Revista:

Pavle, sfântul în haină patriarhală

Patriarhul Pavle

Preafericitul Pavle iradia sfinţenie. Spiritul de jertfă, dăruirea sa extraordinară pentru toţi oamenii – indiferent de etnie, condiţie socială sau apartenenţă religioasă – a născut în inima poporului sârb, credincios, o evlavie sinceră şi credinţa fermă că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost un bineplăcut al lui Dumnezeu. O „icoană călătoare”, gata oricând să pornească degrabă acolo unde era mai multă nevoie să aline suferinţa. Cuviosul Pavle a fost un ierarh al Bisericii care şi-a păstrat simplitatea structurală, deşi a urmat studii înalte de teologie şi a avut prilejul să îi cunoască pe mai-marii politici ai lumii şi să stea o vreme în vecinătatea lor. A făcut din votul călugăresc al sărăciei un adevărat şi exemplar stil de viaţă.

Primii pași în viață… și primele încercări

Micul Goiko Stoicevici a apărut pe lume în ziua praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 11 septembrie 1914. Pentru un creștin, evenimentele ce par rodul întâmplării ascund rațiuni dumnezeiești. Din ele cel care le recunoaște poate extrage înțelesuri esențiale pentru viața sa duhovnicească. De pildă, starețul Varsanufie de la Optina îi atrăgea atenția ucenicului său, Nicon Beliaev, că nu întâmplător acesta a fost tuns rasofor în ziua prăznuirii Sfintelor Agapia, Irina și Hionia. Ele întrupau virtuțile pe care trebuie să le agonisească de-a lungul vieții monahul: dragostea (Agapia), pacea (Irina) și curăția aidoma zăpezii (Hionia). Cuviosul Varsanufie îl povățuia pe Nicon – ultimul duhovnic al Optinei din tradiția vestiților stareți –, arătându-i înlănțuirea cauzală dintre cele trei virtuți: „Dacă vei avea dragoste în inimă, atunci nu-ți va lipsi nici pacea și într-o asemenea stare a inimii vei putea să te ocupi de rugăciune. Rugăciunea îți va curăța inima, încât vei putea atinge scopul suprem al tuturor nevoințelor – curăția inimii.” În cazul lui Goiko, nașterea sa în ziua în care creștinii prăznuiesc Tăierea Capului Înaintemergătorului Domnului anticipa viața sa plină de încercări, dar și virtuțile și harismele de care s-a învrednicit de-a lungul îndelungatei sale existențe.

Din fragedă copilărie Goiko a avut de înfruntat greutățile vieții: sărăcia, singurătatea, neajunsurile traiului printre străini. Ștefan, tatăl său, după o perioadă petrecută la lucru în America, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, revine acasă, unde avea să își dea obștescul sfârșit. Mama lui Goiko, Ana Stoicevici, s-a văzut astfel văduvă, purtând grija a doi orfani: Goiko și Dușan. Goiko avea trei ani, iar Dușan abia se născuse. După câțiva ani, Ana se va recăsători și va mai aduce pe lume două fete. La cea de-a treia naștere, Ana părăsește lumea cea stricăcioasă, pășind în Împărăția cea veșnică.

De obicei, pentru un om cele mai frumoase amintiri sunt cele din copilărie. De multe ori, dezamăgiți de viața de zi cu zi, ne refugiem în ambientul cald și protector al amintirilor care ne-au populat primii ani ai vieții: lipsiți de grijile prezentului, viața pe atunci ne apărea ca o nesfârșită, generoasă paletă de promisiuni și bucurii. Pentru micul Goiko lucrurile au stat pe dos: într-una din puținele amintiri despre tatăl lui se făcea că acesta zăcea neputincios în pat, iar o mătușă, Cristina, jelea amarnic la căpătâiul său.

