Revista:

Avva Macarie Tanase, monahul îndelung‑rabdarii

id1347_macarietanase.jpg.jpg

Există oameni pe lumea asta de care ţi‑e dor pentru că atunci când eşti lângă ei simţi că‑ţi răspund la ceea ce este etern în tine, te fac să uiţi mizeria trecătoare a acestei lumi şi‑ţi aduc ceva din mângâierea veşnică. Un astfel de om, monah înalt la statură şi la măsură duhovnicească, este şi avva Macarie Prodromitul.

 

Aidoma lui gheronda Petroniu şi avva Iulian Lazăr, el face parte dintr‑acei călugări de demult ce n‑au trebuinţă să te înveţe prin cuvânt – destul îţi este să te uiţi la ei şi înţelegi calea pe care trebuie s‑o urmezi. Uscat la chip şi trup de asprimea nevoinţelor sale ascetice, el este tăcut îndeobşte şi foarte grav în căutătură. Însă îndărătul acestui călugăr cu chip grav, eu am aflat pe unul dintre cei mai buni oameni din toată viaţa mea. Cum grosimea trupului său a dispărut în vieţuirea sa ascetică, avva Macarie a căpătat în schimb vedere duhovnicească aşa încât, multă vreme, eu mă dădeam pe după stâlpii schitului atunci când îl întâlneam, pentru că mi se părea că poate să‑mi vadă toată nevrednicia şi păcatele… Nici acum nu sunt sigur de asta, însă de smerenia şi curăţia lui sufletească sunt încredinţat.

Curat şi de patimile ascunse în gândire, bătrânul paracliser al Prodromului a dobândit atâta nevinovăţie şi nevicleşug încât el nu pare a trăi în lumea aceasta. Pentru că este dintr‑aceia ce şi‑au dat la o parte ceaţa de pe suflet, el poate să‑şi cerceteze lăuntrul inimii sale. Şi cum Hristos a spus că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), tocmai din astă pricină el n‑are trebuinţă de mişcările amăgitoare ale celor lumeşti.

Pe mine, cel alipit de lume, pâcla gândurilor pătimaşe mă îndepărtează mereu de Dumnezeu, dar părintele a înţeles, din pruncie, că împrăştierea minţii vine de la zgomote şi s‑a retras de la paisprezece ani în singurătatea chiliei. Iar chilia lui – în care nu invită niciodată pe nimeni – are doar un pat (de spital), o masă, care odihneşte câteva cărţi, un sfeşnic – cu o lumânare de ceară bună înfiptă‑n el, care‑i luminează Psaltirea şi mântuirea – şi un ceas mare şi vechi – care‑i scurtează mereu hodina şi‑l aduce întotdeauna întâiul în biserică. Toate acestea, dimpreună cu un colţ de cer, reprezintă toată agoniseala lui avva Macarie, după şaptezeci de ani de călugărie. Nu are covoare pe jos şi nici scaun, aşa că singura dată când am avut privilegiul de a păşi în chilia părintelui, am şezut… în geam (zidul gros al schitului e numai bun pentru aşa ceva). Ceasul nu e un obiect de lux, ci îl ajută pe avva să‑şi împlinească vechea lui ascultare: cea de paracliser al Prodromului.

Iubitor de haesychia, pe părintele Macarie nu‑l poţi găsi decât în biserică, pentru că altundeva nu se iţeşte; iar de apucă drumul către chilie, de acolo nu mai iasă decât la ceasul rugăciunii de obşte. Astfel, nedeprins cu graiurile fără rost şi trebuinţă, greu este să capeţi cuvânt de folos de la el, pentru că anevoie se înduplecă a vorbi cu cineva. Trebuie să‑i aţii calea atunci când se isprăvesc rânduielile cultice pentru că, fiind de‑o viaţă paracliser, el este cel care închide uşile bisericii. Atunci el poate apuca – nezăbovind – numai două drumuri: ori către chilia sa, ori către trapeza schitului – dacă tocmai s‑a terminat slujba Vecerniei. Aşa i‑am aţinut şi eu calea în multe rânduri şi vreme de şapte ani am tot adunat cuvinte şi poveţe de la el. Niciodată prea multe, pentru că şi atunci când reuşeşti să grăieşti cu dânsul faţă către faţă, tare mult nu zăboveşte la taifas, că zice că „vorba – chiar şi cea bună! – poate aduce sminteală”. De aceea cuvintele sale sunt preţăluite şi rare…

