Revista:

Mitropolitul Grigorie Tamblac, vlahul antiunionist

id1345_grigorietamblac.jpg.jpg

Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului – care a fost mai întâi, dascăl în Ţara Moldo-Vlahiei şi „egumen al Sfintei Marii Mănăstiri a Pantocratorului, care se numeşte Neamţ”, al „marii lavre Deciana” şi „presbiter al Bisericii celei Mari a Moldovei” – a fost un mare bogoslov/teolog, dar şi un întemeietor de literatură românească: creaţia sa hagiografică „Martiriul Sfântului, slăvitului Mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat în Cetatea Albă” – deşi scrisă în slavonă – putând fi socotită între primele opere literare ale acestui neam (făcând abstracţie de scrisorile egumenului Nicodim de la 1385 şi 1391 şi de imnele ortodoxe ale logofătului lui Mircea cel Bătrân, Filotei).

 

După toate probabilităţile, Grigorie Ţamblac a fost fiul unui vlah înstărit de la sudul Dunării, născut chiar în ­Trnovo – capitala Bulgariei la acea vreme – cândva în jurul anului 1367. Scriitorii ruși îi derivau numele de la кам(ы) și „vlahu”, lucru care demonstrează că neamul Ţamblac era aromân (ei îl mai numeau „Samvlahu”, în timp ce moldovenii îi mai spuneau „Ţamblic”). Trebuie că familia lui era de vază din moment ce mitropolitul Kiprian al Kievului era frate cu tatăl său – pe care l‑a şi vizitat în 1379, pe când Grigorie era „de vârsta copilăriei” – iar el a ucenicit pe lângă patriarhul Eftimie, apoi şi‑a făcut studiile la Constantinopol (unde a fost şi tuns în monahism). O vreme s‑a nevoit şi în Athos pentru că mai târziu a mărturisit că „eu cunosc Muntele Atonului”.

Prezbiter şi dascal al Moldovei

În 1401, soseau în Suceava lui Alexandru cel Bun, doi trimiși patriarhali, adică „cinstitul între ieromonahi și părinte duhovnicesc şi călugăr al patriarhiei, kir Grigorie Ţamblac şi preacinstitul dascăl al Sfintei Evanghelii și diaconul, kir Emanoil, arhontele, întru Duhul Sfânt iubiți fii ai smereniei noastre… ca să cerceteze acestea acolo, la fața locului, pentru mai multă încredințare și lămurire a adevărului” – după spusa patriarhul ecumenic Mataios. Probabil că originea sa vlahă şi faptul că vorbea pre limba moldovenilor va fi cântărit mult în alegerea lui kir Grigorie ca împuternicit constantinopolitan ce trebuia să medieze împăcarea Bisericii Moldovei cu Patriarhia ecumenică. După plinirea misiei sale, ieromonahul Grigorie a rămas în Moldova ca „prezbiter al marii Biserici a Moldovei” și ca dascăl la Şcoala Domnească din Suceava. (Pahomie, episcopul Romanului, îl numea la începutul veacului al XVIII-lea, chiar „sfântul Grigorie Ţamblac, care a fost primul dascăl al Moldovei”). În cetatea de scaun a Moldovei el s‑a remarcat ca un foarte bun ritor, multe din predicile sale rostite în catedrala Mirăuţilor rămânând normative pentru posteritatea românească şi rusească. S‑au mai păstrat în slavoneşte doar 17 dintre „Cuvintele” sale, dar şi aşa ele oferă bogate informaţii istorice despre Moldova veacului al XV-lea. Astfel, „monahul şi prezbiterul” Ţamblac laudă din primul său „Cuvânt” credincioşia poporenilor moldavi: „Văd dragostea voastră, care primeşte cu dulceaţă cuvântul învăţăturii, precum un pământ bun şi gras primeşte seminţele… Şi pentru aceasta vă laud râvna voastră cea caldă mai înainte de toate, sârguinţa de a veni la Biserică, aşa precum copiii vin la mama lor, după cum vine bolnavul către doctor, precum vine cel însetat ca să bea din izvor, după cum corabia tinde către liman.  Şi tot aşa şi pe noi ne veseleşte  sporirea voastră, fapt pentru care vom fi vestitorii ei, a bucuriei pentru fapta cea bună şi faţă de patriarh, care ne‑a trimis aici”. Tot el trebuie să fi ţinut şi cuvântul de învăţătură atunci când au fost aduse moaştele sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, la începutul domniei lui Alexandru.

