Revista:

Sfântul Ştefan Dečanski, regele Serbiei

id1346_stefanuros.jpg.jpg

Sfântul Ştefan Uroš al III-lea Dečanski a fost unul dintre regii de seamă ai Serbiei din dinastia Nemanjić – care dăduse deja pe sfinţii Simeon şi Sava – care şi‑a luat supranumele de la ctitoria sa, mănăstirea Vîsoki Dečani, unde‑şi doarme somnul de veci şi astăzi. Canonizat pentru viaţa lui sfântă, el este prăznuit în fiecare an la 11/24 noiembrie.

 

Ştefan Uroš al III-lea Dečanski (1321-1331) a fost născut pe la anul 1285 (1287?), de către Anna Terter, fiica ţarului Georgi I al Bulgariei şi doamna despotului Ştefan Uroš al II-lea Milutin. Ştefan a mai avut două surori: Anna Neda – căsătorită cu Mihail Šišman III al Bulgariei – şi pe Zorica, cunoscută sub numele de „Ţariţa”. Tatăl său, ţarul Milutin, mai avusese două neveste: pe Elena, fiica sebastokratorului Ioan I Doukas – de la care n‑a avut urmaşi – şi pe Elizabeta, fiica regelui Istvan al V-lea al Ungariei – care îl născuse pe Ştefan Konstantin (rivalul sfântului Ştefan, pentru câteva luni, la domnie: 1321-1322). A patra soţie a lui Milutin, Simonida, fiica lui Andronic al II-lea Paleologul, n‑avea să‑i dăruiască vreun prunc ţarului. Poporul sârb îl cinsteşte ca sfânt şi pe tatăl lui Ştefan – ctitorul Gračanicei şi a altor patruzeci de biserici şi mănăstiri – dar şi pe fiul acestuia, Ştefan Uroš al IV-lea Dušan – supranumit „Cel Puternic” (pentru că, într‑adevăr, în zilele domniei lui, Serbia a ajuns la apogeul puterii şi întinderii sale). Aşadar toată dinastia Uroš a dat Serbiei, pe lângă putere şi sfinţenie (în acele vremuri, toţi despoţii şi ţarii Serbiei erau botezaţi cu numele lui Uroš I-iul).

Se pare că tânărul Ştefan a fost un copil studios, cu aplecare şi către scrierile cele sfinte ale Bisericii, până la vremea, destul de timpurie, la care a trebuit să trăiască printre păgânii tătari – unde fusese dat hanului Nogai, drept zălog al păcii făcute de tatăl său cu Hoarda de Aur. Punându‑şi nădejdea în Domnul, Ştefan a făcut ascultare şi a reuşit să supravieţuiască printre necreştini, ba chiar şi‑a făcut prieteni puternici printre aceştia (care, de altfel, l‑au şi escortat atunci când s‑a întors acasă, în 1299, după moartea hanului Nogai). Întors în Serbia, Ştefan, nu după multă vreme, s‑a însurat cu Teodora, fiica ţarului bulgar Smilaţ, iar tatăl său i‑a dat în stăpânire ţinutul Zeta.

Toate au fost bune până când ţarul Milutin s‑a însurat cu Simonida Paleologhina, fiica basileului Andronic al II-lea al Bizanţului şi Eirini – care de la bun început n‑a fost de acord ca Ştefan Uroš să moştenească tronul Serbiei, ci Konstantinos, fiul ei.

Simonida Palaiologos (1294-dupa 1336)

După moartea hanului Nogai, survenită în 1299, ţarul Milutin al sârbilor, nemaifiind ameninţat de Hoarda de Aur, s‑a gândit să‑şi asigure fruntariile ţării şi în partea sudică şi să facă pace cu imperiul bizantin. Voind a face acest lucru înţelept pentru ţara sa (pentru el însă, mai puţin!), s‑a căsătorit cu Simonida Palaiologos, întărind astfel alianţa cu Bizanţul (care a considerat astfel teritoriile pierdute drept zestrea prinţesei). Această nouă alianţă însă, i‑a complicat viaţa lui Milutin de la bun început pentru că el a voit a se însura cu Evdokia – sora lui Andronic II şi împărăteasa văduvă a Trapezuntului – dar, fiindcă aceasta l‑a refuzat, a fost nevoit să accepte căsătoria cu fiica basileului, Simonida. Problema era că prinţesa paleologhină, pupila lui Andronic al II-lea Palaiologos şi a Irenei de Montferrat, n‑avea decât… cinci ani! Bineînţeles că Biserica (atât cea de Constantinopol, cât şi cea sârbă) n‑a fost de acord cu acest aranjament, aşa încât oficierea căsătoriei cu augusta filiam Simonidem s‑a făcut la Tessalonic, în martie 1299. Frumuseţea tinerei ţarine a rămas proverbială în Serbia şi încă răzbate din istorie prin fresca de la Gračanica. (Milan Rakić i‑a compus un adevărat poem liric, intitulat „Simonida”, iar Milutin Bojić a compus o dramă psihologică, „Kraljeva Jesen” pentru acest cuplu istoric. Există chiar şi un asteroid botezat cu numele Simonidei, încă din 1675). Istoria ei a fost pătată de intriga ţesută de ea, căreia i‑a căzut pradă fiul lui Milutin, Ştefan Dečanski, care a fost orbit şi apoi exilat la Constantinopol de către tatăl său. În 1317, după ce a participat la Constantinopol la funeraliile mamei sale, ea a refuzat să se mai întoarcă la soţul ei, acuzându‑l de maltratare, dar a fost silită să facă acest lucru de fratele vitreg, Konstantinos. După moartea lui Milutin însă – întâmplată la 1321 – Symonis Palaiologos, fosta Simonida Nemanjić, avea să ia drumul monahismului, călugărindu‑se la Constantinopol, în mănăstirea Sfântului Andrei din Krisei – unde avea să rămână până la plecarea către Domnul (petrecută cândva, nu mult după 1336).

