LOADING

Type to search

„Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!”(II) – Părintele Nicolae Bordaşiu, unul din apropiaţii părintelui Arsenie Boca

„Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!”(II) – Părintele Nicolae Bordaşiu, unul din apropiaţii părintelui Arsenie Boca

Share
părintele Nicolae Bordaşiu

Părintele Nicolae Bordaşiu a trecut la Domnul în seara zilei de 9 noiembrie. Interviul de faţă, a cărui primă parte a fost publicată în numărul anterior, este ultimul interviu pe care l-a oferit înainte de a trece de marginile acestei lumi. Puţini ştiu că sfinţia sa a fost unul dintre apropiaţii părintelui Arsenie Boca. Nu numai că duhovnicul de la Prislop a avut curajul să îl caute atunci când se ascundea de Securitate, dar, după eliberarea din temniţă, părintele Nicolae Bordaşiu a locuit împreună cu părintele Arsenie Boca şi maica Zamfira în aceeaşi casă din Bucureşti, timp de trei ani la rând. Este, aşadar, interlocutorul ideal pentru a lămuri multe minciuni lansate în ultimul timp pe seama părintelui Arsenie. Parte din aceste dezinformări fac subiectul unui roman jurnalistic al Tatianei Niculescu dedicat vieţii „sfântului Ardealului”. Intitulat Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca, volumul a fost lansat anul acesta de Editura Humanitas.

 

Părinte Nicolae Bordaşiu, cum ați trăit reîntâlnirea cu părintele Arsenie în timpul refugiului dumneavoastră din 1949?

Până să mă „refugiez” am avut o activitate anticomunistă, de apărare a Bisericii creștine, care m-a adus în atenția Securității. S-a întâmplat într-un an când ziua de 1 mai, marea sărbătoare comunistă, a căzut în Săptămâna Patimilor –, pe atunci comuniștii chemau lumea la petreceri, la chermeze cu mititei și bere.
Sărbătorirea asta, cu mici și bere de 1 mai chiar în Săptămâna Patimilor, era o sfidare directă la adresa religiei noastre. Voiam să îi oprim pe oameni să păcătuiască, să se îndepărteze de Biserică, așa că eu și colegii mei ne-am hotărât să redactăm un manifest, pe care l-am bătut la mașină și l-am multiplicat în sute de exemplare, iar apoi l-am împărțit în rândul muncitorilor. Autoritățile au văzut în acest gest o înfruntare directă. Nu mi-au reproșat în ziua aceea că am făcut ceva neplăcut, dar incriminarea a venit mai apoi pe baza acestor manifeste distribuite către frații creștini. Pentru mine toți muncitorii erau frați creștini atrași de o lume pe care, de fapt, nu o cunoșteau.

Am aflat că sunt căutat de Securitate printr-o minune a lui Dumnezeu. Eram în ultimul an de studii la Facultatea de Farmacie și mergeam la examen. Trebuie să precizez că și Facultatea de Farmacie și cea de Teologie erau pe atunci pe aceeași scară. Cei care voiau să mă aresteze, neavând o adresă a mea sigură, s-au dus la facultate. Știau că sunt student și la Teologie, s-au dus să ia adresa, dar l-au întâlnit pe un secretar, care, fiind preot, era anticomunist. Când a aflat de ce mă caută, el le-a dat o adresă eronată: pe aceea pe care o avusesem eu în anul întâi de facultate. În acel loc era refugiată familia mea. Și când m-a văzut pe mine părintele secretar că urc scările, mi-a făcut un semn discret că vrea să-mi spună ceva, apoi mi-a zis că sunt căutat pentru arestare. Așa am început drumul pribegiei – din clipa aceea, scopul meu principal a fost să-mi găsesc un adăpost. Întâi m-am ascuns la o familie extraordinară prin bunătatea și atitudinea ei românească, familia domnului Augustin Chirilă, care cândva fusese primarul orașului Oradea. Le-am spus că am nevoie de un acoperiș deasupra capului, iar dânsul, care era bine orientat în lume, a înțeles fără cuvinte în ce situație sunt și mi-a îngăduit să stau în casă la dânșii – ei tocmai plecau în concediu. De acolo am plecat la Timișoara, cu gândul de a găsi o modalitate de trecere în Iugoslavia. După ce m-am sfătuit cu rudele, am așteptat o călăuză de încredere. Nu voiam pe cineva care să mă treacă doar granița în Iugoslavia și să mă abandoneze. Voiam să găsesc un om și să am siguranța că mă trece și în Austria. În această așteptare am petrecut în Timișoara mai bine de un an.

