Revista:

Sfânta MARIA SKOBȚOVA, o inimă fierbinte

sfanta Maria Skobţova

Pe 1 mai 2004, Biserica Ortodoxă a Constantinopolului a trecut-o în rândul sfinţilor pe monahia rusă Maria Skobţova. Personalitatea maicii Maria a stârnit întotdeauna polemici, chiar şi în timpul vieţii sale. Unii sunt iritaţi şi nedumeriţi de anumite episoade din viaţa maicii, alţii demult o socotesc sfântă. Însă majoritatea ortodocşilor ştiu încă puţine despre acest om complex şi foarte activ, cu o viaţă extrem de grea.

Primii prieteni ai Elisabetei Pilenko – numele de fata al Mariei Skobțova

Elisabeta Pilenko – acesta este numele de fată al maicii Maria Skobțova – s-a născut pe 8 (20) decembrie 1891 în Riga, Letonia. Anii copilăriei i-a petrecut în Anapa, unde s-a mutat familia sa după moartea bunicului.

În 1906, după ce tatăl moare pe neașteptate, familia se mută în Petersburg, unde locuiau mai multe rude și prieteni. Lisa se va mândri multă vreme cu o prietenie legată în acea perioadă. Avea cinici ani atunci când Konstantin Petrovici Pobedonosțev – procuratorul Sfântului Sinod (numit „oberprocuror”) – a văzut-o pentru prima oară la bunica sa, care locuia vizavi de apartamentul lui și de care îl lega o veche prietenie. Pobedonosțev iubea foarte mult copiii și știa, așa cum puțini adulți știu, să-i înțeleagă. Chiar și atunci când Lisa pleca în Anapa, primea scrisori de la prietenul său mai mare. Cât a fost mică, scrisorile erau simple, dar cu timpul corespondența devenea tot mai serioasă și educativă. În una din scrisori, Pobedonosțev scria: „Am auzit că înveți bine, dar, prietena mea, nu acest lucru este esențial, esențial este să-ți păstrezi sufletul sus și curat, capabil să înțeleagă tot ce este frumos.” „Țin minte – își amintește maica Maria – că în clipele diverselor neplăceri și supărări copilărești mă așezam să-i scriu lui Konstantin Petrovici, că scrisorile mele către el erau cele mai sincere expuneri ale filosofiei mele copilărești… Îmi aduc aminte că oamenii mari se mirau: de ce îi trebuie lui Pobedonosțev corespondența asta cu o fetiță? Eu aveam un răspuns foarte exact: pentru că suntem prieteni.”

Această prietenie a durat șapte ani. Însă au venit ani grei pentru Rusia, mai întâi Războiul ruso-japonez, apoi evenimentele din 1905, mișcările studențești. „În sufletul meu începuse o luptă grea. Pe de o parte, tatăl, care susținea tot acel spirit revoluționar și tinerimea care mi se părea simpatică, iar pe de altă parte, în sertarul ascuns al mesei – scrisorile lui Pobedonosțev.” Lisa se hotărâse să clarifice totul, întrebându-l chiar pe Pobedonosțev. A ajuns la el cu sufletul plin de frământări și i-a pus o singură întrebare: „Ce este adevărul?” El, vechiul prieten, a înțeles ce îndoieli o chinuiau și ce se petrecea în sufletul ei.

„Draga mea prietenă Lizanka! Adevărul e în dragoste, desigur. Dar mulți cred că adevărul se află în dragostea pentru (omul) cel îndepărtat. Dragostea pentru cel îndepărtat nu e dragoste. Dacă fiecare ar iubi pe aproapele său, cu adevărat pe aproapele său, cel care se află într-adevăr lângă el, atunci dragostea pentru cel îndepărtat nu ar mai fi necesară. Așa e și cu faptele: faptele îndepărtate și mari nu sunt fapte nicidecum. Faptele adevărate sunt apropiate, mici, neobservate. Nevoința nu este niciodată observată. Nevoința nu e în formă, ci în sacrificiul de sine, în modestie…” – acesta a fost răspunsul lui Pobedonosțev. Dar în acel moment acest răspuns nu a mulțumit sufletul ei tulburat si vechea prietenie a luat sfârșit. Totuși, sămânța a căzut pe pământ bun și a dat roadă, care a răsărit și a crescut.