Deşi foarte tânără, Simonida era iscusită în intrigi de palat (doar venea din Constantinopol) şi în felul acesta a reuşit să‑l convingă pe Milutin că fiul său doreşte să‑i uzurpe tronul. Drept pentru care acesta avea să‑şi atragă fiul într‑o cursă, chemându‑l la curte să se întâlnească. Aşa se face că, în 1314, Ştefan Uroš împreună cu copii săi, Dušan şi Dušica, au purces la drum. Pe când se aflau la Ovcar Polje („Câmpul oilor”) gărzile ţarului l‑au capturat pe Ştefan şi l‑au orbit cu fier înroşit în foc, ca să nu mai poată revendica vreodată tronul Serbiei (conform legilor bizantine, orbii nu puteau revendica tronul imperial). Sfântul Ştefan însă a povestit mai târziu că atunci i s‑a arătat pentru prima oară sfântul ierarh Nicolae spunându‑i: „Nu te teme! Ochii tăi sunt în mânile mele!”.

Ca totuşi să nu‑i ameninţe tronul, ţarul Milutin şi‑a exilat feciorul la Constantinopol, la socrul său, Andronic II Palaiologos. Acesta l‑a ţinut o vreme la palat iar mai apoi l‑a trimes să şadă la mănăstirea Pantokratoros. Cinci ani a petrecut sfântul Ştefan la această monastire şi, se pare că, într‑acest răstimp a întrecut pre mulţi călugări în blândeţe şi ascultare. Sporit duhovniceşte fiind, el a început a fi căutat chiar de basileul Bizanţului pentru sfaturi (se spune că ar fi avut merite chiar în stăvilirea ereziei lui Varlaam de Calabria, îndrumându‑l pe împărat să‑l scoată afară din cetate pe acesta). Aflând de viaţa cuvioasă a fiului său chiar de la egumenul Pantokratorului (care i‑ar fi spus că „sărăcia lui este mai slăvită decât măreţia regală”), inima ţarului Milutin s‑a înmuiat şi s‑a gândit să‑şi cheme înapoi moştenitorul.

Întoarcerea avea să se întâmple prin 1320 (sau chiar în 1319), la stăruinţele arhiepiscopului Nicodim al Serbiei – ce fusese înştiinţat de această stare de lucruri de către episcopul Danilo din Hum (căruia îi scrisese o epistolă Ştefan al Serbiei încă din 1317). De astă dată tatăl i‑a dat în stăpânire ţinutul Budimlje (Ivangradul de astăzi), domeniul Zetei fiind dat fratelui său vitreg, Ştefan Konstantin (ceea ce, pentru Serbia echivala cu moştenirea tronului). Mai înainte însă de a se întoarce acasă, sfântul Nicolae şi‑a ţinut făgăduiala şi a făcut minune cu prinţul Serbiei dăruindu‑i vederea. (Se face pomenirea acestei minunate întâmplări la 9 mai). 