Greu vorbiţi, părinte…

Apăi, în lume se grăieşte altfel. Şi lumea te împiedică să vorbeşti cu Dumnezeu, să rămâi singur cu El. Pentru aceasta am şi fugit de lume: ca să fiu „numai eu şi Dumnezeu”. În doi discuţiile sunt întotdeauna tainice – când sunt mai mulţi… se pierde taina.

Părinte, de ce există această „fereală” a monahilor de lume? Nu mă gândesc la „fuga din lume” a călugărului ci mai mult la ne-vorbirea lui cu mireanul. Poate acesta caută şi aşteaptă răspunsuri esenţiale de la monah.

Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie pentru noi. Până nu lepezi înapoia ta toată cunoştinţa cea dinafară nu te înţelepţeşti întru Hristos. Din pricina aceasta, anevoie poate fi înţeles monahul de către mirean: patimile ascunse ale acestuia şi gândurile sale lumeşti îl împiedică să aibă vederea înţelegătoare asupra lucrurilor nevăzute. Şi atunci cum să‑i grăiesc despre cele dumnezeieşti? Nu va zice oare că spun vorbe fără rost? Ori poate mă va crede nebun? Noi nu putem sluji la doi stăpâni: ori iubeşti lumea şi cele ce sunt într‑însa, ori pe Dumnezeu…

Şi apoi monahul mai trebuie să se păzească şi de slava de la oameni, ca să nu şi‑o piardă pe cea de la Dumnezeu – căci slava de jos o poate înlătura pe cea de sus. Şi se cuvine a nu uita vreodată cele spuse de apostolul neamurilor: „cunoştinţa îngâmfă” (I Corinteni, 8, 1)… Iată câte pricini în calea apropierii mirenilor de monahi!

Părinte, oamenii veacului acesta ar voi un Dumnezeu mai… „vizibil”! Eu ştiu că „Tatăl tău Care este în ascuns” e Domnul meu, dar veacul acesta raţionalist cere mereu „semne şi minuni”…

Dumnezeu este tainic şi tot tainic lucrează şi mântuirea noastră: prin Sfintele Taine. Şi legătura noastră cu El este tot tainică şi nimeni nu poate spune că nu este reală – deşi într‑ascuns se petrece. Dincolo de partea văzută a Tainelor, de toate simbolurile şi ceremoniile ce le‑nconjoară, Dumnezeu săvârşeşte minunile Sale în chip tainic, dar real. Te spală de păcatul lui Adam prin botez, îţi întăreşte darurile prin mirungere, îţi vindecă trupul şi sufletul prin ungerea cu untdelemnul sfântului maslu şi‑ţi dă iertare de păcate prin spovedanie. Iar dacă te faci întru totul curat, Dumnezeu va veni să locuiască în tine atunci când te vei cumineca. Asta e mare taină! Şi numai în Biserică. De asta nu este mântuire celor dinafara Bisericii. Biserica nu trebuie să facă altceva decât să‑L împărtăşească pe Dumnezeu celor ce cred în El. Poate să fie ceva mai mult decât aceasta? Poate să însemneze altceva mai mult decât mântuirea? Biserica, doar de mântuirea credincioşilor trebuie să aibe grijă, că de restul se va griji Dumnezeu… „şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6,6).

Care dintre patimile noastre sunt cele mai aducătoare de moarte sufletului, părinte?