Părinții lor trecând la Domnul, Goiko și fratele său, Dușan, au fost crescuți de bunica Draghina și de mătușa lor, Senka. La maturitate, Patriarhul Pavle va reînvia cu multă duioșie, din negura vremii, chipul mătușii sale: „Ea mi-a fost cu adevărat ca o mamă… așa că mi-aș dori ca atunci când voi muri s-o văd mai întâi pe mătușa mea și abia apoi pe ceilalți.” (Iovan Ianici, Să fim Oameni! Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania, 2011, p. 13, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu) Mătușa Senka s-a îngrijit să sădească în sufletele lui Goiko și Dușan dragostea și evlavia pentru Dumnezeu. Preafericitul Pavle își amintea peste timp: „Duminica mergeam la biserică, iar la școală ni se preda religia, așa că de mic am avut o simțire și-o practică creștină. Încă de atunci eram învățați rugăciunea «Tatăl nostru», dar cu totul altfel pricepe un orfan înțelesul de «Tată ceresc», îl trăiește mult mai puternic… Mătușa ne îngrijea cu dragoste, dară când făceam vreo prostie ne mai pedepsea și cu nuiaua.”

Goiko a fost un copil bolnăvicios. Odată a fost la un pas de moarte, așa încât rudele sale i-au aprins o lumânare, gândind că zilele îi sunt pe sfârșite.

Anii de ucenicie

Terminând clasele primare la școala din satul natal, bunica și mătușa au hotărât să îl trimită să studieze la liceul din Tuzla, unde locuia un unchi de-al său. Pe de o parte, Goiko era prea plăpând pentru muncile agricole, iar pe de alta manifestase de timpuriu înclinația spre studiu. Mai înainte de a pleca spre Tuzla, bunica Draghina și mătușa Senka l-au trimis pe timpul verii să cunoască viața de mânăstire. Patriarhul Pavle își va aminti, mulți ani mai târziu: „Am petrecut acolo o lună de zile și, cu toate că nu puteam înțelege totul din slujbele bisericești, simțeam foarte aproape veacurile trecute și rugăciunile înaintașilor. Pentru mine, rugăciunile lor erau prezente, le simțeam până și suflarea, și bucuriile… Toate acestea mi s-au înfipt adânc în minte, deși pe atunci nici cu gândul nu gândeam că viitorul meu va fi legat de Biserică.”

Este admis, în anul 1925, la liceul din Tuzla. Aici va fi coleg și bun prieten cu „Meșa” (Mehmed) Selimovici, romancier iugoslav devenit celebru mai ales după apariția, în 1966, a romanului Dervișul și moartea. Rememorând anii de formare a personalității sale duhovnicești, Preafericitul Pavle spunea: „Locuiam la periferia Tuzlei și ne duceam traiul mulțumită unei vaci, pe care toți eram datori s-o ducem la păscut cu rândul, chiar cu prețul de-a lipsi de la școală sau de-a lăsa temele deoparte. Unchiul meu era aspru, dar drept. I-a școlit pe toți copiii săi, asemenea și pe mine, și fiecare am terminat câte o facultate, iar unii și-au dat și doctoratul.” (idem, p. 14)

Deși era pasionat de fizică, la încheierea studiilor liceale, în 1930, Goiko decide să se înscrie la Seminarul din Saraievo: „Dorința familiei era să intru la Seminar, deși eu eram atras de fizică, pe care aveam s-o studiez în continuare, în special în timpul liber.”