Pacea Serbiei avea să se tulbure nu multă vreme mai târziu pentru că ţarul Milutin avea să moară la 29 octombrie 1321 şi cei doi fraţi vitregi se vor trezi implicaţi în lupta pentru tron: Konstantin – care fusese kneaz de Zahumlje între 1303-1306, apoi de Zeta, după 1314 – se va încorona la Zeta şi se va pregăti de război civil, însă poporul pe Ştefan îl voia drept ţar. Dorind să evite vărsarea de sânge, Ştefan i‑ar fi scris lui Konstantin în felul acesta: „Departe de la tine alungă dorinţa de a veni cu popor străin să lupţi împotriva neamului tău. Mai bine, să ne respectăm unul pe altul şi tu vei fi al doilea om în împărăţie, căci pământul Serbiei este îndeajuns de mare ca să trăim amândoi. Eu nu sunt Cain, care l‑a omorât pe fratele său, ci cu cuvintele lui Iosif îţi grăiesc, care şi‑a iubit fraţii. Nu te teme de mine, căci eu sunt de la Domnul: voi întotdeauna cele rele aţi gătit pentru mine, însă Domnul pe cele bune mi le‑a dat, după cum aţi văzut”. Constantin n‑a ţinut seamă de atitudinea împăciuitoare a fratelui său vitreg şi a refuzat să i se supună, murind în lupta ce s‑a dat pentru tron. (Mavro Orbin spune că el ar fi fost capturat de către Vladislav II şi executat). În felul acesta, la 6 ianuarie 1322, în Pećka Patrijaršija, arhiepiscopul Nicodim îl încorona ca ţar al sârbilor pe Ştefan Uroš al III-lea, iar fiul său, Dušan, era desemnat prinţ de Zeta – indicând astfel pe cel ce avea să‑i fie urmaş la tron.

Estimp, vărul lui Ştefan, Vladislav al II-lea, sprijinit de unguri şi având suportul local al celor din Rudnik, s‑a autoproclamat şi el ţar al sârbilor, pregătindu‑se de război. În acele timpuri (1322-1323) Serbia era împărţită în două – mărturie despre această stare de lucruri dau nişte negustori ragussani, care au făcut comerţ cu ambele ţări. Inevitabilul război a izbucnit în 1323 şi până în toamnă trupele lui Ştefan Uroš controlau deja Rudnikul (care fusese apanajul lui Ştefan Dragutin înainte vreme). Vladislav a fugit în nord, în timp ce o parte a susţinătorilor lui ragussani s‑au refugiat în cetatea Ostrovica sub comanda lui Menčet. Uroš a trimis solie la Dubrovnik şi a protestat împotriva ragussanilor care‑l sprijineau pe Vladislav, dar aceştia i‑au replicat că Ostrovica este o fortăreaţă sârbească şi ei nu o pot controla. Nemulţumit de replica lor, Ştefan a confiscat toate averile ragussanilor din Serbia, iar pe negustori i‑a luat prizonieri în 1324. Către sfârşitul anului, după ce l‑a înfrânt definitiv pe vărul său în luptă şi l‑a obligat să‑şi caute scăparea în Ungaria, Ştefan Uroš i‑a eliberat pe comercianţii ragussani, redându‑le şi proprietăţile. Diferendurile cu Dubrovnikul au continuat însă: anul următor, în august, cneazul Vojin a jefuit oraşul care, la rându‑i a lansat interdicţii comerciale asupra sârbilor. În 1326, la 25 martie, toate înţelegerile, stabilite încă din vremea ţarului Milutin cu Dubrovnikul, au fost restabilite. Tensiunile aveau să reînceapă mai târziu, când Dubrovnikul şi Bosnia aveau să ia măsuri restrictive împotriva lui Branivojević.

Vreme de vreo cinci ani, Uroš al III-lea a avut pace în ţaratul său, astfel că a avut vreme şi de cele ale sufletului său. El avea să aducă mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Nicolae punând, în 1327, piatra de temelie a uneia dintre cele mai frumoase biserici din Balkani: Vîsoki Dečani. Sfătuindu‑se cu arhiepiscopul Danilo II – succesorul ierarhului Nicodim – el a adus pe renumiţii meşteri fraţii Georgi, Dobroslav şi Nikola, precum şi bunii cioplitori în piatră din Kotor, care lucrau sub comanda franciscanului Fra Vita, ca să‑i înalţe mănăstire fortificată şi necropolă domnească pe malul Bistricei. Într‑acelaşi an, neuitând minunile făcute lui de sfântul Nicolae, Uroš a dăruit catedralei din Bari odoare de mare preţ, precum şi o icoană impunătoare înfăţişându‑l pe sfântul Mirelor Lyciei – lată de peste un metru şi înaltă de aproape doi metri. Icoana stă şi astăzi în cripta ce adăposteşte moaştele sfântului ierarh Nicolae. Ştefan Dečanski nu s‑a grijit doar de mănăstirea unde avea să fie îngropat, ci a făcut multă milostenie şi danii importante către mănăstirile athonite, celor din Ţara Sfântă şi din patriarhia Alexandriei, dar şi lavrei Pantocratorului, din Constantinopolul tinereţilor sale. 