Mitropolit de Kiev şi „patriarh” al Litvei

Calităţile sale l‑au făcut pe Kiprian, mitropolitul Moscovei, să‑l cheme în Rusia, spre a‑l înscăuna mitropolit de Kiev. Deşi întâistătătorul rus a murit într‑acel an, pe 16 septembrie, cneazul Witold (Vitovt) al Litvei, dimpreună cu sinodul Novgorodului, avea să‑l înscăuneze pe Grigorie Ţamblac, la 15 noiembrie 1415, „arhiepiscop şi mitropolit al Kievului, al Galiţiei şi al întregii Rusii”. Sinodul novgorodean şi‑a motivat alegerea în grammată scriind că „noi păstrăm canoanele Părinţilor, blestemăm eresurile, îl cinstim pe patriarhul de la Constantinopol şi pe toţi ceilalţi, având aceeași credinţă cu ei, însă respingem autoritatea nelegiuită pe care şi‑o arogă împăraţii greci în treburile bisericeşti”. Vitovt, frate fiind cu Vladislav Jagello, dorea mai degrabă o apropiere de Polonia decât de Moscova şi ca atare a acţionat în consecinţă. Ţamblac a intrat astfel la Kiev într‑un joc periculos pentru că „Vitold” – aşa cum scrie istoricul rus Ustrialov – „s‑a îngrijit, în mod necontenit, de păstrarea indepedenţei principatului Litvei. Din acest motiv, el a întemeiat în statul său o mitropolie separată de cea a Moscovei”. Destul de complicată i‑a fost păstorirea ţinuturilor Rusiei vestice, întrucât Ţamblac n‑a fost recunoscut în această calitate nici de către patriarhul Moscovei nici de cel al Constantinopolului.

Conciliul de la Konstanz

Tot cneazul lituanian Witold l‑a determinat să participe şi la sinodul unionist de la Konstanz (1414-1418) unde a fost primit cu mare fast de către latinii ce sperau să‑şi impună aici samavolnica uniaţie. Aceasta şi pentru că la sinod au participat două delegaţii ale Bizanţului lui Manuil Palaiologos care erau mandatate să accepte unirea cu Roma în schimbul ajutorului latinilor împotriva turcilor. Se încearcă astăzi a se spune, de către partizani ai ecumenismului, că Ţamblac ar fi reprezentat la acest „conciliu” şi Biserica Moldovei însă, la acea vreme, el era – cel mult – împuternicitul Bisericii Litvei, fiind „patriarh” al ei (dar nerecunoscut de Moscova şi Constantinopol). În plus, Grigorie Ţamblac a spus la „conciliu” că „e gata să vorbească despre credinţa sa dar el nu se supune papei”. Chiar şi contestatarii săi au fost nevoiţi a recunoaşte atitudinea sa antiunionistă – istoricul bisericesc rus Filaret scriind că nici „Fotie (patriarhul Rusiei) nu l‑a acuzat niciodată că a făcut vreo concesie romano-catolicismului. Dimpotrivă, Grigorie a înfruntat în mod deschis părerile latinilor despre Sfânta Euharistie”. Tot Filaret citează mai departe dintr‑un Cuvânt al mitropolitului Ţamblac despre împărtăşire: „Asemenea iudeilor fac şi aceia, care aduc jerfă Domnului din azime…neascultându‑l pe învăţătorul neamurilor, pe Pavel, care strigă şi zice: În noaptea în care S‑a predat, luând pâine…, nu zice: azimă… pentru că pâinea nu se numeşte niciodată azimă, ca una care nu e desăvârşită. Căci cum se poate numi pâine hrana formată din apă şi fără aluat, care poartă chipul mortalităţii? Căci în a 14-a zi a lunii, seara, se junghia mielul, când şi Stăpânul nostru, lăsând jertfa cea rânduită de Lege, S‑a jertfit pe cruce”.

