Revista:

Bancherul care l-a câştigat pe Hristos (II). Interviu cu ieromonahul Ilarion Dan de la Schitul Crucea, Arhiepiscopia Tomisului

id1359_ilaiondandelacrucea.jpg.jpg

Numărul trecut am publicat partea întâi a unui interviu cu părintele Ilarion Dan, fost bancher de top care s-a călugărit şi se nevoieşte acum la Schitul Crucea din Constanţa. În ediţia de faţă am discutat cu dânsul despre carduri, sistem bancar şi libertate. Pe cea din urmă, crede părintele, nu ne-o poate lua nimeni. Nici măcar un sistem satanic.

 

 Îi mulţumesc lui Dumnezeu permanent, în fiecare clipă, că sunt aici, că am ajuns la mânăstire. Îmi dau seama că El a făcut astfel încât eu să ajung monah. Dumnezeu ne poartă, dar noi, dacă ne zbatem şi scăpăm din mâinile Lui, putem fugi. Dar dacă ne lăsăm în mâinile lui, El ne duce aşa, uşor, uşor, uşor acolo unde trebuie să ajungem. Eu Îi mulţumesc foarte mult. Pentru că nu poţi să ajungi la mănăstire, dacă nu e voia lui Dumnezeu. Asta este clar! A fost voia Lui, dar asta a fost şi voia mea, la un moment dat. Îmi dau seama că El m-a pregătit pentru lucrul ăsta, fără să-mi dau eu seama. M-a trecut prin viaţă şi am acum o experienţă care-mi este foarte utilă. Dacă nu m-aş fi căsătorit şi aş fi intrat în mănăstire acum 30 de ani, nu mi-aş fi asumat această stare, aşa cum mi-o asum acum. Deci a fost nevoie să trec prin viaţă, să trec prin nişte încercări dramatice, pentru ca să mă modelez într-un anumit fel. Altfel n-aş fi putut rezista. În mănăstire nu poţi să stai dacă nu eşti trup şi suflet dedicat acestui mod de a vieţui. Te scoate vrăjmaşul. Pentru că lucrează patimile în tine şi nu rezişti. Ceva explodează în tine şi te scoate afară.

„Ajungi, la un moment dat, că te saturi de toate”

Înţeleg că aveaţi o familie, copii, eraţi chiar director al unei bănci…

Da, da, am fost la mai multe bănci…

Şi cu toate acestea simţeaţi că vă lipseşte ceva, căutaţi ceva.

Eu cred că fiecare dintre noi simte acest lucru, nu numai eu. Nu sunt o excepţie. Cred că noi toţi simţim că ne lipseşte ceva. Orice am avea şi oricât de împliniţi suntem în lume. Poţi să ai o carieră extraordinară, poţi să ai o familie extraordinară, material poţi să fii oricât de împlinit, să dispui de nu ştiu ce patrimoniu, să ai la dispoziţia ta resurse materiale, băneşti…, dar întotdeauna va fi ceva nemulţumit în tine, vei simţi că ceva lipseşte. Este partea sufletească din om care nu se poate hrăni cu lucrurile din lume – ea are nevoie de Dumnezeu! Nu ştiu dacă există om care să nu simtă asta. Chiar şi cei care sunt, ştiu eu, foarte împătimiţi pentru ceva anume. Sunt tot felul de exemple, chiar şi în jurul nostru. Vedete, oameni de ştiinţă, oameni care au făcut ceva în viaţa asta, au avut un talent pe care l-au înmulţit se simt mulţumiţi, dar nu e o mulţumire deplină. Întotdeauna lipseşte ceva… Pentru că sufleteşte nu poţi să ai satisfacţie deplină în lucrurile astea materiale. Nu poţi! Eu, cel puţin, la un moment dat, am simţit că nu mai pot avea nicio satisfacţie materială şi că, aşa cum v-am spus, tot ce putea fi consumat în lume consumasem, nu mai aveam ce să mai gust. Că se terminase. Ajungi, la un moment dat, că te saturi de toate. Şi atunci vrei altceva. Şi cauţi altceva. De fapt, de abia atunci te întorci şi cauţi ceea ce-ţi trebuie.