În 1949, în luna octombrie cred, într-una din zile, stăteam singur în casă într-o zi și citeam. Ruda la care locuiam era cadru universitar și avea o bibliotecă extraordinar de frumoasă și de bogată. Îmi umplea timpul frumos. Și am văzut prin geamul care avea jaluzele rabatabile o umbră. Când m-am uitat, era părintele Arsenie Boca! A fost o surpriză extraordinară! M-am întrebat de unde știa că eram acolo. Era un consemn în familie să nu spună nimănui nimic despre existența mea. În mod real nu știau decât câteva persoane.

Părintele Arsenie Boca era îmbrăcat în haine călugărești. Am deschis ușa ca să nu atragă atenția vecinilor, l-am chemat în casă. Întâi m-am bucurat, dar după aceea m-am întristat fiindcă nu avea ce căuta în situația aceea acolo. De unde știa de mine? Mi-a spus că a fost mai întâi acasă, la tatăl meu. Tata nu îl cunoștea, dar știa cine este părintele Arsenie, așa că i-a spus unde mă aflu. Și atunci a venit la Timișoara ca să mă invite într-un adăpost, zicea părintele, mai sigur – voia să mă ia la mânăstire la el, la Prislop. Tocmai reînființase mânăstirea și avea acolo cei dintâi călugări, pe prietenii mei de la București, studenții Leonida Plămădeală și Stelian Manolache, cu care redactasem și manifestul către lume și cu care fraternizam în lupta anticomunistă. După ce părintele mi-a expus motivul pentru care a venit, atunci m-am întristat și mai mult.

Nu i-a fost ușor părintelui Arsenie să vină la mine, la Timișoara

L-ați urmat, în cele din urmă, pe părintele Arsenie la mânăstire?

Părintele Arsenie Boca primise de la Mitropolitul Nicolae Bălan însărcinarea ca acolo, la Prislop, să reînvie viața monahală ortodoxă – tradiție care dura de la Sfântul Ioan de la Prislop. Mânăstirea aparținuse o vreme greco-catolicilor. Părintele Arsenie i-a avut aproape pe cei doi studenți ucenici care, în ziua de 8 mai 1946, au depus voturile monahale la Prislop: Stelian Manolache, viitorul Dometie, și Leonida Plămădeală, care a devenit Antonie.

Nu i-a fost ușor părintelui Arsenie să vină la mine, la Timișoara. Nu era prea ușor să te plimbi prin țară într-un regim comunist care îi urmărea pe toți cei aflați în vizorul Securității… Cu toate acestea, a avut acest curaj să vină și să mă caute. Eu aflasem că m-au condamnat în lipsă de la cumnatul meu, care era deja condamnat într-un proces în care era implicat și Leonida Plămădeală. Deci constituiam un pericol mare pentru mânăstire. I-am spus părintelui Arsenie asta, că nu pot să îl urmez fiindcă pun în pericol viața mânăstirii, poate chiar existența ei. Dacă m-ar fi găsit securiștii acolo, ar fi fost posibil ca autoritățile comuniste să desființeze mânăstirea, care de-abia revenise la viață. Pentru aceasta am hotărât să nu îl urmez. Ne-am împăcat cu această situație, părintele a înțeles-o și m-a lăsat acolo, la Timișoara. Dar atunci părintele Arsenie mi-a spus niște cuvinte puternice, pe care le-am purtat cu mine toată viața. Zice: „Să nu treci în Iugoslavia fiindcă vei fi împușcat! Să rămâi aici. Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!” Atunci, în această atmosferă oarecum tristă, ne-am despărțit.