În Petersburg, ca și în multe orașe mari ale Rusiei, a apărut în acea vreme o mișcare numită mai târziu Renașterea religioasă și intelectuală rusă. Tânăra intelectuală cu spirit progresist Maria Skobţova se avântă în căutarea absolutului. În căutarea de sine, ea începe să compună poezii și deseori frecventează saloanele la modă. La 15 ani Liza face cunoștință cu poetul simbolist Alexandr Blok, care i-a dedicat poezia Când îmi apăreți în cale… La 18 ani se căsătorește cu Dimitri Kuzmin-Karavaev, un tânăr jurist, care o introduce în cercurile literare. Însă după puțin timp, Liza începe să înțeleagă deșertăciunea discuțiilor acestor întâlniri. La începutul anului 1913, Elisabeta și Dimitri se despart. Întâlnirile literare boeme trec pe planul doi și tânăra femeie își continuă calea în căutarea credinței. Cu binecuvântarea Mitropolitului de Petersburg, este prima femeie care frecventează cursurile de teologie de la Academia Duhovnicească, la sfârșitul cărora susține cu succes examenele.

Guvernatoare

Când s-a dezlănțuit revoluția, Liza a aderat la partidul social-revoluționarilor. Opiniile idealiste ale membrilor acestui partid erau în acel moment cel mai aproape de starea ei sufletească. În 1918, în toiul războiului civil, Liza locuiește în Anapa împreună cu mama și fiica sa, Gaiana Kuzmina-Karavaeva. Ca întotdeauna, se află în mijlocul evenimentelor politice. În oraș apare o situație conflictuală cu administrația, iar problemele cotidiene persistă; de aceea, când încep alegerile în duma orășenească, Liza participă cu înflăcărare la acestea și este aleasă membru în consiliul municipal, răspunzând de educație și medicină.

În scurt timp, împrejurările se potrivesc în așa fel încât ajunge guvernatoare. Acum trebuie să caute ieșiri din cele mai incredibile situații care apar în urma greutăților războiului civil și a schimbării continue a puterii. Astfel, în timpul stăpânirii bolșevicilor, s-a opus cu vitejie marinarilor roșii, salvând valorile culturale ale orașului. Când orașul a fost invadat de albi, ea a fost arestată, fiind învinuită de colaborare cu puterea locală. Cazul a fost transmis tribunalului de război. Din fericire, totul s-a terminat cu două săptămâni de arest la domiciliu. Rezolvarea acestui caz a fost influențată în mare parte de Daniil Ermolaevici Skobțov, un activist important al mișcării căzăcești. La scurt timp după proces, Elisabeta Iurievna a devenit soția lui.

Emigrarea

Armata Roșie ocupa cu rapiditate teritoriile de Sud ale Rusiei, mișcarea albă era pe sfârșite, se mai făceau unele încercări de a apăra sudul. D.E. Skobțov, continuându-și activitatea politică, fiind membru al conducerii din Kuban, s-a străduit ca familia sa să emigreze. Elisabeta, care aștepta un copil, mama sa și fiica Gaiana au plecat către Gruzia. Călătoria s-a petrecut în cele mai grele condiții. Din fericire, fiul său Iura s-a născut cu bine în Tiflis. După un timp, continuând calea grea a emigrării, familia a ajuns la Constantinopol, unde s-a întâlnit cu D.E. Skobțov, apoi au plecat spre Serbia, unde în 1922 s-a născut fiica sa Anastasia. Copiii au fost botezați în aceeași zi. Urmând valul de emigranți ruși, în 1923 au ajuns în Paris, oraș care a devenit capitala emigrației ruse. În Franța, Skobțovii au cunoscut soarta amară a exilaților, sărăcia extremă și incertitudinea. Daniil Ermolaevici se angajează ca șofer de taxi. Elisabeta Iurievna acceptă orice muncă găsită în urma anunțului dat în Ultimele știri: „Curăț, spăl, dezinfectez pereții, stârpesc gândacii și alți paraziți.” „Am mers prin apartamentele emigranților, stârpind generații de ploșnițe, susținând că aceasta e o nevoință creatoare”, povestește ea.

În acea perioadă, tânăra femeie aderă la Mișcarea studențească creștină rusă, participă la întrunirile tinerimii, unde povestește mult și însuflețit despre evenimentele petrecute recent în Rusia și, datorită umorului și darului său de a comunica, dobândește în scurt timp aprecierea generală. În 1926 frecventează cursurile de teologie de la metocul Mânăstirii Sfântului Serghie din Paris, unde îi cunoaște pe teologii importanți ai vremii. Leagă prietenii cu N.A. Berdiaev, G.P. Fedotov, K.V. Mociulski și I.I. Fondaminski. În acea perioadă se apropie duhovnicește de părintele Serghei Bulgakov și în scurt timp devine fiica sa duhovnicească.

