Revista:

Sfântul IACOV ȚALIKIS: „Dacă avem dragoste între noi, atunci suntem fii ai lui Dumnezeu”

Sfantul parinte Iacov Țalikis

Cuviosul Iacov Țalikis a fost unul dintre marii sfinți contemporani ai Greciei ortodoxe. Simplitatea viețuirii sale, condițiile extrem de vitrege în care i s-a depănat firul vieții, accentul deosebit pe care l-a pus pe virtutea smereniei au făcut ca personalitatea sa duhovnicească să nu se situeze în prim-planul preferințelor publicului larg. De aceea, afirmațiile Sfinților Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul, mult mai cunoscuți decât el, sunt cu atât mai semnificative. Sfântul Paisie spunea că părintele Iacov a avut harismele Sfântului Ierarh Nectarie, iar Cuviosul Porfirie a mărturisit că „este unul din sfinții cei mai mari ai secolului nostru”. 

Biografia Sfântului Iacov ne reamintește că viața duhovnicească autentică, „aroma Ortodoxiei” este nevoința: și-a dovedit statornicia iubirii de Dumnezeu răbdând necazuri, lipsuri, invidia și răutatea semenilor săi, și-a supus trupul duhului, mijlocind continuu la Dumnezeu pentru mântuirea credincioșilor care îl cercetau pentru ajutor.

Iacov s-a ivit pe lume pe data de 5 noiembrie 1920, în satul Libisi din Asia Mică. Tatăl său, Stavros Țalikis, era un meșteșugar foarte căutat pentru dibăcia lui. Mama, Teodora, s-a remarcat în sânul comunității grecilor din Libisi prin noblețea ei sufletească și prin grija deosebită pe care o manifesta față de orice om împovărat de griji, nevoi sau suferințe. Bunicul său, Gheorghe Kremmidas, i-a fost naș la botez. Bunica Despina l-a deprins pe Iacovel – și pe frații săi, Gheorghe și Anastasia – cu mersul la sfintele slujbe, cu metaniile și rugăciunile.

Pe la cinci ani, joaca preferată a lui Iacov era să tămâieze locuința, pe casnicii și vecinii săi. Punea cărbuni în scobitura unei mici țigle și începea să tămâieze cu cățuia improvizată, imitând mișcările și intonația preotului: „Aliluia, aliluia!” Deși nu deprinsese încă cititul, la vârsta de șase ani micul Iacov a învățat pe de rost textul și rânduiala Sfintei Liturghii. Anii copilăriei lui Iacov s-au suprapus cu anii de pribegie pe care i-a îndurat comunitatea grecilor din Libisi, în vremea războiului dintre turci și eleni. Astfel, de la o vârstă fragedă, viitorul stareț harismatic a cunoscut lipsurile, foamea, setea, disprețul și batjocura inerentă viețuirii printre străini. Umbla mai tot timpul desculț și cu hainele peticite.

„Ce vrei să-ți dăruiesc pentru rugăciunile pe care le faci în casa mea?”

În 1927, micul Iacov începe să meargă la școala din Farakla, care fusese improvizată într-o bisericuță pentru copiii refugiaților greci proveniți din Libisi. Iacovel se distingea printre copiii de seama lui prin comportamentul său plin de seriozitate, specific maturilor, și prin rezultatele excepționale obținute la învățătură. Așa se face că a primit din partea colegilor săi porecla de „bunic”, iar mai târziu, pe la zece ani, apropiații, în special fratele Gheorghe, l-au numit „călugărul”. În această perioadă a vieții, Iacov a săvârșit o minune care vestea de timpuriu darurile dumnezeiești de care se va învrednici, din prea plin, mai târziu: vindecă, prin puterea rugăciunii, o fată de 12 ani care de amar de vreme suferea de o întunecare a conștiinței, ca urmare a unor farmece care i se făcuseră.