Ştiţi că este un cuvânt: să te vezi pe tine atât de păcătos, mai rău decât un vierme. Şi nu prea înţelegeam cuvântul ăsta: adică, totuşi, sunt om. Cum să mă văd eu mai rău decât un vierme sau mai jos decât un vierme? Şi l-am întrebat pe Părintele Arsenie. Părintele Arsenie mi-a explicat ce înseamnă acest cuvânt. A zis aşa: orice viermişor ce face? Mişcă permanent. De ce? Caută hrană. Mişcă permanent şi caută hrană, să mănânce, adică să trăiască, îşi caută viaţa. La nivelul lui de vierme asta face: caută viaţa. Omul ar trebui să facă acelaşi lucru. Dar unde este viaţa pentru om? La Dumnezeu. Că Dumnezeu îţi dă viaţă. Ei, în măsura în care noi nu căutăm viaţa, nu facem nici cât face viermele. Păi, dacă nu căutăm viaţa, ce căutăm?

Hrana.

Păi, care hrană? Hrana asta ne-o dă Dumnezeu oricum, ce să cauţi? Asta vine oricum, o pâine… Dar unde e viaţa ta? Pentru că asta e hrana care îţi hrăneşte trupul. Dar unde e hrana care îţi hrăneşte sufletul?

Noi nu împlinim legea firii. Firea noastră cere să ne căutăm viaţa la Dumnezeu, să-L căutăm pe Dumnezeu, Care este sursa vieţii. Şi noi nu-L căutăm. Şi atunci, trăim ca să murim. Şi la un moment dat îţi dai seama de lucrul ăsta, că trăieşti doar la nivel biologic.

„Omul autonom nu e nimic”

Aţi spus că v-a fost de folos experienţa acumulată.

Da, de mare folos.

Ce anume v-a fost de folos?

M-am maturizat. Mi-a luat cam mult timp… De foarte multe ori credem că tot ce zboară se mănâncă. Şi până nu‑ţi dai seama că nu-i aşa, că nu tot ce zboară se mănâncă, trebuie să dai cu capul de nişte greutăţi, să vezi într-adevăr cum se mişcă lucrurile. Şi, mai ales, să te vezi pe tine la măsura ta, să nu crezi că eşti mai mult decât eşti cu adevărat. Ei, lucrurile astea se învaţă greu. Că avem mândria asta în noi şi credem că noi suntem cineva sau suntem ceva. Şi nu suntem nimic. Dacă suntem ceva, doar întru Hristos putem fi ceva. Omul autonom nu e nimic. E o creaţie, e ca un aparat care, dacă nu-l bagi în priză, nu funcţionează. Dacă ne decuplăm de la Dumnezeu şi nu mai avem sursa vieţii, suntem un boţ de materie care se stinge imediat, se preface în nimic, în cenuşă. Asta suntem noi. Ei, lucrul ăsta se învaţă greu. Şi Dumnezeu a îngăduit atâţia ani să mă perind prin viaţă ca să înţeleg lucrul ăsta. Pentru că eu am fost un tip foarte voluntar. Îmi plăcea să cred că pot să mut munţii din loc.

În 1994, am fost cu o bursă în America, tot în sistemul bancar. Şi acolo mi s-a oferit ocazia să rămân. Mi s-a spus: „Dacă vrei, poţi să rămâi la noi. Ne place de tine”. Nu ştiu câţi ar fi refuzat. Eu nici nu m-am gândit să profit de ocazie, pentru că am zis: „Dom’le, nu se poate! Mă întorc în România, să facem ceva cu ţara noastră.” Ei bine, România n-a devenit o ţară înfloritoare, de 18 ani de când s-a întâmplat acest lucru, însă eu nu regret. Dacă aş fi rămas în America, probabil că aş fi avut o situaţie materială bună sau foarte bună şi atât. Este o societate care este foarte departe de Dumnezeu – societatea asta de tip american, de tip occidental. Din păcate, şi la noi se întâmplă acest lucru. La noi, din cauza sărăciei, o bună parte se apropie de biserică, altă parte se îndepărtează de biserică. Ce să zic? Trăim nişte vremuri în care apele se cam aleg. Şi probabil că în vremurile următoare viaţa nu va fi mai uşoară pentru om. Şi atunci, acest proces de alegere a apelor se va amplifica, se va accelera. Pentru că aşa e şi firesc, până la urmă. Trăim amestecat? Dar pe măsură ce criza aceasta, care nu e numai o criză economică, e o criză totală: e o criză socială, o criză culturală, o criză a omului. E criza omului care trăieşte fără Dumnezeu şi care a încercat să aducă paradisul aici, pe pământ; să-şi facă raiul aici, prin mijloace materiale, şi care eşuează. Şi lucrurile astea se văd. Vom vedea în anii care vin că situaţia va fi din ce în ce mai dificilă, va fi din ce în ce mai greu de suportat… şi atunci, oamenii se vor reorienta. Oamenii, puşi sub presiune, vor căuta ieşire, scăpare, unii într-o parte, alţii într-o altă parte. Unii se vor agăţa cu mai mare disperare de această lume, alţii se vor îndrepta către Dumnezeu cu toată nădejdea şi cu toată credinţa. Asta se va întâmpla. 