Din 1930 este secretara voiajoare a Mișcării studențești creștine ruse. Îi este încredințată munca de ajutorare duhovnicească și socială a emigranților ruși risipiți prin toată Franța, la fel ca ea și familia sa. În timpul deplasărilor prin Franța vede compatrioți de-ai săi suferind de boli cronice, tuberculoși, alcoolici, abătuți din drum. Vizitează ospicii și găsește acolo ruși, care, neștiind limba franceză, nu pot comunica cu doctorii. Înțelege tot mai clar că menirea sa nu constă în citirea referatelor strălucite, ci în a asculta, a mângâia, a oferi un ajutor concret. După cuvântările sale, oamenii se grăbesc să îi vorbească între patru ochi. Uneori se întâmpla ca în fața ușii camerei sale să se facă o coadă ca la spovedanie. Dar ceea ce își dorea cel mai mult era să-și ofere toate darurile lui Dumnezeu și oamenilor. Astfel se hotărăște să se dedice lui Dumnezeu, îmbrăcând haina monahală. Dorința sa se lovește de o mulțime de piedici. Pentru mulți ortodocși, trecutul Elisabetei Iurievna, convingerile sale politice și, mai ales, două căsătorii nereușite, nu sunt compatibile cu intrarea în viața monahală. Alții, ca N.A. Berdiaev, se temeau că veșmântul monahal va fi mai degrabă o piedică în calea realizării menirii sale. Dar Mitropolitul Evloghie Gheorghievski, mai-marele parohiilor ortodoxe ruse din Europa de Vest, a primit cu bunăvoință cererea Elisabetei. El găsește și o dezlegare canonică: nomocanonul, folosind legile (canoanele) suplimentare 22 și 17 ale Împăratului Iustinian, acceptând divorțul în situația în care unul dintre soți râvnește să intre în viața monahală. Slujba tunderii în monahism a avut loc pe 16 martie 1932, la metocul Mânăstirii Sfântului Serghie din Paris. Mitropolitul Evloghie a îndrumat-o: „Te numesc în cinstea Sfintei Maria Egipteanca: așa cum ea a plecat în pustie la fiarele sălbatice, așa te trimit pe tine în lume la oameni, deseori răi și brutali, în pustia inimilor omenești.”

Călugăria în lume a Mariei Skobţova

Vara de după tunderea în monahism maica Maria a petrecut-o călătorind pe la mânăstirile ortodoxe din Pribaltica, regiune care era în acea vreme independentă. Se întoarce din această peregrinare convinsă de incompatibilitatea formelor tradiționale ale monahismului cu situația istorică a vremii.

O casă deschisă pentru toți

Începutul anilor ’30 s-a evidențiat printr-o severă criză economică. Șomajul printre emigranții ruși a ajuns la dimensiunile unei adevărate catastrofe. Maica Maria a hotărât să deschidă o casă unde va fi primit oricine ca un frate sau ca o soră, oricine ar fi, atât cât va fi loc. Bani pentru acest plan nu avea, dar credința fără margini în ajutorul lui Dumnezeu o înaripa.

Cu ajutorul prietenilor săi anglicani, a închiriat o casă pe strada Villa de Saxe din Paris. Dar aceasta se dovedește curând a fi prea mică, așa încât se mută într-o casă aproape dărâmată pe strada Lourmel din arondismentul XV al Parisului. Monahia energică, cu un zâmbet larg, îmbrăcată într-o rasă cu urme de vopsea, gata să vină în ajutorul oricui o cheamă, devine repede cunoscută. Printre viețuitorii de pe strada Lourmel se numără două-trei monahii, un bucătar, câteva familii fără mijloace de existență, bolnavi psihici, pe care maica Maria îi salvase cândva din ospicii. Aici găsesc adăpost și mângâiere sufletească șomeri, infractori, oameni fără locuință, tinere de moravuri ușoare, narcomani. Împreună cu maica, împărțind toate greutățile grijilor zilnice, muncesc membrii familiei sale: mama – Sofia Borisovna, fiul – Iurie și fiica – Gaiana; ei o ajută și la bucătărie, și în biserica întemeiată într-un vechi garaj. Biserica a fost înfrumusețată cu icoane, pictate și brodate chiar de maica Maria, ea stăpânind foarte bine arta broderiei de icoane.