Iacov obișnuia să meargă după-amiaza în Biserica Sfintei Parascheva, care le servea copiilor din Libisi ca școală, pentru a aprinde candelele. Petrecea aici în rugăciune până seara. Pe la opt-nouă ani, pe când se găsea în sfântul lăcaș, cufundat în rugăciune, i s-a înfățișat Sfânta Parascheva, înveșmântată în monahie. Altădată, cuvioasa l-a întrebat pe băiat, cu glas duios: „Ce vrei, Iacov al meu, să-ți dăruiesc pentru rugăciunile pe care le faci în casa mea?” Neștiind ce să-i ceară sfintei, micul Iacov a întrebat-o pe mama sa, care l-a îndemnat să o roage pe sfânta să îi destăinuie ce se va întâmpla cu el când va crește mare. Cuvioasa Parascheva i-a răspuns: „Vei avea parte de multă slavă și cinste, multă lume va veni să te vadă și mulți bani vor ajunge în mâinile tale, dar nu vor rămâne.” Peste mulți ani, cuvintele sfintei se vor adeveri întru totul: părintele Iacov a fost cercetat pentru călăuzire duhovnicească de nenumărați oameni, care îi lăsau sume importante de bani, pe care binecuvântatul stareț le împărțea celor nevoiași. Părintele va spune, retrospectiv, spre amurgul vieții sale: „Ei, fratele meu, oare Sfânta Parascheva mi-a spus minciuni? Oare mic lucru mi-a dat? M-a făcut preotul Tainelor lui Dumnezeu!” (Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Țalikis. Starețul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Ed. Evanghelismos, 2004, pp. 43-45, trad. de ieroschim. Ștefan Nuțescu)

Vocația sa de slujitor al Domnului s-a manifestat din frageda copilărie. Îl ajuta pe părintele în Sfântul Altar, cânta la strană, iar când a împlinit 10-11 ani credincioșii au început să îl cheme să se roage pe la casele lor ori de câte ori întâmpinau greutăți sau aveau de înfruntat un necaz. Lua cu sine Molitfelnicul, Ceaslovul, untdelemn de la Sfânta Parascheva, de la Sfinții Gheorghe și Haralambie, citea rugăciuni, ungea cu ulei sfințit ușa casei respective, însemnând-o cu sfânta cruce, iar oamenii simțeau în chip vădit ajutorul ceresc venit prin mijlocirea micului Iacov. Nu de puține ori a văzut îngeri stând lângă Sfânta Masă și înălțând minunate cântări.

Încercări pământești, mângâieri cerești

În anul 1933, Iacov termină școala primară. Lipsurile de tot felul îl determină să renunțe la visul de a-și continua studiile și se hotărăște să își ajute tatăl la lucrările de zidărie pe care acesta era chemat să le săvârșească în satele din împrejurimi.

La vârsta de zece ani ia hotărârea să își dedice întreaga viață slujirii lui Dumnezeu, îmbrăcând haina monahală. De altfel, stilul său de viață oglindea fidel această decizie: dacă ziua își făcea treaba de calfă de zidar, nopțile citea paraclise la lumina opaițului și petrecea multe ore îngenuncheat în fața sfintelor icoane. Despre nevoințele duhovnicești ale micului Iacov a aflat în cele din urmă Mitropolitul Grigorie al Halchidei, care, de praznicul Sfintei Treimi, l-a hirotesit citeț în biserica din satul Strofilia.

În 1935, în ajunul Sfintelor Paști, Iacov se îmbolnăvește, fiind primejduit de moarte. Mama, tatăl, frații săi și-au pus ultima nădejde în ajutorul Sfântului Mucenic Haralambie, față de care aveau mare evlavie. În anii de pribegie îi însoțise o iconiță a sfântului, pe care o luaseră cu ei când au fost nevoiți să își părăsească satul natal, Libisi. Iacov l-a văzut pe Sfântul Haralambie cum îl însemna cu Sfânta Cruce peste piept. I-a povestit mamei sale vedenia, iar aceasta, plângând, l-a încredințat: „Copilul meu, astăzi s-a făcut învierea ta din morți. Să prăznuiești această zi.”

Altădată, prin 1940, datorită mersului îndelungat pe jos, gleznele lui Iacov au început să puroieze, așa încât în cele din urmă a rămas imobilizat la pat. Aflând că în satul Dafne vor aduce o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Străina” din Almiro-Volos, Iacov s-a pornit la drum. A ajuns cu greu, s-a închinat la icoană și s-a retras epuizat într-un colț al bisericii. A așteptat răbdător să se închine ceilalți credincioși, s-a așezat iar în genunchi și a început să se roage cu râvnă și mulțime de lacrimi Maicii Domnului să îl tămăduiască. Îi arăta preamilostivei tălpile și gleznele pline de răni. La sfârșit, s-a dus să se închine din nou la icoană și, părăsind sfântul locaș, a simțit că poate să pășească din nou liber. Desfăcându-și legăturile de pânză de la picioare, a văzut că erau cu totul curate.