Greşim dacă folosim cardul pe care ni-l dau la serviciu şi ne pun salariile pe el?

Ştiţi ce se întâmplă? Deocamdată este o ţintă falsă, după părerea mea, aceasta cu cardul. Şi să vă explic de ce. Deocamdată cardul, aşa cum se foloseşte, este un mijloc de plată, folosind tehnologia asta ultramodernă, care nu presupune o îndepărtare de Dumnezeu. Adică, poţi să fii credincios, poţi să fii mărturisitor al lui Hristos, chiar dacă foloseşti cardul. Deocamdată, cel puţin. În momentul în care această utilizare ar fi posibilă numai în măsura în care utilizatorul se leapădă de credinţa lui, atunci, da! Adică, să ni se spună: „Dom’le, uite, dacă vrei să ai card, trebuie să semnezi aici că tu nu mai eşti creştin.” Dar deocamdată nu, nu se pune încă problema.

Problema este alta. Problema lepădării de Hristos nu se pune corect. Noi nu trăim nici în trecut, nici în viitor. Noi trăim în prezent. Viaţa noastră reală este clipa, momentul. Acum trăiesc. Trecutul este timp mort, s-a dus, nu mai e. Iar viitorul este la Dumnezeu, eu nu ştiu dacă mâine voi mai trăi pe pământul ăsta, dacă voi mai fi în viaţă. E o presupunere. Sigur că, dacă mă gândesc aşa, statistic, omul trăieşte în medie 70 de ani, eu am 56,  deci mai am de trăit 14 ani, deci mai am până mor. Dar asta e statistică pură, pentru că omul moare şi la 1 an, şi la 20, şi la 30, şi la 50 şi la 60 şi eu nu mă pot baza pe statistica asta. Aşa că, aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi: gândeşte-te în fiecare zi la moarte şi nu mai păcătui. Deci, eu trăiesc clipa. Or, cum trăiesc clipa asta: o trăiesc cu Hristos sau fără Hristos? Îmi pun întrebarea, pe care trebuie să şi-o pună fiecare. Eu, acum, Îl port în suflet pe Hristos sau nu? Împlinesc eu cuvântul Evangheliei în clipa asta sau nu-l împlinesc? Dacă împlinesc cuvântul Evangheliei, da, trăiesc întru Hristos. Dacă nu – dacă urăsc, dacă, ştiu eu, am o patimă şi calc peste cadavre, cum se spune – eu L-am lepădat pe Hristos deja. Nu-mi mai trebuie niciun card ca să mă lepăd de El. Că L-am lepădat deja. În fiinţa noastră profundă nu-L mai purtăm pe Hristos. Şi atunci, ce-mi trebuie un semn exterior ca să mă facă să mă lepăd, dacă eu sunt deja lepădat de Hristos? Aţi înţeles? Pentru că orice păcat fac acuma înseamnă că sunt rupt de Dumnezeu. Nu că port un card. Nu! Uite, am ceva cu ăla care mi-a făcut nu ştiu ce şi-i port aşa, o ranchiună, că mi-a făcut sau mi-a zis ceva. Şi s-a terminat. Din clipa aia s-a terminat, L-am lepădat pe Hristos. Pur şi simplu! Noi nu înţelegem lucrul ăsta. Nu înţelegem că noi nu avem decât două poziţii posibile: cu Hristos sau fără Hristos. Atât. Nu există stare intermediară.

„Noi nu-i iubim nici m`car pe cei care ne fac bine, darămite pe cei care ne fac rău.”

Şi cum ajungi să fii cu Hristos în toate clipele prezentului?