În anul 1936, Goiko este admis la Facultatea de Teologie din Belgrad, urmând totodată Liceul de băieți nr. 6 din Belgrad. Își va lua licența în Teologie în 1942. Vremurile istorice erau extrem de tulburi pentru poporul sârb. După intrarea Iugoslaviei în Al Doilea Război Mondial, croații devin autonomi, prin crearea Statului Independent Croat, și declanșează o prigoană fără precedent împotriva sârbilor. Goiko este nevoit să se refugieze în Belgrad și, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, se angajează muncitor în construcții: „Când am fugit la Belgrad în ’41, am lucrat pe mai multe șantiere și s-a întâmplat să-mi cadă o grindă pe picior și să-mi strivească degetul mare, în timp ce descărcam un camion. Apoi n-am mai putut lucra… După asta, în primăvara lui ’42, colegul meu de școală, ieromonahul Elisei Popovici, m-a dus la Mânăstirea Sfânta Treime din Ovcear. Mânăstirea avea o bună așezare materială, așa încât își putea permite să mă hrănească și pe mine. Mi-au rânduit ascultări mai ușoare…”

În toamna anului 1941, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, nemții bombardează Mânăstirea Sfânta Treime. În 1943, bulgarii – care primiseră, prin intermediul nemților, porțiuni extinse din Iugoslavia, inclusiv clisura Ovcear-Kablar, „Sfântul munte sârbesc”, unde era așezată Mânăstirea Sfânta Treime – invadează mânăstirea și fac prăpăd în rândul monahilor. În urma bătăilor suferite, unii călugări mor, alții își pierd mințile. Fratele Goiko scapă cu ajutorul ieromonahului Pahomie Krali, care, auzind că „vin bulgarii”, îl ia cu sine și se refugiază împreună într-o peșteră din apropierea vârfului Muntelui Ovcear.

Chemarea pentru viața monahală. Goiko devine Pavle

În 1942, în timpul luptelor din Slavonia, sfârșește Dușan, fratele lui Goiko. Nu peste multă vreme acesta devine învățător și profesor de religie în Bania Koviliacea. Le preda unor copii refugiați din Bosnia. El va trăi aici o minune care va decide, odată pentru totdeauna, cursul vieții sale. Reamintindu-și întâmplările de odinioară, Preafericitul Pavle povestea: „Într-o zi călduroasă de vară, prin 1944, noi, învățătorii, i-am scos pe copii la scăldat în Drina. Le-am arătat până unde au voie să intre în apă, dar știți cum sunt copiii… Când mă uit, văd un băiat că înaintează în larg și nu mai are putere să se țină la suprafață. Am sărit imediat după el și l-am scos. L-am pus pe genunchi și i-am tras o mamă de bătaie… I-am spus: «Fiule, ai scăpat din Bosnia, tatăl și mama ți s-au prăpădit și-acum vrei să te îneci sub ochii noștri? Unde ți-e capul?» Îndată după asta m-am îmbolnăvit. Am făcut febră, am mers la control… Medicii îmi spun: tuberculoză!” I-au mai dat doar trei luni de viață.

Monahii l-au primit cu multă dragoste la Mânăstirea Vuian, însă i-au impus câteva restricții menite să ferească obștea de contaminarea cu înfricoșătoarea tuberculoză. Goiko se ruga, cu lacrimile șiroindu-i pe chip, în sfânta biserică doar după încheierea slujbelor și nu mânca alături de ceilalți frați la trapeză. Rugăciunea îi era singurul, neprețuit, ajutor. Stând în singurătatea chiliei sale, Goiko a realizat că planurile sale de viitor, visul său de a-și întemeia o familie și de a deveni preot într-o parohie se năruise. Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și l-a izbăvit pe robul său credincios de cumplita boală. În inima lui Goiko a încolțit dorința fierbinte de a se afierosi pe sine Domnului, îmbrăcând haina monahală.

Ca semn al dragostei față de frații săi întru Hristos, care își căutau mântuirea în Mânăstirea Vuian, Goiko sculptează în lemn o cruce pe care era înfățișată Răstignirea Domnului și scrie pe spatele ei, în limba slavonă, cu litere încrustate: „Mânăstirii Vuian, pentru vindecare, a dăruit robul lui Dumnezeu, Goiko.”