În anul 1940, în bisericuța închinată Sfintei Parascheva, cuvioasa i se arată în vedenie. Avea chipul serios și întristat. L-a îndemnat: „Vino, fiule, să-ți spun ceva.” I-a vestit: „În curând va fi război.” Iacov obișnuia să cerceteze bisericile din împrejurimi, rugându-se în ele și cântând la strană mai ales în zilele de hram. Pentru serviciile sale nu accepta nici bani, nici alimente.

În vremea foametei care a cuprins, în toamna anului 1941, întreaga Grecie, Iacov își înăsprește rânduiala postului: nu mănâncă nimic de duminică după-amiaza până sâmbătă. Mâncarea o împarte copilașilor și bătrânilor flămânzi și nevoiași.

Un înger al Domnului o vestește pe mama sa că pe data de 12 iulie 1992, la răsăritul soarelui, Domnul o va chema la Sine. Cu multă vreme în urmă, Teodora îi spusese fiului ei: „Tu, Iacove al meu, vei deveni preot și prima care va lua anafură din mâna ta va fi sora ta.” Mama l-a rugat atunci pe Iacov să nu plece la mânăstire până când nu va reuși să îi facă surorii sale un rost în lume. Pentru a-i face zestre surorii sale, Iacov muncește la câmp, lucrează într-o fabrică în Mantudi și într-alta, de țiglă, din Atena, dar nu ezită să trudească nici în minele din Libisi, încălțat cu sandale de lemn și ducând cu sine, mai cu seamă la începutul iernii, o lampă cu acetilenă, care îi lumina calea.

Ucenicul Cuviosului David „Bătrânul”. Tunderea în monahism

Vreme de zece ani a purtat în inima lui dorul după viața călugărească, pe care visa să o petreacă în Mânăstirea Cuviosului David din Evia, ascetul îndumnezeit care a viețuit în secolul XVI, fiind atât de legat sufletește de Sfântul Ioan Botezătorul încât a primit supranumele de „copil al Înaintemergătorului”.

După o primă încercare, eșuată, de a se statornici aici, Iacov revine pe data de 15 iulie 1952 și devine martorul unei noi cercetări dumnezeiești: la poarta mânăstirii îl întâmpină un călugăr care îi dezvăluie că va primi în dar o căsuță luminoasă, dacă va face răbdare și va rămâne în mânăstire. Pătrunzând în biserică, Iacov a îngenuncheat în fața icoanei Cuviosului David. Ridicându-și ochii spre icoană, și-a dat seama că îl întâmpinase însuși Cuviosul David. Această binecuvântată arătare a fost urmată de încercări pe măsură: Iacov a fost cazat într-o chilie dărăpănată, cu acoperișul stricat și ușa spartă. În plus, ani de zile va avea de înfruntat – cu îndelungă răbdare și smerire de sine – dușmănia acerbă a viețuitorilor mânăstirii, care nu aveau habar de chemarea monahală și care cultivau în sufletele lor îndeosebi invidia, delăsarea, arghirofilia și plăcerile lumești.

Pe 30 noiembrie 1952, Iacov a fost tuns în monahism. A doua zi a fost numit econom al mânăstirii. Pe 19 decembrie, Mitropolitul Grigorie îl hirotonește preot în paraclisul Episcopiei din Halchida. La predica pe care a ținut-o cu acest prilej, înaltul ierarh îi va spune, profetic, părintelui Iacov: „Tu, fiul meu, te vei sfinți. Să-ți continui nevoința cu puterea lui Dumnezeu și Biserica te va proclama sfânt.” Acum s-au adeverit și cuvintele mamei sale: după ce a citit otpustul (binecuvântarea rostită de preot la sfârșitul Sfintei Liturghii: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”), prima căreia părintele i-a împărțit anafura a fost sora sa, Anastasia.

Odată revenit în Mânăstirea Cuviosului David, părintele Iacov va sluji zi de zi laudele (Vecernia, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile) și Sfânta Liturghie. Primise ascultare de la Mitropolit ca duminica să săvârșească Sfânta Liturghie în satele din împrejurimi: Damnia, Kalamoudi, Drimona.