Liniştea şi pacea sârbilor şi a sfântului lor ţar Ştefan Uroš al III-lea Dečanski avea să fie curmată de războiul ce avea să izbucnească în 1330, între ei şi bulgari. Ţarul bulgar Mihail Asan al III-lea a divorţat de Anna, sora lui Uroš, şi şi‑a luat soaţă din dinastia Paleologilor: pe Theodora, gândind în felul acesta o alianţă cu Bizanţul împotriva Serbiei care devenea tot mai puternică în Balcani. Numai că socotelile lor au fost date peste cap de sfântul Ştefan Uroš, care a repurtat cea mai mare victorie a sa pe un câmp de luptă, câştigând bătălia de Velbužd  împotriva celor doi aliaţi. Ţarul Mihail Asan al III-lea a şi murit în acea luptă, iar basileul Andronikos al III-lea Palaiologos s‑a retras din alianţă, dar Bizanţul avea să piardă o parte din teritoriul macedonean, Uroš împingându‑şi graniţele Serbiei mai către sud în peninsula balcanică.

S‑ar fi cuvenit ca măcar acum, când adversarii şi vecinii ţării sale erau înfrânţi, Ştefan Dečanski să aibă parte de tihnă şi să‑şi ducă viaţa aceasta pământească, până spre bătrâneţi liniştite. Dumnezeu însă a voit – sau a îngăduit – altceva pentru robul său. Poate părea neaştepta pentru mulţi însă Uroš avea să moară un an mai târziu şi încă moarte mucenicească datorată în mare parte fiului său, Dušan. Se spune că sfântul Ştefan ar fi fost avertizat, cu ceva timp înainte, de către protectorul său, sfântul Nicolae, care i‑ar fi spus „să se pregătească să părăsească această viaţă pământească” şi, drept urmare, el a dăruit toate averile sale mănăstirii dragi inimii sale: Vîsoki Dečani. Dušan era un tânăr foarte viteaz în lupte şi o mare parte dintre jupanii sârbi vedeau în el un ţar viteaz care ar fi satisfăcut tendinţele lor expansioniste. Şi Ştefan era viteaz în luptă, dar el nu începea bătălii, ci doar îşi apăra ţara de cotropire. Astfel de boieri – şi alţii mai cârcotaşi – au fost cei care l‑au sfătuit pe Dušan să ia tronul tatălui său şi acesta a ascultat intrigile lor. Într‑o zi, la începutul toamnei anului 1331, oamenii lui Dušan au năvălit prin surprindere la curtea domnească din Nerodimlije şi l‑au luat ostatic pe ţarul Ştefan Uroš al III-lea Dečanski, întemniţându‑l în cetatea Zvečan. Două luni mai târziu, pe 11-24 noiembrie, sfântul Ştefan avea să primească moarte mucenicească, fiind sugrumat (după alţii, spânzurat) de către oamenii lui Dušan – se pare că fără ştirea acestuia însă, pentru că la aflarea veştii, el i‑a ucis pe toţi cei implicaţi în acest complot.

Ştefan Uroš al IV-lea Dušan avea să se încoroneze ca ţar al tuturor sârbilor – ba chiar avea să ajungă şi al grecilor şi albanezilor mai târziu – şi să mute, la 29 iunie 1332, rămăşiţele pământeşti ale tatălui său de la Zvečan la mănăstirea Dečani, într‑un mormânt săpat în marmură. Acolo se află şi astăzi cinstitele sale moaşte, mutate într‑un chivot dinaintea iconostasului – căci în 1339, când i‑a fost deschis mormântul, el s‑a aflat cu totul neputrezit. Coroana sa este păstrată de mănăstirea Cetinje, din Muntenegru. Însuşi Uroš al IV-lea dă mărturie despre această aflare minunată, într‑un hrisov de la 1343, pomenind şi de uimitoarele vindecări ale orbilor care s‑au atins de moaştele tatălui său. Tot Dušan s‑a îngrijit de isprăvirea zidirii mănăstirii Dečani (1335), pe care a înfrumuseţat‑o cu mai mult de 1.000 de fresce bizantine.

Uroš al III-lea a avut doi copii cu prima soţie (Theodora a Bulgariei) – pe Dušan (care l‑a succedat la tron) şi Dušica – iar cu Maria Palaiologina trei: pe Simeon Uroš Palaiologos, Jelena Nemanjić Šubić (măritată cu nobilul croat Mladen III Šubić) şi pe Theodora Nemanjić (căsătorită cu sebastokratorul Dejan Dragaš şi mama lui Constantin Dragaš).

Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate şi‑i stă în putinţă s‑o înlăture, a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”, iar Ştefan Uroš al III-lea Dečanski a răbdat multe nedreptăţi în timpul petrecerii sale pământeşti, atât de la străini dar, mai ales, de la cei apropiaţi. Pentru aceasta şi Dumnezeu l‑a slăvit pre el dezvăluindu‑i sfinţenia urmaşilor săi prin vindecările minunate ce se‑ntâmplă la moaştele sale.