În anul 1945, starețul Mânăstirii Vuian, egumenul Iulian Knejevici, este mutat la Mânăstirea Blagoveștenie. Îl vor însoți acolo trei frați, printre ei – Goiko Stoicevici. Ne putem face o imagine fidelă despre perioada petrecută de Goiko în acest sfânt așezământ citind însemnările fratelui Milisav, viitorul arhimandrit Iovan Radosavlevici, viețuitor în acea vreme la Mânăstirea Blagoveștenie: „A sculptat în lemn cruci minunate, mai știa să repare și-o mulțime de lucruri, ceea ce prindea foarte bine în vremurile de sărăcie care au urmat războiului. Până și ceasurile se pricepea să le desfacă și să le pună la punct. Pe atunci nu prea se găsea încălțăminte, dar el nu se îngrijora din pricina asta, pentru că, dacă dădea peste-o pereche de pantofi vechi, fără tălpi, dar cu fețe cât de cât întregi, își făcea din ei o pereche de încălțări numai bune, folosind pentru tălpi cauciuc de la anvelope. Dacă nu găsea cauciuc, își potcovea încălțările cu lemn. Așa căpăta pantofi călduroși cu care trecea iarna. Ca să nu se îmbolnăvească de plămâni, boală pentru care nu era leac pe atunci, a fost nevoit să stea liniștit în pat, zăcând din pricina febrei ridicate care l-a chinuit vreme de 20 de ani. Iar ca să petreacă cu folos timpul ăsta, și-a făcut un analog pe care îl sprijinea de pat și putea citi astfel stând culcat. Citea mult și repede. Avea o mulțime de reviste eparhiale luate de la biblioteca mânăstirii, precum și multe alte cărți de folos.” (idem, p. 23) Goiko le împărtășea din cele citite fraților săi de mânăstire mai puțin școliți.

O întâmplare elocventă, survenită în 1946, ne ajută să ne facem o opinie adecvată despre cultura profundă pe care deja și-o agonisise tânărul Goiko. Un milițian cu convingeri comuniste a sosit în Mânăstirea Blagoveștenie și a început să îl îndoctrineze pe Goiko, vorbindu-i plin de patos despre Marx și Engels și zugrăvindu-i comunismul ca pe o veritabilă și „nouă soluție de orânduire socială”. Goiko l-a ascultat politicos, apoi a început să-i expună milițianului viziunea marxist-leninistă, relevându-i aspecte ascunse, care țineau de micile detalii. Dându-și seama că interlocutorul său cunoaște în profunzime doctrina marxistă, milițianul a răbufnit plin de mânie: „Pe tine ar trebui să te împușcăm! Văd că știi foarte bine toate astea, dar nu vrei să le pui în practică…”

În 1948, Goiko se învrednicește de „îngerescul chip” și primește un nou nume: Pavel. Sfântul Apostol convertit pe drumul Damascului îi va fi pentru tot restul vieții model de trăire și de propovăduire a învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos.

În 1949, obștea monahului Pavle s-a mutat la Mânăstirea Racea. Încă din 1946 începuse pătimirea Bisericii Sârbe: în acest an puterea comunistă promulgă Legea Reformei agrare și a colonizării, prin care Bisericii îi sunt luate aproximativ 70.000 de hectare de pământ arabil și de pădure.

În aceste vremuri de cernere, monahul Pavle se frământa să găsească răspunsul la întrebarea de ce Dumnezeu îngăduise instaurarea orânduirii comunist-atee. Va mărturisi mulți ani mai târziu: „Parcă se lucra în chip silnic ceva nefiresc, ce ducea la o sfâșiere nu numai între noi, ci și înlăuntrul sufletelor noastre. Îmi era greu să înțeleg această nouă lovitură ca fiind voia lui Dumnezeu, sau poate nu reușeam să mă împac cu ea. Mi se părea că trăim mari ispite care trebuie întâmpinate cu mare tărie duhovnicească. Nimic altceva nu se putea împotrivi acestei orânduiri care supraveghea toată viața publică, ba chiar și viața personală a oamenilor.”