După o stăruitoare căutare, a descoperit peștera în care se nevoise Cuviosul David. Într-o noapte, vrând să se roage în peșteră, s-a rătăcit. L-a implorat pe Dumnezeu să îi lumineze calea până la peșteră. Peste ani, povestea starețul: „Și Bunul Dumnezeu a ascultat cererea mea. Din nenumăratele stele ale cerului mi-a dat și mie una. Ea mergea înaintea mea și îmi lumina calea, iar eu o urmam. Și astfel am ajuns la peșteră, unde m-am rugat. Apoi, la întoarcere, steaua a mers iarăși înaintea mea și mi-a luminat calea până la poarta mânăstirii. Părinții dormeau și n-au observat nimic din toate acestea.” (idem, p. 101)

„Atunci s-a repetat minunea cu cele cinci pâini”

Între părintele Iacov și Cuviosul David din Evia exista o puternică și tainică legătură duhovnicească. În prima noapte petrecută în peștera cuviosului, acesta i s-a înfățișat, au îngenuncheat împreună și au rostit până în zori Rugăciunea lui Iisus. Părintele Iacov a preluat de la Cuviosul David obișnuința ca la vreme de ispită, când potrivnicul își întețea războiul, să se hrănească doar cu Sfânta Împărtășanie și anafură. Se ruga adesea în fața cinstitului cap al Cuviosului David, cerându-i mai înainte de toate să îl ajute să dobândească virtutea smereniei și a ascultării.

În anul 1955 are parte de următoarea întâmplare minunată: mergând cu cinstitul cap al Sfântului David spre două sate – Spatari și Țonca –, a fost prins de o furtună teribilă. Drumul era lung, dura cinci ceasuri. A reușit, în cele din urmă, să pătrundă, fără să fie atins de ploaie, în biserica satului fiindcă mergând pe cale, prin pronia dumnezeiască, un metru împrejurul său nu cădea nici un strop.

În luna august a anului 1963 au sosit la Mânăstirea Cuviosului David 75 de săteni din Livanates, care s-au oferit să muncească la bazinul de apă din incinta sfântului așezământ. Terminându-se, într-o zi, proviziile mânăstirii, părintele Iacov a pus într-o cratiță mare pastele făinoase și pâinea care mai rămăsese, a dat fuga la icoana Cuviosului David și a început să i se roage cu multă zdrobire de inimă: „Sfinte al meu, oamenii aceștia se ostenesc pentru mânăstirea ta. Se întorc obosiți și flămânzi. Nu am altceva să le dau să mănânce, doar două ocale și jumătate de paste făinoase cu puțin untdelemn, o jumătate de prescură și o jumătate de pâine [starețul Iacov i le-a arătat Cuviosului David]. Te rog să le binecuvântezi, să mănânce și să se sature.” Împărțind mâncarea muncitorilor, părintele Iacov a observat că aceasta nu se sfârșea. Ba chiar jumătate de cratiță a rămas nemâncată. Trecând anii, starețul va mărturisi despre această întâmplare deosebită: „Atunci s-a repetat minunea cu cele cinci pâini.”

Virtutea răbdării necazurilor. Noi cercetări dumnezeiești

Cu vremea, nevoinței ascetice pe care starețul o săvârșea încă din copilărie (priveghea, postea, făcea între 1.000 și 3.000 de metanii pe zi), i s-a adăugat virtutea răbdării diverselor și agasantelor boli care i-au cotropit trupul: suferea de dureri de mijloc (cauzate de nenumăratele treburi de care trebuia să se îngrijească în mânăstire) și de picioare, îl necăjeau rinichii și amigdalele și adesea durerile de cap îl împiedicau la rugăciune.

Într-o zi, durerile de mijloc au devenit atât de acute încât nu s-a mai putut ridica din pat. I s-a înfățișat în vedenie Cuviosul David, care l-a ajutat să se ridice și l-a îndemnat: „Sprijinește-ți mijlocul de mijlocul meu cel îmbătrânit.” Cuviosul i-a cuprins mijlocul cu mâinile. În momentul în care l-a ridicat din pat, s-a auzit o trosnitură. Apoi durerea a dispărut cu desăvârșire.