Mitropolit şi egumen în Moldovlahia

Dacă până la 1419 detaliile vieţii acestui mare călugăr cărturar sunt destul de limpezi, din acest moment – al întoarcerii sale de la Konstanz – încep incertitudinile. Lucru sigur este că el şi‑a pierdut scaunul mitropolitan şi aceasta pentru că între timp Witold şi‑a schimbat atitudinea faţă de Moscova: de unde până atunci a dorit şi făcut totul ca să iasă de sub jurisdicţia ei, acum dorea o apropiere de Rusia pentru că intrase în conflict cu Polonia. Cum Moscova nu‑l recunoscuse vreodată pe Grigorie Ţamblac ca arhiepiscop al Litvei, este de presupus că Vitovt şi‑a „sacrificat” ierarhul pentru a intra în graţiile moscovite.

Izvoarele ruseşti (şi istoricul Filaret) susțin că a murit în Lituania, în acelaşi an; în catalogul mitropoliţilor Kievului însă, există o adnotare – făcută de arhimandritul de Sluţka, Mihail Kazacinski – care spune că Grigorie Ţamblac, „încă trăind, din cauza pizmei lui Fotie al Moscovei, a plecat din scaunul arhieresc” şi că el „nu a fost doar patru ani mitropolit, ci 22”. Mai mult, cronicile din Moldova dau mărturie că el trăia în Moldova după moartea lui Alexandru cel Bun, în timpul Sinodului de la Florenţa, din anii 1438-1439. Majoritatea istoricilor sunt de părere că Vitold, în încercarea apropierii de Rusia, l‑ar fi obligat pe mitropolitul Grigorie Ţamblac să părăsească scaunul şi ţara. Cum Bulgaria sa natală era cotropită de turci, Moldova avea foarte bune relaţii cu Lituania, Polonia, Rusia şi Constantinopolul, rămânea Serbia ca alternativă de adăpostire. Multe cronici îl şi dau pe „Samvlahu”, după 1420, egumen la mănăstirea Deceani. „Istoria despre ţarul sârb Ştefan Decianu”, scrisă de mitropolitul Grigorie, în care se numeşte pe sine „stareţ al mănăstirii Deciana”, poate fi un argument în plus în susţinerea acestui lucru. În anii din urmă ai petrecerii pământeşti a domnului Alexandru cel Bun, se pare că Grigorie Ţamblac ar fi revenit în Moldova unde va fi fost mitropolit al Sucevei, calitate în care se pare că a fost trimis ca sol la Constantinopol, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin: „A trimis şi Alexandru Vodă, cu voia ţării, soli împreună cu Grigorie Ţamblac. Dar solii lui Alexandru Vodă nu l‑au aflat nici pe patriarh şi nici pe împăratul de la Ţarigrad. Dar nedorind să se întoarcă acasă fără rezultat, s‑au dus la Ohrida, unde l‑au găsit pe episcopul de Ohrida și i‑au dat lui solia, pentru că erau trimişi pentru învăţătura legii şi au luat de acolo şi preoţi și cărţi sârbeşti pentru întreaga rânduială bisericească”. Se întâmpla aceasta în vremea dinaintea sinodului unionist de la Florenţa, când Constantinopolul a fost acuzat de apostazie prin unirea cu Roma, iar Biserica Moldovei s‑a separat de Patriarhia ecumenică pentru două secole (abia sinodul de la Iaşi, întrunit în vremea lui Vasile Lupu, avea să refacă legăturile cu patriarhul Partenios al Ţarigradului). E de presupus că Alexandru cel Bun a trimis o delegaţie în capitala Bizanţului ca să se edifice asupra intenţiilor unioniste ale Constantinopolului, delegaţie condusă, probabil, chiar de Grigorie Ţamblac. Nemulţumit de atitudinea bizantinilor faţă de latini, acesta s‑a îndreptat spre Ohrida – care şi ea era împotriva împăciuirii cu Biserica catolică – pentru sfat şi ajutorare. În felul acesta va fi luat în Moldova Ţamblac preoţi armâni, care să se poată face înţeleşi în ţara lui Alexandru cel Bun. Într‑acea vreme, mitropolitul Grigorie îşi semna actele cu titlul de „monah și prezbiter al marii Biserici a Moldovlahiei”, dar şi „monah și egumen al Mănăstirii Pantocrator”, ceea ce duce la concluzia că el era şi egumen al sfintei monastiri a Neamţului (1439-1450) – unde ar fi şi îngropat, după cum spune şi părintele Andronic: „iar mormântul lui este alături de cel al părintelui Siluan, în pridvorul din mijloc, unde sunt două pietre alăturea, în partea dreaptă, înaintea icoanei Sfintei Înălțări” (pietrele au fost incluse mai târziu în pardoseala bisericii). Dat fiind faptul că în pomelnicul mănăstirii Neamț, Grigorie Ţamblac este al treilea între stareţii ei (după Pimen și Siluan), poate că ar trebui luată în calcul ipoteza că întâiul scriitor al literaturii române, sătul de atâta zbucium pământesc, se va fi retras la linişte în lavra din codrii Neamţului.  