În acest context, viitorul Patriarh surprinde consecința nocivă a procesului industrializării forțate întreprinse de regimul comunist: descreștinarea Serbiei și schimbarea etosului tradițional sârbesc (observații care, mutatis mutandis, sunt valabile și pentru societatea românească de ieri și de astăzi): „De la poalele Tarei și până pe malurile Drinei, în primii ani după război, poporul rămăsese credincios Bisericii, iar la mânăstiri nu veneau doar de praznice și doar bătrânii, ci și mulți tineri. Așa au mers lucrurile până când au început să se ridice fabrici, iar tinerii au fost atrași să părăsească satele și să se mute la oraș. Cred că acesta a fost începutul marilor schimbări în viața și obiceiurile – chiar și cele duhovnicești – ale poporului nostru de la țară.” (idem, p. 27)

În timpul liber, între ascultările monahale, ierodiaconul Pavle le ținea fraților săi întru Hristos prelegeri din Vechiul și Noul Testament, din Liturgică și Istoria bisericească și națională. Pavle se remarca în obștea mânăstirii prin smerenia sa aleasă și prin grija veghetoare față de semenii aflați în lipsuri și încercări. Astfel, într-o iarnă, văzând cu uimire că micul Dimitrie Blagoievici mergea prin brumă spre școala din satul Racea în picioarele goale, i-a confecționat o pereche de încălțări din materialele pe care le-a avut la îndemână: din niște scândurele de lemn a încropit tălpile și din cauciuc de la anvelope fețele. În anul școlar 1950-1951, Patriarhia din Belgrad îl numește pe Pavle suplinitor la Seminarul de la Prizren. În 1954, Sfântul Sinod îl trimite la Atena pentru a-și aprofunda studiile de Vechiul și Noul Testament și de Liturgică. Tot în 1954 este hirotonit ieromonah și nu peste multă vreme este făcut protosinghel. Conștiinciozitatea și evlavia sa deosebită îi impresionează pe colegii și profesorii săi greci. Când, în 1956, Arhiepiscopul elen Dorothei vizitează Patriarhia din Belgrad le mărturisește înalților ierarhi sârbi: „Nu aveți a vă îngriji de viitorii Episcopi, atâta vreme cât aveți călugări precum părintele Pavle!”

„Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale…”

Cuvintele Arhiepiscopului grec aveau să se adeverească în anul 1957, când ieromonahul Pavle a primit cinul de arhimandrit, iar pe 29 mai Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a numit Episcop al Eparhiei de Ras-Prizren. Preasfințitul Pavle va păstori aici vreme de 33 de ani. În aceste ținuturi – Kosovo și Metohia – va avea multe de îndurat, în special din partea populației albaneze: jigniri, lovituri, șicane felurite.

Într-o scrisoare pe care o trimite în ianuarie 1981 Sfântului Sinod, Preasfințitul Pavle scrie: „În Prizren, când preoții prohodesc morții, trec pe lângă școli, mai ales pe lângă Școala Pedagogică, elevii strigă lucruri necuviincioase și înjurături, iar câteodată aruncă cu pietre.” Patriarhul Pavle va rememora mai târziu acei ani de necontenite încercări: „Am fost prevenit să am grijă cu declarațiile pe care le trimiteam regulat către Sfântul Sinod, pentru că ele ajungeau și în mâna reprezentanților statului… Dar nouă ne era din ce în ce mai limpede că undeva anume se hotărâse ca provincia Kosovo și Metohia să nu mai fie ale sârbilor.”