Pofta şi mânia sunt patimi care mereu trebuie ţinute sub stăpânire, fiindcă acestea întunecă vederea duhovnicească a omului. Soarele când apune, face loc întunericului. Aşa şi retragerea Duhului din om face loc patimilor celor pierzătoare de suflet. Iar tu împrăştiindu‑te în cele dinafară, uiţi de cele lăuntrice şi pe ele pune stăpânire… „fiara”. Or, dacă noi hrănim fiarele cu poftele noastre, cum să le mai omorâm? Dacă nu le biruim pe cele văzute, cum dară să răpunem nevăzutele duhuri potrivnice?

Părinte, mulţi dintre noi ne plângem de necazuri…

Da’ ce crezi că Dumnezeu nu vede necazul omului? Dar dacă‑l îngăduie, tot spre folosul nostru o face, că poate aşa ne mai luăm plată pentru păcatele noastre aici, în viaţa aceasta şi poate ne‑o izbăvi de chinurile veşnice de „dincolo”. Poate că prin necazuri ne acoperă păcatele noastre tainice şi ne păstrează bunul nume. Sunt bune încercările, pentru că sunt semne că Dumnezeu nu ne‑a uitat „până‑n sfârşit”. Doar „încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea”; şi „mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite – spune sfântul Iacov, ruda Domnului, în episola sa (I,2-3). Teme‑te numai de Dumnezeu (şi nu de necazuri) pentru că toate se află în puterea Sa şi orice ţi s‑ar întâmpla ţie numai cu voia, ori îngăduinţa Lui, se pot petrece. Pentru ce dară să‑ţi faci tu gânduri când îţi poartă El de grijă (şi mă gândesc că o face mai bine decât tine!) – „caută cele ale Lui şi toate celelalte se vor adăuga ţie”. Iar dacă nu, adu‑ţi aminte atunci de cele pe care le‑a spus apostolul Pavel, cum că ,,Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s‑o puteţi răbda”.

Există părinţi care mă odihnesc, iar alţii care mă tulbură. De ce se‑ntâmplă aceasta părinte?

Când luneci de la cunoştinţa lui Dumnezeu şi mintea ţi se apleacă spre gânduri furişate îţi pierzi aşezarea şi pacea. Iar starea acesta o răspândeşti şi celorlalţi.

Te poţi apropia de Dumnezeu teologhisind, părinte?

Nu. Numai cu inimă străpunsă. Aceia care teologhisesc pot să aibă prea mare încredere în puterea lor de cunoaştere şi să‑şi piardă smerita cugetare. Decât să te afli în iscodire, mai de folos îţi este să‑ţi cureţi sufletul prin lacrimi şi pocăinţă şi aşa făcând, mai degrabă te vei apropia de Domnul.

Rogu‑te, dă‑mi un sfat avva!

Să nu‑ţi desparţi niciodată mintea de rugăciune! Însă degeaba ai să‑ţi dai seama că aceasta este trebuinţa – dacă n‑ai să ai dragoste, mintea ta n‑are să stea alipită nici de rugăciune, nici de Dumnezeu.

 

Îndrazneşte sa fii bun

Mi s‑a‑ntâmplat să mi se spună, de către unii tineri din vremea de azi, că ei admit existenţa lui Dumnezeu, doar că doresc ca El să‑i lase în pace! Pentru că nu ei au cerut să fie aduşi la existenţă şi de aceea îi cer să fie lăsaţi în voia lor. E vorba de tineri destul de inteligenţi cărora, se pare că educaţia şi cultura le‑a adus un soi de nefericire existenţială.

Drumuri greşite sunt tare multe, cel bun însă e unul singur şi acela duce către Dumnezeu. Cultura poate într‑adevăr să crească suferinţa atunci când omul află câte nu ştie şi îşi dă seama de câte nu va putea şti vreodată. Aceşti oameni sunt întotdeauna singuri, pentru că necredinţa însingurează. Cel credincios ştie că de la aproapele îi poate veni şi mântuirea dar şi moartea. Şi eu ştiu că fratele meu e salvarea mea, însă aceasta presupune dragoste. Şi aceasta este şi problema tinerilor despre care grăieşti: lor li s‑a răcit dragostea.