În biserica de pe Lourmel slujbele erau săvârșite pe rând de preoții parohi Eufimie Vendt, Lev Gillet, Cyprian Kern și Dimitri Klepinin. Maica Maria a pictat cu mare dragoste capela, dar la slujbe nu participa cu regularitate. Mulțimea de treburi urgente o ținea ocupată. Ea singură cumpăra produsele alimentare, pentru care pleca în zori pe jos, cu un sac mare în spate și cu nelipsita teleguță, prin tot Parisul, spre piața centrală. Vânzătorii, cunoscând-o pe această stranie monahie, îi vindeau produsele la prețuri mici, iar deseori îi dădeau pe gratis unele alimente perisabile rămase nevândute. Uneori colinda întreaga noapte împrejurimile pieței centrale, mergând dintr-o cafenea într-alta, unde, sprijinindu-se de tejghea, moțăiau vagabonzii. Îi identifica repede pe ruși, stătea de vorbă cu ei și îi invita pe strada Lourmel pentru a încerca să le rezolve greutățile.

Printre toate grijile sale, maica Maria găsește timp să scrie articole pe teme care o interesează. Începe să scrie din nou poezii și, după exemplul personajelor lui Dostoievski, îi place să dezbată probleme teologice și filosofice, deseori până noaptea târziu. Academia filosofică-religioasă, înființată de N.A. Berdiaev, se întrunește în sufrageria casei sale de pe Lourmel, iar maica Maria ține cuvântări și participă cu însuflețire la discuții.

Un prieten apropiat al maicii, K.V. Mociulski, își amintea: „Maica știa să facă de toate: să lucreze tâmplărie, dulgherie, să zugrăvească, să coasă, să brodeze, să croșeteze, să deseneze, să picteze icoane, să spele podelele, să scrie la mașină, să încropească prânzul, să umple saltelele, să mulgă vacile, să prășească grădina. Iubește munca fizică și disprețuiește cucoanele. Încă o trăsătură a ei: nu recunoaște legile naturii, nu înțelege ce este acela frig, poate să nu mănânce zile întregi, să nu doarmă, respinge boala și oboseala, îi place pericolul, nu cunoaște frica și urăște orice fel de confort – material și duhovnicesc.”

În 1935, cu suportul activ al prietenilor, înființează Asociația „Fapta ortodoxă”. Președinte de onoare al acesteia devine Mitropolitul Evloghie. Asociația desfășoară o vastă activitate socială: înființează două cămine pentru bătrâni, o casă pentru bolnavii de tuberculoză în convalescență, pe strada Lourmel deschide o școală parohială, organizează cursuri de cântare bisericească, cursuri de misionarism și propovăduire, editează o revistă cu același nume.

Rezistența 

Al Doilea Război Mondial a izbucnit în Europa în 1939. În 1940, Parisul este cotropit de armata germană. Vremurile grele și foametea nu au luat-o prin surprindere pe maica Maria. Cu simț practic, în care se manifestă experiența trecutului, ea pregătește nu numai provizii de hrană, ci stabilește și contactul cu primăria arondismentului XV, care ia sub tutela sa casa de pe strada Lourmel, declarând-o ospătărie municipală, îi oferă maicii Maria cartele de alimente și chiar produse alimentare.

În scurt timp începe prigoana împotriva evreilor. Maica Maria Skobțova nu se îndoiește nici o clipă de modul în care trebuie să acționeze. Simțise demult primejdia ideologiei hitleriste. Iată ce gânduri îi împărtășește lui Mociulski: „Nu există problema evreiască, există problema creștină. Chiar nu vă dați seama că lupta se duce împotriva creștinismului?… Acum a sosit timpul mărturisirii.”

Casa de pe Lourmel devine curând cunoscută ca refugiu. Acolo sunt ascunși cei pe care îi paște primejdia, care primesc acte false și sunt ajutați să ajungă într-o „zonă liberă”. Maica Maria are legătură strânsă cu Mișcarea de rezistență. Prietenii „Faptei ortodoxe” alcătuiesc listele deținuților ruși și evrei și organizează transportul scrisorilor și al coletelor. Părintele Dimitri oferă adeverințe de botez celor care cer. Între timp, ororile ocupației germane continuă: în noaptea de 4 spre 5 iulie sunt arestați 13.000 de evrei și sunt aduși pe velodromul de iarnă, la doi pași de Lourmel. Maica Maria pătrunde acolo și stă trei zile lângă prietena sa evreică, ajutându-i pe voluntarii Crucii Roșii să ofere ajutor bolnavilor. În aceste condiții de necrezut ea salvează cu vitejie trei copii, ascunzându-i într-o ladă de gunoi…

Pe 8 februarie, Gestapoul întreprinde un raid pe Lourmel și îi arestează pe Iura Skobțov (fiul maicii Maria, care, în pofida celor 20 de ani ai săi, a participat activ la Rezistență), pe părintele Dimitri Klepinin și încă câțiva oameni. Maica Maria, care în acel moment lipsea din Paris, a fost înștiințată că fiul ei va fi eliberat dacă ea însăși va veni la Gestapo. Când a ajuns acolo, au arestat-o imediat, fără să elibereze pe nimeni. După anchete îndelungate, tot grupul a fost dus în fortul Romainville, apoi în lagărul de etapă Compien, unde maica a reușit să-și vadă fiul pentru ultima dată. Din Compien, bărbații au fost trimiși la Buchenwald, iar maica Maria în lagărul pentru femei Ravensbruck.