Dispoziția sa lăuntrică, de permanentă jertfelnicie pentru aproapele său, și stilul său simplu de viețuire lăsau o pecete indelebilă în inimile cunoscuților Preasfințitului Pavle. Istoricul de artă Jivorad Stoikovici își amintește: „Prin cea mai întinsă eparhie sârbească, el călătorea singur, așa cum nici un țăran gospodar nu merge azi pe acest pământ… De la Prizren la Belgrad nu o dată călătoarea în vagoane fără geamuri, cu zăpadă pe scaune… Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale, iar reședința sa episcopală nu era vreun conac, ci o chilie fără telefon și fără secretar personal, cu o mașină de scris pe birou la care scria singur înștiințări, acte, scrisori…”

Episcopul avea o grijă părintească față de toți elevii Seminarului din Prizren: își împărțea salariul elevilor săraci, le repara încălțările sau le peticea hainele. Când grijile cotidiene nu îi îngăduiau să discute multă vreme cu seminariștii, găsea prilejul să-l întrebe pe fiecare în parte: „Cum îți este, măi copile?”

Celor intrigați de faptul că Preasfințitul Pavle se ostenea atât de mult, stăpânind meserii atât de diverse, le răspundea: „Unii spun că Episcopul n-ar trebui să repare țiglele de pe acoperiș, că n-ar trebui să muncească… De parcă munca ar fi rușinoasă! Nu munca umilește pe om, ci viața păcătoasă și plină de răutate… Așa că dacă Mântuitorul a putut lucra ca tâmplar cu mâinile Sale, de ce n-aș putea și eu? Dacă pe El nu L-a umilit munca, nu mă va umili nici pe mine.” (idem, p. 36)

„Programul nostru este Evanghelia”

În 1990, la vârsta de 76 de ani, Episcopul Pavle devine Patriarh al Serbiei. Această alegere l-a luat prin surprindere. Peste ani, va mărturisi: „Mi-am venit în fire abia după ce am înțeles că primirea celui mai înalt cin nu înseamnă a fi stăpânul cuiva, ci a fi întâiul în slujirea și îngrijirea celorlalți.”

În „Cuvântul său la întronizare”, Sfinția sa Pavle le-a spus celor prezenți: „Așezându-ne în tronul Sfântului Sava ca cel de-al 44-lea Patriarh al Serbiei, nu avem nici un program anume de făptuiri arhierești. Programul nostru este Evanghelia, Buna Vestire a lui Hristos în mijlocul nostru și a Împărăției lui Dumnezeu în noi – în măsura în care o primim cu credință și cu dragoste.”

În discursurile Patriarhului Pavle întâlnim o idee recurentă: „Datori suntem să ne purtăm ca Oameni și în cele mai grele împrejurări. Nu este pricină, nici națională, nici personală, care ar putea să ne îndreptățească a fi neoameni.” Atât de mult circula această deviză în rândul credincioșilor sârbi încât o cunoșteau și copiii, care l-au denumit plini de dragoste „Patriarhul Pavle-să-fim-oameni”.

El însuși întrupa virtutea omeniei: odată, în timpul războiului care izbucnise în 1991, stând în reședința Patriarhiei, a văzut mai mulți refugiați care îndurau ploaia nemiloasă. A ieșit la ei și i-a rugat să poftească înăuntru. Cineva din anturajul său i-a atras atenția că în grupul refugiaților ar fi putut să se strecoare vreun individ care i-ar fi putut vrea răul. Patriarhul i-a răspuns: „Dar cum oare aș fi dormit eu sus la căldură, iar acei copii să stea afară în ploaie?”

În interviurile și predicile sale, Preafericitul Pavle s-a declarat de multe ori împotriva lăcomiei consumeriste, a opulenței care a acaparat lumea întreagă. Mărturisea: „Dacă aș avea vreme, și Dumnezeul cel Înviat mi-e martor, m-aș duce în fața bisericilor, spitalelor, chiar și a restaurantelor luxoase și aș cerși pentru frații, surorile și copiii noștri aflați în încercări. Fiecare din noi ar trebui, într-un mod activ, să rușineze toată acea lăcomie disprețuitoare ce domnește în atâtea locuri publice, nu doar să ne plângem și să deznădăjduim pentru că obrăznicia amară stăpânește peste tot în jurul nostru.”