În 1967, starețul Iacov a suferit mai multe intervenții chirurgicale cauzate de hernie, prostată, peritonită. Înainte de a fi operat de peritonită, părintele s-a rugat Cuviosului David: „Cuvioase, dacă vrei să mă întorc în mânăstirea ta, vino și fă-mă bine… Într-un sfert de oră trebuie să fii aici… Iar dacă vii, treci te rog și ia-l și pe Cuviosul Ioan. Este în drumul tău, te vei întoarce la dreapta pe o străduță și-l vei găsi.” (idem, p. 135) Nu după multă vreme, cei doi sfinți s-au înfățișat dinaintea starețului. Pe chipul Cuviosului David șiroiau broboanele de transpirație fiindcă se grăbise să îi sară în ajutor ucenicului său, Iacov. I-a spus, arătând spre Sfântul Ioan Rusul: „Eu sunt Bătrânul David și alături este Cuviosul Ioan Mărturisitorul. Nu ne-ai chemat? Iată că am venit. Nu te neliniști, te vei face bine!” Sfinții l-au însoțit și în sala de operație. Mare a fost uimirea doctorului Spiridon Kaloheris când a văzut cât de avansată era peritonita. În mod normal, părintele Iacov ar fi trebuit să moară demult. Mai târziu, vizitându-l la mânăstire, doctorul i-a mărturisit: „În timpul acelei operații grele am simțit că cineva îmi conducea mâna. Și acum am simțământul că n-am făcut eu operația.”

O legătură sufletească aparte a avut-o, iată, starețul Iacov și cu Sfântul Ioan Rusul. Pe drumul spre Halchida, fie la ducere, fie la întoarcere, poposea întotdeauna la biserica sfântului care a viețuit în secolul al XVIII-lea, pentru a se închina dinaintea moaștelor sale. Odată, după ce s-a rugat îndelung, privind spre raclă, a văzut că moaștele acestuia se mișcau în funcție de starea duhovnicească a fiecărui închinător. Uimit foarte, Cuviosul Iacov l-a întrebat pe Sfântul Ioan Rusul: „Sfinte al meu, de ce îi lași pe unii să te sărute, altora le scoți mâna, altora le dai mâna și te întorci să-i privești, iar altora le dai mâna, îi privești și le zâmbești? De ce de la alții îți întorci fața și te scârbești de ei?” Sfântul nu a întârziat să-i răspundă: „Iacove, nu trec toți pe dinaintea mea să se închine… Unii trec cu evlavie, alții trec cu mâinile la spate, iar alții vin din curiozitate.”

In perioada convalescenței, cuviosului Iacov Țalikis i s-a arătat Maica Domnului

Cu alt prilej, cum stătea Cuviosul Iacov dinaintea moaștelor Sfântului Ioan, vorbind cu el, l-a văzut că se ridică brusc și pleacă din raclă, nu înainte de a-i mărturisi că trebuie să ajute degrabă un copilaș suferind. Biograful starețului, profesorul Papadopulos, scrie că acesta „avea zilnic «linie deschisă» cu Cuviosul David și cu dumnezeiescul Ioan Rusul”.

Avva Iacov îi cerea Cuviosului David să mijlocească la Dumnezeu pentru izbăvirea de încercările care se abăteau necontenit asupra creștinilor care îl cercetau la mânăstire – boli cronicizate sau terminale, pagube, neînțelegeri ivite în viața de familie.

Odată, stând îngenuncheat în fața capului Cuviosului David, i-a cerut pe un ton imperios: „Acum, repede… Te rog, Sfinte David, este nevoie să mergi la Londra. Nu întârzia deloc pentru că se distrug oamenii.” [Un soț și o soție erau în prag de divorț.]

Când a trebuit să îndure în anul 1974 operația la picioare (flebita avansase atât de mult încât părintele nu mai putea să se deplaseze), în perioada convalescenței i s-a arătat Maica Domnului, sub chipul unei infirmiere care purta un prunc în brațe. L-a întrebat: „Ce faci, părintele meu?” Starețul i-a răspuns, nedându-și seama din primele clipe cu cine vorbește: „Ce să fac, doamnă, sunt bolnav și mă mâhnesc că am plecat din mânăstirea mea.” Preasfânta Născătoare de Dumnezeu l-a încredințat, zâmbind: „Nu te teme, te vei face bine!” Părintele a întrebat-o nedumerit – gândindu-se că, totuși, infirmierele nu vizitează bolnavii însoțite de copiii lor – cine este, dar Maica Domnului i-a răspuns doar printr-un zâmbet, apoi s-a făcut nevăzută.