Păi, ce să zic? Nu-i nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Cum spune Mântuitorul în Evanghelie: „Cel ce vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”. Ce înseamnă „a se lepăda de sine”? a ne lepăda de tot ce credem noi că este al nostru: de cugetări, de gânduri, de sinele nostru păcătos, de toate mândriile noastre, de toate orgoliile noastre. Or, lucrul ăsta nu este simplu. Pentru că noi tot timpul purtăm eul ăsta, ne agăţăm de eul ăsta al nostru, care de fapt nu este decât un eu al păcatului. Deci în măsura în care reuşim să ne lepădăm de sine, atunci Îi facem loc lui Hristos în inima noastră. Nu este un lucru posibil pe de-a-ntregul, dar măcar încerci, eşti pe un drum. Eşti într-o încercare de fiecare clipă să te lepezi de sine. Adică să fii îngăduitor, să fii bun, să fii smerit, să iubeşti pe cel de lângă tine. Nu vedeţi? Noi trăim unii lângă alţii şi trăim cu oameni care, de cele mai multe ori, nu ne fac rău – că nu toţi cei de lângă noi ne fac rău. Sunt şi oameni care, poate, ne fac rău, dar noi nu-i iubim nici măcar pe ăia care ne fac bine, darămite pe cei care ne fac rău? Şi Dumnezeu a spus: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Deci împlinim ceva din legea asta? Adică suntem capabili să facem? Căutăm lucrul ăsta? Pentru că poate că nu suntem capabili, dar măcar căutăm. Pentru că lucrul ăsta nu poţi să-l faci singur, îl faci tot cu Dumnezeu. Tot Hristos îl face în tine. Tot binele e de la Dumnezeu. Noi nu putem să fim buni. Putem să ne dorim să fim buni. Şi dacă ne dorim să fim buni, atunci, cerând acest lucru, Hristos împlineşte în noi această dorinţă a noastră.

Dacă eu n-aş şti… eu ştiu, de exemplu, ce înseamnă să ai un card. Pentru că eu ştiu cum e în interior, ştiu cum funcţionează sistemul. Nimic drăcesc neapărat. Totuşi, sistemul ăsta financiar este drăcesc. De ce? Pentru că tinde să manipuleze oamenii şi tinde să le limiteze libertatea, să-i facă dependenţi de un sistem. Dar nu-i drăcesc în sine, e drăcesc prin consecinţe. Şi lucrurile vin tot de la oameni, pentru că în rest sunt nişte operaţiuni banale, este un sistem de a ţine o evidenţă care funcţionează pe bază de tehnologie ultramodernă. La fel cum se ţineau socotelile acum o mie de ani, când te duceai la un negustor şi ăla te trecea într-un catastif, numai că acum există o tehnologie ultraperformantă.

Este un sistem de gestiune.

Exact! Atâta tot!

Dar acest sistem de gestiune păcătuieşte prin faptul că te obişnuieşte cu el, te face dependent de el.

Exact! Dar eu nu mai am discernământ? Eu nu ştiu că în momentul ăla, când va fi o chestie clară de credinţă şi de mărturisire, nu o să pot să spun nu?

„Singurul proiect din lume care mă interesează este propriul meu proiect:
mântuirea sufletului meu”

Mi se va oferi ocazia să spun da sau nu?