Şevyrev, vorbind despre acest mare om al vremilor sale şi, ademenit fiind „de adâncimea ideilor sale” şi de „retorica sa bizantină”, mărturiseşte că „înălțimea adevărului mărturisit de către el îl ridică mai presus de carenţele timpului său. Adevărul păstrat în adâncimea cuvintelor sale rămâne acelaşi, de sine stătător și neschimbat, ca piatra care are propria ei culoare. Iar acest adevăr străbate prin toate veacurile, mai vechi şi mai noi”.

 

1 comment on “Mitropolitul Grigorie Tamblac, vlahul antiunionist

  1. Moritz februarie 28, 2014 at 01:37

    Mirela, un pahar de lapte cu o picatura de otavra ce pare a fi? Ce poate fi considerat si ce este, lapte sau otavra? Viclenia celui rau este sa construiasca baricade si sa puna de o parte si de alta oameni. Oricine alege a fi de o parte a baricadei, oricare ar fi ea, e cazut in cursa celui rau, Dumnezeu sa ne ajute. Ortodoxia crestina nu sminteste, nu construieste baricade, nu imparte, nu alege, ea te invata simplu : esti liber sa il alegi pe Dumnezeu si odata ce l-ai ales si odata ce ai pornit cu toata puterea ta, cu tot cugetul tau si cu toata simtirea ta pe drumul pe care ni l-a aratat Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, dupa aceasta alegere,in cele din urma, cu priveghere continua, caci vrajmasul e viclean si cu voia lui Dumnezeu, ai sa-ti afli Mantuirea. Nu iti pot spune de ce Sfintii Mucenici au sfarsit trupeste asa, dar iti pot spune ca ei nu au facut o alegere, ei nu au ales intre renuntarea la crestinism si moarte, fie ea si pentru Iisus Hristos, ci ei pur si simplu, la un moment dat, cu mai mult sau mai putin timp inainte de mucenicie, L-au ales pe Iisus Hristos ca si Cale, Adevar si Viata. De ce a randuit Dumnezeu ca unii dintre cei care l-au ales, sa fie mucenici, nu stiu ; iar pentru cel care zice ca stie, trebuie sa avem mare luare-aminte. Dar un lucru stiu : Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel de o fiinta cu Tatal Ceresc si cu Sfantul Duh, nu creeaza baricade intre cei care Il cauta, nu sminteste, nu provoaca comentarii mai mult sau mai putin judecatoare si rautacioase El e Dumnezeul nostru care ne iubeste nespus si prin Duhul Adevarului, prin Cuvantul lasat de El si prin vietile celor in care a fost purtat, adica Sfintii, prin discernamantul nostru in Duh si Adevar pe care trebuie sa-l cerem in permanenta de la Dumnezeu, putem vedea vicleniile celui rau si cu puterea data de post si de rugaciune, si cu ajutorul Dreptilor si al Maicii Domnului si prin mila si Voia Domnului, putem scapa din aceste curse ale celui rau si ajunge in Imparatia lui Dumnezeu. Dumnezeu sa ne miluiasca