Din păcate, ştiu că asta se întâmplă în vremurile din urmă, părinte…

Dumnezeu singur ştie. Spui că sunt educaţi. Asta înseamnă că citesc mult, îşi pun întrebări, vor să înţeleagă lumea. Însă cel care a ajuns la credinţă nu mai are nevoie de căutări: Dumnezeu îi este îndeajuns pentru că îi umple tot şi îl poate face să înţeleagă mai mult decât ar putea înţelege vreodată adunând înţelepciune lumească. Dacă citesc mult, întreabă‑i dacă au citit şi cea mai bună dintre cărţi: Biblia. Că îşi pun întrebări iarăşi nu e rău: şi adevăraţii credincioşi au întrebări, deşi nu au îndoieli. Dacă însă îşi dau întâietate înţelepciunii, nu sunt pe drumul lui Dumnezeu ci pe calea lor. Iar calea lor nu le va aduce decât nefericire, pentru că… nu e calea Domnului!

Şi ce sfat le daţi?

Să nu mai cate să‑nţeleagă lumea, că e lucru zadarnic – nici măcar pe Dumnezeu, că e şi mai mare nebunie – ci mai bine să încerce să afle ce anume vrea Domnul de la ei. Şi atunci când vor pricepe asta, vor şti şi Calea. Numai să ţină minte, totdeauna, că Hristos a spus: „fără de Mine nu veţi putea face nimic!” – şi aşa vor dobândi smerenia care le lipseşte…

Da. Ştiu: „cunoştinţa îngâmfă”! În plus, eu mai cred că „cunoştinţa” ne dă şi iluzia că‑l putem păcăli pe diavol – nu‑i aşa, părinte?

Păi, când ţi se pare că te lupţi cu el, deja eşti păcălit…

Şi cum scapi atunci de cursele lui?

„Depărtează‑te de rău şi fă binele”.

Ştiu că aşa zice psalmistul David şi mai cred că are întru totul dreptate, dar în lume e greu de făptuit asta, părinte. Cum mă sfătuiţi să ajung la „împlinirea” acestui verset?

Ştiu şi eu? Îndrăzneşte să fii bun…

Şi cuvânt cu înţeles adânc a grăit bătrânul: îţi trebuieşte curaj ca să încerci să fii bun, pentru că mereu ţi se pare că eşti singur în făptuirea binelui. Însă aceasta nu este deloc adevărat: nu poţi fi singur când eşti cu Dătătorul binelui! Şi mi‑am adus aminte atunci că „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. (Ioan 16, 33).

 

Negrija la cele trecătoare şi curăţia de toate cele de prisos l‑au stăpânit întotdeauna pe avva Macarie. Mereu am vrut să‑i dăruiesc ceva, dar n‑am putut pentru că el nu este alipit de lucruri materialnice. Când îl întrebam de vreun lucru pe care să i‑l aduc îmi spunea că nu‑şi doreşte decât răbdare. Şi iarăşi răbdare. Că „cel ce va răbda până în sfârşit se va mântui” (Mt. 10,22) şi nici la desăvârşire, fără răbdare de ispite, nu poţi să ajungi. De la o vreme însă, văzând că tot îi dau ghes cu dorinţile mele de a‑l prosferisi cu ceva, s‑a înduplecat şi mi‑a cerut nişte vitamine. Bineînţeles că i le‑am adus bucuros. Mai târziu însă, aveam să aflu că şi pe acelea le‑a uitat în fereastră şi… s‑au topit la căldura soarelui!

Întors mereu cu mintea către Dumnezeu, bătrânul athonit păşeşte încet şi prin memoria mea, la fel cum calcă pe fiecare lespede prodromită rugându‑se neîncetat: cu dreptul „Doamne Iisuse Hristoase..”, cu stângul „Fiul lui Dumnezeu..”, apoi iar cu dreptul „miluieşte‑mă pe mine păcătosul”. Aşa călătoreşte spre veşnicie, la întâlnirea cu Dumnezeu, avva Macarie Prodromitul…

 

(notă: cuvintele părintelui Macarie au fost mai întâi întipărite în memorie şi abia mai apoi aşternute pe hârtie, iar la vremea de acum, diortosite pentru Lumea monahilor).