S-ar putea spune că votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie devenise pentru Patriarhul Pavle un adevărat stil de viață: se întreținea doar dintr-o pensie modestă primită de la Episcopia de Ras-Prizren (banii care îi prisoseau îi împărțea refugiaților și celor nevoiași), își cosea singur hainele și își repara pantofii.

Poporul sârb îl iubea, socotindu-l încă din timpul vieții un sfânt, un bineplăcut slujitor al Domnului. Când preoții îi pomeneau la Sfânta Liturghie numele, credincioșii își făceau semnul crucii cu adâncă evlavie, iar când își făcea apariția – potrivit mărturiei biografului său, Iovan Ianici – „în popor se simțea o înflăcărare aparte, o mare bucurie duhovnicească, în urma căreia mulți începeau să plângă.”

În toate cele se așeza pe sine mai prejos de semenii săi. Când primea pânză nouă pentru rasă, o păstra și i-o dăruia unui preot sau monah sărac. Într-o bună zi, l-a vizitat la Patriarhie verișoara sa, Aghița, care, văzându-l îmbrăcat în aceeași rasă, l-a întrebat: „Ce fel de Patriarh ești tu dacă ai numai o rasă?” Acesta i-a răspuns: „La ce-mi trebuie mai multe? Doar nu pot să îmbrac două deodată!”

Într-o altă zi, întorcându-se cu tramvaiul la Patriarhie, un călător l-a recunoscut și a început să strige: „Iată-l pe Patriarh!” Apoi s-a îndreptat grăbit spre el, să primească binecuvântare. Călătorul a fost imediat urmat de mulți alții, iar în tramvai s-a produs o îmbulzeală de nedescris: toți doreau să fie binecuvântați de Patriarhul Pavle. Ca să reinstaureze ordinea, vatmanul a oprit tramvaiul, le-a cerut călătorilor să coboare, rămânând în vehicul doar Patriarhul. A deschis o singură ușă și i-a invitat pe călători: „Acum intrați pe rând, unul câte unul…” Stând cuviincios la rând, au primit toți binecuvântarea mult dorită.

Umorul constituia o trăsătură aparte a personalității Patriarhului Pavle. Odată, întrunindu-se Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe, a văzut adunate la un loc o mulțime de automobile negre, luxoase. L-a întrebat nedumerit pe preotul care îl conducea: „Ale cui sunt mașinile astea luxoase?” Preotul i-a răspuns: „Ale Episcopilor noștri, Sfinția voastră; au venit cu ele la Sinod.” Plin de uimire, Preafericitul Pavle a continuat: „O, Doamne, cine știe ce-ar mai fi condus dacă n-ar fi depus votul sărăciei!”

Altădată, un celebru fotoreporter, Vițan Vițanovici, a sosit la Patriarhie pentru a-i face o serie de fotografii. Vițan, fiind ateu, nu cunoștea formulele de protocol, așa că i s-a adresat Preafericitului astfel: „Lumina voastră…” Patriarhul Pavle i-a răspuns îndată: „Dacă tot sunt lumină, la ce-ți mai trebuie
blițul?”

Pătimind împreună cu poporul sârb

După alegerea sa ca Patriarh, unul dintre contracandidații săi, Episcopul Ștefan al Jicei, avea să declare: „Pentru întâia dată în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe am întrebuințat tradiția apostolică în alegerea Patriarhului și, după cum vedeți, a fost foarte folositoare. Am plâns de bucurie, căci cel mai sfânt, cel mai bun, cel mai rugător dintre noi a ajuns în scaunul Sfântului Sava. Venirea sa în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe, în aceste vremuri când rugăciunea s-a rărit, dar nevoia de rugăciune a crescut, este vădirea voirii Sfântului Duh ca Biserica Sfântului Sava să se întărească mai mult duhovnicește.”