După ce a plecat părintele, gazdele mele s-au supărat că a venit la mine o persoană străină de familie, care nu avea voie să știe unde mă aflu. Și atunci mi-au spus că nu mă mai țin. Așa că m-am reîntors în zona Bihorului, unde se născuse tatăl meu și aveam rude. M-am adăpostit acolo până când am fost arestat, în 1955. Dar tot timpul am păstrat aceste cuvinte ale părintelui Arsenie Boca: „Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!” Am crezut cu putere în ele! Nu știam când voi fi arestat. Aveam datoria să mă apăr. Și de aceea am putut rezista. În total au fost șapte ani de fugă, de ascundere, care mi-au îngreunat foarte mult situația. După șapte ani de comunism, Securitatea se simțea foarte puternică și erau supărați pe mine pentru că am putut să înfrunt o astfel de instituție, perfectă după părerea lor. Se întrebau cum am reușit să sucesc mințile atâtor oameni care m-au adăpostit, fără să mă trădeze nimeni atâta timp.

V-a rugat părintele Arsenie Boca să vă împăcați cu studenta, pe atunci, Julieta Constantinescu?

Părinte, în cartea Tatianei Niculescu Ei mă consideră făcător de minuni există și o dezvăluire șocantă, anume că dumneavoastră ați fi fost iubitul Julietei Constantinescu, viitoarea maică Zamfira, care a fost împiedicată să se sinucidă în tinerețe de părintele Arsenie Boca. Autoarea spune că părintele ar fi venit la dumneavoastră, la Timişoara pentru vă determina să o luați de soție pe Julieta și, nereușind, a luat-o cu el la Prislop. Vă dau un singur exemplu: la pagina 100 citim: „Duhovnicul și fata (Julieta – n. red.) îl caută la București pe iubitul ei. Îl cheamă Nicolae Bordașiu și, fiind student la Teologie, ar trebui să locuiască la internatul Radu Vodă. Dar Bordașiu e de negăsit. Se pare că a părăsit capitala și s-ar ascunde fie acasă, la părinți, în satul Sabolciu de lângă Oradea, fie la niște rude din Oradea. Duhovnicul îi promite însă tinerei îndrăgostite că vor continua să-l caute și că, treptat, lucrurile se vor așeza în matca lor firească.” Există vreo fărâmă de adevăr în ceea ce scrie autoarea aici? V-a rugat părintele Arsenie Boca să vă împăcați cu studenta, pe atunci, Julieta Constantinescu?

Dragul meu, aspectele acestea de viață intimă sunt cele mai gingașe lucruri pe care le are omul în viață. Autoarea acestei cărți violează această intimitate. Chiar dacă un duhovnic a fost preocupat să aplaneze o situație neplăcută dintr-o parte sau din alta, ea nu are dreptul să dezvăluie în public aceste lucruri fără asentimentul celor în cauză. Este un semn de lipsă de respect față de o terță persoană. Și mă mir pentru că am auzit despre dânsa că este o scriitoare cunoscută, într-o vreme a reprezentat un post de radio străin, dar să rănească sensibilitatea unor persoane este un lucru absolut condamnabil.

Eu nu spun că nu a existat ceva între mine şi Julieta. Nu eram nici prost, nici urât și atunci eram în centrul atenției multora, dar eu n-am ales niciodată pe cineva. Eram ucenicul Episcopului Nicolae Popovici, care nădăjduia ca pe cei care îi eram apropiați să ne orienteze în așa fel încât să cunoaștem și aspectele unei vieți și ale celeilalte [adică atât calea căsătoriei, cât și viața călugărească – n. red.]. Fiind, deci, student la București aveam multe fete în jurul meu, la Facultatea de Farmacie majoritatea erau fete, nu era numai Julieta, care să zicem că era una dintre simpatizantele mele. Dar eu nu pot spune că eram atașat de cineva. Nu făcusem încă o alegere. S-a exagerat foarte mult simpatia pe care o avea Julieta Constantinescu față de mine. Că eram colegi, aceasta este adevărat. Colaboram, este adevărat, fiindcă ea îi cunoștea pe Nichifor Crainic, pe Emilian Vasilescu și pe alții dintre profesorii mei de Teologie. Când avea nevoie de alte informații mi se adresa ca unuia care se descurca, oarecum, în domeniu. Dar nu se putea spune că era o relație amoroasă, așa cum are tendința să prezinte lucrurile autoarea acestei cărți. Totul este foarte tendențios și foarte eronat în carte. Ca dovadă este faptul că după ce au trecut anii și eu m-am eliberat și m-am căsătorit, am putut să locuiesc în aceeași casă cu părintele Arsenie, cu maica Zamfira (fostă Julieta) și cu mama ei ca să-i ajutăm. Trebuia o justificare, oarecum, în fața lumii. Au avut acest curaj – și părintele, și maica Zamfira –, să apeleze la mine să locuiesc cu ei în casă și să ne ajutăm – și economic, și altfel. Au dus această conviețuire într-o casă care era organizată ca o mânăstire, de altfel, și unde am mers împreună în bună înțelegere până când am fost avertizați că se urmărește să se creeze un grup infracțional, de uneltire contra ordinii sociale comuniste, condus chipurile de părintele Arsenie împreună cu mine. Pe părintele îl mai căuta lumea care venea acolo. Și familia mea constituia
pavăza pentru cei care veneau, dar tot s-a ajuns la această bănuială a regimului comunist. Am fost avertizați că trebuie să ne separăm fiindcă altfel vom ajunge toți la închisoare.