Permanent! Sigur că da! Deocamdată, de ce să anticipez? Este o mare greşeală să anticipezi. Este cea mai mare greşeală. Sigur că sunt tot felul de planuri, putem să ne gândim, că vor să facă nu ştiu ce din omenirea asta. Poate că sunt – dar nici nu mă interesează. Pentru că singurul proiect din lume care mă interesează este propriul meu proiect: mântuirea sufletului meu. Restul sunt lucruri de care, oricât ai fi de constrâns, tu rămâi liber. Aţi văzut că au fost oameni care s-au mântuit în închisorile comuniste. Oriunde ai fi te poţi mântui. Dumnezeu va oferi fiecărui om posibilitatea să se mântuiască, indiferent unde va fi, până la sfârşit. Oricât ar fi de rău, oricât ar fi de bun, pe orice treaptă, în orice situaţie, în orice poziţie, va avea această oportunitate, va avea această deschidere. Dumnezeu nu va împinge nimănui uşa mântuirii, să i-o trântească în faţă. Nu există aşa ceva! Astăzi să anticipez: „Vai de mine!” Ce, „vai de mine?” De ce ne este frică? Că s-ar putea să fim puşi în poziţia de a spune nu? Păi, atunci înseamnă că nu suntem creştini, înseamnă că nu eşti gata să-L urmezi pe Hristos indiferent de situaţie. Adică noi ce vrem? Să ne fie bine şi aici, să nu ne asumăm nimic, să nu ne luăm crucea noastră, să ne fie bine, să ne ţinem tot confortul şi să ne mântuim?! N-o să fie aşa, pentru că chiar Mântuitorul ne spune: „În lume necazuri veţi avea şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu”. Asta ne spune Mântuitorul, deci astea le ştim, sunt cuvinte din Evanghelie. Ne facem că nu le ştim? Dar încă n-am ajuns acolo. Nu ştiu dacă vom ajunge noi, sau cei de după noi – nu ştiu, dar nici nu anticipez. Eu mă pregătesc acum, pentru că, aşa cum v-am spus, eu mă lepăd de Hristos acum, nu mâine. Nu trebuie să-mi pună pistolul în tâmplă, să-mi spună: „Măi, te lepezi de Hristos!” – că eu mă lepăd singur! Şi eu vă spun clar: vrăjmaşul nici nu vrea să ne oblige să ne lepădăm, vrea să ne oblige să ne lepădăm singuri. Pentru că în momentul în care te obligă să te lepezi, iar tu rezişti, devii un mucenic, că aşa s-a umplut cerul de sfinţi în primele trei secole ale bisericii creştine. Asta a făcut diavolul: a umplut cerul de sfinţi. Ei, acuma el nu mai vrea lucrul ăsta. El vrea să ne lepădăm singuri. Şi asistăm în jurul nostru la o apostazie de bună voie: „Eu m-am săturat de Hristos! Nu mă interesează…” Dacă citiţi, dacă intraţi pe internet, mai citesc comentarii… mă înspăimânt! Acuma nu ştiu ce proporţii are această apostazie, pentru că eu trăiesc într-o lume în care mă întâlnesc cu oameni care sunt credincioşi, nu pot să-mi dau seama care e proporţia de credincioşi şi necredincioşi în societate. Pot s-o bănuiesc, pot s-o estimez, dar poate să fie un diagnostic de moment, pentru că în fiecare clipă sunt oameni care intră în biserică. În momentul în care noi ne lepădăm de Hristos în interiorul nostru, în inima noastră, atunci ieşim şi din biserică, nu mai suntem nici credincioşi, nu mai suntem nici cu Hristos. Un om care îl urăşte pe cel de lângă el, acela nu mai e creştin, nici ortodox, de niciun fel. Ăla e ucigaş de suflet.

Şi el este vinovat?

Suntem vinovaţi întotdeauna!

Chiar dacă în familie n-a primit o educaţie.

Să vă spun un lucru. Spunea tot Părintele Arsenie: în momentul în care vom fi în faţa Mântuitorului, la judecată, fiecare dintre noi va avea un regret enorm când îşi va da seama ce puţin trebuia să facă ca să se mântuiască. Pentru că Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile. Nu există om pe acest pământ căruia Dumnezeu să nu-i deschidă o uşă sau o fereastră. Acuma, depinde de noi dacă intrăm sau nu prin uşa aia. Eu vă spun: nu există! Nu mă pot îndoi de dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare om de pe pământ. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Nu pot să pun la îndoială dragostea lui Dumnezeu şi să zic: „Doamne, dar ăsta, săracul, n-a avut nicio şansă!” Aşa cred eu. Dar eu, dacă mă gândesc la viaţa mea, la viaţa celor din jurul meu, eu îmi dau seama că tuturor Dumnezeu ne dă o şansă. Că au să spună: „N-am ştiut! Doamne, eu m-aş fi mântuit, sau m-aş fi apucat de… dar n-am ştiut!” Şi se pune întrebarea: Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai auzit niciodată bătând clopotele la biserică, să te întrebi: „Mă, acolo sunt nişte oameni. Ăia sunt nebuni, sunt sănătoşi? De ce bat ăia clopotele? De ce fac ăia zgomotul ăsta?” Du-te şi vezi! Întreabă! Nu poţi să fii aşa, mort, inert; pentru că nici inerţia asta nu vine aşa, pur şi simplu, nu-ţi este dată. Gândiţi-vă că mai ales noi, cei botezaţi, care am trecut prin taina botezului, am fost curăţiţi de păcate, după care am devenit curaţi ca paharul ăsta. După care, în paharul ăsta încep să se strângă iar tot felul de lucruri, începe să se umple. Dar cu ce se umple paharul ăla nu este independent de voinţa noastră. Pentru că trebuie să ne cercetăm tot timpul. Nu pot să mă gândesc că aşa sunt eu. Cum adică aşa sunt eu? Mai auzi: „Aşa sunt eu, nu-i suport pe ăştia!” Nu există să nu aibă cineva o tresărire de conştiinţă, o bătaie de inimă, să simtă ceva. Nu există! Din mişcarea vieţii dumneavoastră, gândiţi-vă, să vedeţi câte astfel de momente veţi găsi. Enorm de multe.

 

(Va urma)