greșeala cea mare, căci el vede în poruncile și rânduielile puse de Dumnezeu niște constrângeri, niște obligații exterioare care-i strâmtorează aşa-zisa libertate. Ar vrea să nu aibă această îngrădire, ci să facă toate după capul lui. Prihana mare aicea este, căci lucrând astfel toate urmările – inevitabil rele! – se răsfrâng asupra lui.

Omul, după ființa şi firea lui, în chip firesc, năzuieşte spre bine: dorește să fie fericit, vrea să fie sănătos şi să aibă familia în bună înţelegere, va să zică. Pe de altă parte însă, în loc să facă lucrurile după rânduiala lui Dumnezeu, le face pe cele dimpotrivă, care-i fac rău. Aicea-i marea rătăcire a omului: nu-și dă seama că făcând ceea ce face în primul rând își face rău lui însuși. Aceasta-i una din marile greșeli ale sale.

Neamul nostru ortodox

Atuncea – că tot grăiam despre cum trebuie să vieţuiască creștinul – să ne aducem aminte că noi ne-am născut într-o țară creștină – şi mai ales ortodoxă! Avem o istorie, avem mărturii despre cum a fost poporul nostru înainte.

Care mărturii? Păi avem lucruri frumoase, care ne fac cinste: monumente, catedrale, biserici. Constatăm că poporul român n-a prea făcut palate şi nici monumente zoomorfe. Lucrurile cu care se laudă sunt îndeosebi bisericile: Curtea de Argeș, Voronețul, Moldovița, Sucevița, Cozia, Trei Ierarhi ș.a.m.d. Acelea-s cele mai frumoase, dăinuiesc de sute de ani, și lumea le admiră şi acum. Ele sunt expresia credinței neamului nostru în Dumnezeu, a relației lui cu Dumnezeu. Da, poporul român a fost un popor credincios: a crezut în Dumnezeu, s-a rugat lui Dumnezeu, a trăit viață creștină și n-a găsit altceva mai bun să facă pe lumea aceasta decât niște lăcașuri în care să-L proslăvească pe Dumnezeu: bisericile acestea frumoase, care punctează istoria. Ele nu sunt obiecte de muzeu, ci expresia unor suflete frumoase ale unor oameni împodobiţi de virtuţi. Să dea Domnul să fiu și eu la nivelul lor, ca să înfăptuiesc lucruri la fel de frumoase în această existenţă.

Dreapta credință și noile eresuri

Dar ce fac eu ca să merg pe linia lor? Păi dacă am realizat care au fost frumusețile spirituale pe care le-au făptuit ei, trebuie să-mi dau seama că pentru mine, ca român ortodox, acestea îmi sunt indicate! Acestea şi nu piramidele sau mai știu eu ce alte scorneli, care nu-s, la urma urmei, decât ocări ale creștinismului.

Să luăm, de pildă, Țara Românească: principat cu un trecut frumos şi cu niște urme ale acestui trecut, urme care dau mărturie despre o credință puternică a locuitorilor ei. Iar mărturiile acestea nu sunt venite de altundeva, din altă parte, ci sunt izvorâte din trăirea omului în relaţie cu lumea în care se găsea, cu mediul natural în care fiinţa, cu cadrul istoric, cultural, dacă vreți să zicem, al vieții în general. Ele sunt niște expresii ale omului care a trăit pe acest teritoriu, în condițiile lui, cu propriile sale idei despre viaţă şi veşnicie. Așa a fost de când lumea, deci şi noi trebuie să mergem pe același drum, nu?

Ş-atunci de ce-mi vii matale cu nu știu ce Zen, ori cu nu știu ce altceva adus din altă parte, despre care abia acuma aud prima dată? Pentru că Buda și toate sectele pe care le avem (acum): iehovismul, baptismul și celelalte n-au nici o legătură cu pământul și cu istoria mea! Şi ce fac cu bunurile mele spirituale: le vând oricărui prim venit? Vezi-ți de treabă, domnule! Le-ai făcut în America, le-ai născut acolo, țineți-le acolo! Nu te împiedic eu. Dar la mine acasă lasă-mă în bună pace cu credința mea, pentru că eu le țin pe ale mele. Nici nu trebuie să pleci urechea la ce zice ăla, cutare: că dreapta mea credință s-o învechit, că acum sunt cu dragostea, cu socoteli. Lasă-mă, domnule, cu treburile astea! Țineți-le pentru matale! Eu știu pentru mine ceea ce trebuie să știu, atâta cât îmi e de trebuinţă şi n-am nevoie de îndreptările tale!

(Va urma)