Pe data de 25 iunie 1975, părintele Iacov a fost ridicat la treapta de egumen. În viața sa monahală, starețul a trebuit să îndure multe nedreptăți din partea semenilor săi. Ele au fost, însă, compensate de numeroasele întâmplări minunate prin care Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului, sfinții și îngerii îi dădeau de știre că îi sunt alături, în adâncul încercărilor de tot felul. În zorii zilei de 22 noiembrie 1975, părintele a trăit o minune a cărei măreție l-a covârșit cu totul. A fost atât de impresionat, încât a consemnat-o în scris: „În 22 noiembrie, într-o zi de sâmbătă dimineața, la Sfânta Proscomidie, după pomenire, în vremea când acopeream Sfintele Daruri, am văzut aievea, iar aceasta o mărturisesc întru sfințenie, o părticică de sânge uscat. Atunci am atins-o, pe degetul meu a rămas sânge. Chemând pe unul din frații sfintei mânăstiri, pe părintele Serafim, i-am dezvăluit aceasta. Iar el mi-a spus: «Părinte stareț, noi nu vedem nimic, dar sfinția voastră ați văzut bine ce este?» Iar eu i-am răspuns că am credința că este Însuși Dumnezeu de față, Căruia mă înclin. Și am spus Doamne, miluiește! de trei ori.”

Harismele duhovnicești ale Cuviosului Iacov Țalikis

Dintr-o scrisoare pe care starețul a scris-o pe 23 mai 1977 fraților din mânăstire înțelegem la ce înălțimi amețitoare trăia părintele Iacov lepădarea de lume și de bunurile lumești, cultivând în același timp, cu osârdie, virtutea dragostei: „Părinții mei sfinți, să luați aminte de Sfânta Mânăstire a Cuviosului Părintelui nostru David. Tot ce există în sfânta mânăstire, muzeu etc. aparțin Cuviosului Stareț David. Și înăuntrul chiliei Cuviosului Stareț, în care stau din 1952, orice există aparține Sfântului Stareț David, cărți, bani etc. Eu niciodată n-am dorit să am ceva al meu, ci numai datorită bolii mele, pentru nevoile mele, am avut aceste lucruri. Niciodată nu m-am gândit la ceva ca să-l doresc și să-l am al meu, cunoscând că sunt pământ și cenușă. Să luați aminte la toate; să aveți dragoste între voi, deoarece dragostea acoperă mulțime de păcate, și din dragoste pentru noi S-a răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă avem dragoste între noi, atunci suntem fii ai lui Dumnezeu. Dacă v-am mâhnit cândva, ca un om, să mă iertați și harul Domnului să fie cu voi. Vă sărut cu sărutare sfântă. Cel mai neînsemnat între ieromonahi, Părintele Iacov.” (idem, pp. 148-149)

În urma feluritelor nevoințe și strâmtorări la care s-a supus de-a lungul vieții, Dumnezeu l-a răsplătit pe slujitorul său cu multe harisme. Una dintre acestea era darul înainte-vederii, pe care căuta cu mare grijă să-l tăinuiască. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul a mărturisit la câteva zile după trecerea la Domnul a binecuvântatului stareț: „Acesta [părintele Iacov] avea darul înainte-vederii într-o măsură foarte mare, dar îl ascundea cu grijă, ca să nu fie slăvit. Este unul din sfinții cei mai mari ai secolului nostru.”

Când anumiți creștini – mireni sau monahi – întâmpinau greutăți la spovedanie, fiindu-le rușine să își mărturisească păcatele, starețul Iacov îngenunchea alături de ei și începea să le dezvăluie el gândurile necuviincioase, păcatele săvârșite și patimile care le munceau sufletele.

Odată, în timp ce starețul slujea Sfânta Liturghie împreună cu alți preoți, aceștia au fost cuprinși de înfiorare văzând că părintele Iacov se îndrepta spre Sfântul Altar fără să pășească pe pământ, ci plutind la jumătate de metru înălțime.