În ce perioadă ați locuit alături de părintele Arsenie și pentru câtă vreme?

Doi, trei ani am stat împreună, până când a venit acest avertisment. Atunci, ca să parăm orice bănuială, am pretextat o neînțelegere pornind de la cele materiale, economice: am spus că nu ne-am înțeles la cheltuielile de întreținere.

În toată această perioadă părintele Arsenie și maica Zamfira au dus o viață monahală?

Da, absolut. O viață foarte corectă, foarte dedicată rugăciunii. Făceam rugăciuni în comun. Fiecare făcea și rugăciunile lui aparte. În același timp, părintele muncea la atelierele Institutului Biblic și era reținut mult acolo, iar maica Zamfira dactilografia ca să câștige și ea un ban. Trebuia ca fiecare să aducă o contribuție oarecare.

O altă idee dominantă în cartea doamnei Tatiana Niculescu este că părintele ar fi fost, de fapt, antropozof. Vă dau doar un mic citat de la pagina 197: „Arsenie Boca și Julieta crezuseră că, departe de București, de mașinațiunile Securității și de supravegherea Patriarhiei, vor avea parte de o bătrânețe tihnită, lucrând în taină la răspândirea ideilor lui Rudolf Steiner despre viața creștină.” În opinia autoarei, inclusiv pictura de la Biserica Drăgănescu trebuie citită prin grila antropozofiei. Din relația sufletească directă, de durată, pe care ați avut-o cu părintele știți să
fi fost interesat sau chiar influențat de antropozofie?

Ca teologi, toți am studiat aspectele gândirii anticreștine și pe acelea care vizau, oarecum, diferite sfere ale vieții omenești. Și eu, și alții am studiat ce este antropozofia și cine este Rudolf Steiner, dar nici unul, niciodată, nu a fost nici teozof, nici antropozof, ci toți am fost slujitori ai adevărului creștin. Și dacă era o antropologie pe care o urmam, aceea a fost antropologia paulină, de unde știam că trupul este locaș al Duhului Sfânt. Dumnezeu a insuflat din Duhul Sfânt sufletul omului, care este nemuritor. Aceasta constituie cea mai puternică parte a creștinismului: credința în nemurirea sufletului. Și acest suflet nu se manifestă în spiritul antropozofic al lui Steiner, nici în ideile teozofice ale lui Blavatsky. Și părintele Arsenie Boca și maica Zamfira erau niște oameni credincioși. Părintele Arsenie, în pictura de la Drăgănescu, nu a făcut altceva decât să spiritualizeze aspectele unei picturi bizantine și să încorporeze artistic unele Taine ale Bisericii. Este o pictură spiritualizată, care te face să pătrunzi cu gândul, prin artă, în adâncimile învățăturii creștine despre nemurire, depășind orice bariere și orice neînțelegeri între confesiuni, acestea ridicându-se la ceea ce dorea Mântuitorul Iisus Hristos: ca toți să fie o turmă și un păstor.

În ultimii ani ai vieții părintelui Arsenie Boca ați mai ținut legătura cu el?

Nu, nu am mai ținut legătura tocmai ca să apărăm această integritate politică a părintelui. Eu eram vulnerabil, aveam legături cu foștii deținuți. Ca să nu poată fi învinuit niciodată de uneltire, am evitat să mai am contact direct cu părintele, dar indirect, prin alții, eram – cum s-ar zice – părtaș la comuniune.

 

Interviu realizat de Ciprian Voicilă