Pe 8 februarie 1944, în lagărul de concentrare Dora, s-a stins părintele Dimitri. Ce s-a întâmplat cu Iura Skobțov nu se știe, probabil a murit într-o cameră de gazare.

Despre comportamentul maicii Maria Skobțova în detenție s-au păstrat multe mărturii ale deținutelor, dintre care cea mai elocventă este cea a nepoatei lui Charles de Gaulle, Genevieve de Gaulle-Anthonioz: „Pe salteaua sa ea organiza adevărate cercuri de discuții, în care povestea despre Revoluția rusă, despre comunism, despre experiența sa politică și socială și uneori, mult mai adânc, despre experiența sa religioasă. Maica Maria citea fragmente din Evanghelie și Epistolele din «Cartea de căpătâi a creștinului», rămasă neatinsă la una dintre deținute, în timpul percheziției. Tâlcuia cele citite în câteva cuvinte. Lângă ea noi ne rugam și uneori cântam cu voce înceată. Maica vizita deseori grupul tinerelor rusoaice «soldați», care o primeau cu dragoste. Ne povestea cu încântare despre vitejia lor. Poate că în aceste chipuri ea afla chipul fiicei sale Gaiana, care s-a căsătorit cu un student sovietic și a murit în Rusia.”

Înzestrată cu o forță vitală excepțională, având o credință neclintită, maica Maria avea mai multe calități ce o ajutau să supraviețuiască chiar și în condițiile groaznice ale lagărului de concentrare. „Toată lumea din blocul nostru o cunoștea – își amintește una dintre prietenele sale, Jaqueline Peiry –, se înțelegea bine și cu tinerii, și cu bătrânii, cu oameni de diferite viziuni politice și cu oameni de credințe absolut diferite. Ne povestea despre experiența sa obștească din Franța. Noi o întrebam despre istoria Rusiei, despre viitorul acesteia… Aceste discuții reprezentau o ieșire din iadul nostru. Ne ajutau să ne refacem puterile sufletești pierdute, aprindeau iarăși în noi flacăra gândirii, care abia pâlpâia sub jugul greu al groazei.”

Sosește primăvara anului 1945. Ultimele luni de dinaintea eliberării au fost foarte chinuitoare. Maica Maria o roagă pe una dintre deținute, E.A. Novikova, să rețină și să transmită ultimul său mesaj către Mitropolitul Evloghie și către părintele Serghei Bulgakov: „Starea mea de acum este o supunere totală față de suferință, este ceea ce trebuie să se întâmple cu mine și, dacă voi muri, văd în aceasta o binecuvântare de sus.”

Ea, care de atâtea ori îi mângâiase sufletește pe alții, acum se adâncește în tăcere. Este greu de spus ceva concret despre sfârșitul maicii Maria Skobțova. Despărțită de tovarășii săi de suferință, este mutată în Jugendlager și ajunge jertfa ultimei trieri. Pe 30 martie, în Vinerea Mare, maica Maria a fost aleasă de către comandantul Shwarzhuber „la stânga” – în grupul condamnaților la moarte, printre cei care deja nu se mai puteau mișca. După unele mărturii, a pășit singură în grupul celor aleși, mergând astfel de bunăvoie spre mucenicie. Maica Maria moare pe 31 martie 1945.

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea: „Maica Maria, asemenea lui Iov cel multpătimitor, nu a căzut în ispita de «a-I atribui lui Dumnezeu nebunia». Ea a trăit în contradicțiile sfâșietoare de suflet și trup ale compasiunii și purtării responsabile a numelui său creștin: în dragoste pentru Dragoste, în moarte pentru Viață, în dăruirea vieții sale pentru adevărul Împărăției lui Dumnezeu. Chipul său va deveni tot mai luminos și mai luminos, însemnătatea sa duhovnicească va tot crește înaintea noastră pe măsură ce și noi vom începe să înțelegem cel din urmă sens al Dragostei întrupate și răstignite.”

Elena Delone

Traducere din limba rusă de Angela Munteanu
Sursa: www.miloserdie.ru