Primise și darul de a izgoni demonii care își găsiseră sălaș în anumiți oameni. De multe ori diavolii îl ocărau pe părintele Iacov, făcându-l „bătrân ciolănos” și încercând, zadarnic, să-l arunce în păcatul mândriei și al slavei deșarte. Odată, un întunecat i s-a plâns: „Te războiesc de 65 de ani. Nu te pot arunca în nici un păcat ca să te duc în iad. Vă rugați la acest bătrân (la Cuviosul David), altfel v-aș fi distrus.” Apoi striga spre Cuviosul Iacov: „Ești sfânt… Aveți un sfânt aici și nu vă dați seama.” Dar starețul se prihănea degrabă pe sine, grăindu-i: „Spui asta să mă înșeli, dar nu poți… Sunt pământ și cenușă… Sunt un netrebnic…” Iar demonul era nevoit să recunoască puterea imbatabilă a smereniei: „Smerenia asta… mă arde. Pleacă de aici…”

În luna octombrie a anului 1987, o mamă l-a adus la Mânăstirea Cuviosului David pe fiul ei, Gheorghe, care era urgisit de diavol. În vreme ce starețul citea exorcismele, mama băiatului l-a văzut pe părintele Iacov, ridicat cu o jumătate de metru deasupra pământului, cum călca, pur și simplu, pe un pitic negru, care avea coarne și coadă.

Încă din timpul vieții, trupul Cuviosului Iacov devenise templu al Duhului Sfânt: un ucenic, părintele N., a simțit în diferite ocazii cum din mâna sau picioarele sale izvora buna mireasmă.

Priveliștea raiului

Într-o bună zi, starețul Iacov L-a rugat pe Dumnezeu să-i descopere înțelesul cuvântului Său: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt.” A doua zi i-a povestit unui ucenic de-al său: „Ieri, iubitul meu Dimitrie, am fost răpit deodată la cer într-o grădină frumoasă, unde erau violete de multe culori și diferite alte flori. Acolo unde mă aflam nu călcam pe pământ, ci stăteam în aer. Era acolo și un alt monah, cu rasă, care îmi arăta niște căsuțe frumoase și îmi spunea: «Înaintează, Iacove!» «Dar cum să înaintez, căci nu este cărare și voi călca și strica florile?» Dar un alt călugăr mi-a spus: «Nu te teme! Florile acestea nu se strică. Înaintează!» Înaintam și florile nu se stricau.” (idem, p. 210)

În 1986, părintele Iacov a suferit o intervenție chirurgicală la inimă: i s-a pus un aparat care să îi regleze bătăile inimii. Între anii 1989 și 1990 bolile s-au agravat, încât pentru medici era evident că starețul Iacov mai trăia doar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Și-a cunoscut din vreme momentul plecării sale la Domnul. Cu trei zile înainte de adormirea sa, i s-a confesat unei ucenice pe nume Fotinia: „Zilele acestea voi pleca. Dar știi cum voi pleca? Iată, așa… ca o păsărică.” Starețul a suflat în palmă ca să-i arate cât de lin își va da duhul.

Sfârșitul viețuirii pământești. Arătările Sfântului Iacov după moarte

Pe data de 21 noiembrie, la ora patru și 15 minute, Cuviosul Iacov s-a mutat din vremelnicie în veșnicie.

După săvârșirea sa din viața pământească, s-au petrecut mai multe minuni care i-au vădit, o dată în plus, sfințenia. Astfel, într-o noapte, preotului care slujea la Biserica Sfântului Ioan Rusul i s-a înfățișat starețul Iacov și l-a rugat să îi aducă racla Sfântului Ioan să se închine. După ce Cuviosul Iacov s-a închinat, rostind cu multă bucurie duhovnicească câteva rugăciuni alese, când preotul a început să facă închinăciuni în fața moaștelor Sfântului Ioan, a observat că în raclă nu mai era acesta, ci chiar părintele Iacov.

Altădată, Cuviosul Iacov i-a apărut unei femei la vremea rugăciunii și i-a mărturisit că odinioară îl implora pe Sfântul David „Bătrânul” să mijlocească la Domnul pentru durerile oamenilor. Acum, a continuat el, „mă duc eu însumi”.

În 1917, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a recunoscut sfințenia Cuviosului Iacov Țalikis, trecându-l în rândul sfinților și stabilind ca dată de prăznuire ziua de 22 noiembrie.

Ciprian Voicilă