Pavle, Întâistătătorul Bisericii Sârbe, a condus-o într-o vreme de cumpănă: țara era pustiită de războiul civil, din trupul ei fuseseră desprinse Kosovo și Metohia, albanezii îi prigoneau în fel și chip pe sârbii creștini. Pavle a participat trup și suflet la pătimirile poporului său. În 1993, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, sub conducerea sa, a semnat și înaintat un „Apel la omenie” către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite „pentru a ridica fără întârziere sancțiunile economice, embargoul și izolarea poporului sârb din Republica Federală Iugoslavia (Serbia și Muntenegru), izolare care nu are precedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplicate, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de condamnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.” (idem, p. 100)

Preasfințitul Pavle slujise vreme de 44 de ani în Kosovo și Metohia, ca Episcop de Ras-Prizren. De aceea, din luna iunie a anului 1999 – când armata și poliția sârbă s-au retras din Kosovo și Metohia, fiind înlocuite cu trupe internaționale, moment care marchează începutul unor pătimiri teribile îndurate de creștinii sârbi –, Patriarhul Pavle a început să se roage zilnic pentru aceștia, compunând rugăciuni speciale pe care toți slujitorii Domnului din Biserica Ortodoxă Sârbă le citeau în timpul Sfintei Liturghii. Astfel, la Ectenia mare se rugau: „Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să trimită mila și ocrotirea Sa poporului nostru ortodox păcătos și pătimitor, pentru cei muceniciți, prigoniți, chinuiți: bărbați, femei și copii, pentru păzirea bisericilor și a mânăstirilor ortodoxe, a familiilor și caselor din Kosovo și Metohia, Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește!”

La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni

Ca Patriarh, și-a urmat programul călugăresc de viețuire: dormea într-un pat simplu, din scânduri, fără pernă, se trezea în fiecare dimineață la ora patru, își citea rugăciunile din pravila monahală, iar la ora șase se îndrepta spre Paraclisul Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, care se găsea în Palatul Patriarhiei, și începea să săvârșească Sfânta Liturghie. La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni. Acestea durau mult fiindcă Patriarhul îi pomenea pe toți care îi solicitau mijlocirea la Dumnezeu, pe toți oamenii oropsiți de care avea știință.

Patriarhul Pavle a contribuit semnificativ la refacerea comuniunii canonice dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor. Deși împlinise 91 de ani, a întreprins mai multe călătorii misionare în Australia și a luptat să refacă unitatea între membrii dezbinați ai diasporei sârbe. În călătoriile sale îl însoțeau negreșit Sfânta Scriptură și cartea de rugăciuni.

Duminică, 15 noiembrie 2009, la ora 10,45, Patriarhul Pavle a trecut cu pace la Domnul. Ieromonahul Metodie i-a fost alături în ultima perioadă a vieții. El își va aminti mai târziu: „În ultima vreme, Patriarhul ținea tot timpul ochii închiși, dar auzea totul. Când i-am citit rugăciunile pentru împărtășanie, a deschis ochii și s-a uitat drept în ochii mei. M-a auzit și când l-am întrebat: «Sfinția voastră, vreți să vă împărtășiți?» A răspuns în șoaptă: «Vreau… Domnul să ajute… Domnul să binecuvânteze!» S-a împărtășit ca niciodată în acel an și jumătate, cât stătuse pe patul spitalului. Atât de împăcat, de liniștit. Totul arăta că va fi ultima împărtășanie. Mi s-a părut că și el știe acest lucru. A închis ochii și nu i-a mai deschis până ce-a murit. Am plecat să slujesc Sfânta Liturghie. Când am terminat, mi-am dat odăjdiile jos și m-am întors la ușa apartamentului său. Atunci el a murit. Parcă așteptase să se sfârșească Liturghia.”

La înmormântarea rămășițelor sale pământești în Belgrad au luat parte în jur de un milion de oameni.

Ciprian VOICILĂ