Revista:

Cuvânt despre staruinta în rugaciune

id1358_sapou.jpg.jpg

Rugăciunea este înălţarea sufletului nostru către Dumnezeu. Această stare se realizează printr-o împreună-lucrare între om şi Dumnezeu. Omul caută să se înalţe, să-şi urce mintea agăţată în lucrurile lumeşti, iar Acesta Se coboară înspre om, împărtăşindu-i harul Său divin.

 

 

Stările şi durata rugăciunii

Toţi Sfinţii Părinţi spun că există diferite stadii de rugăciune. E şi normal: unii sunt începători, alţii au ceva experienţă, iar alţii sunt avansaţi. Rugăciunea de început e numită rugăciunea cu buzele, ea fiind limitată la cuvintele rostite şi, eventual, înţelese de minte. O altă rugăciune, mai evoluată, înţelege cuvintele rugăciunii cu mintea, iar inima începe să le şi simtă; iar în cazul treptei celei mai de sus a rugăciunii, inima simte şi trăieşte tot ceea ce mintea înţelege.

În ceea ce priveşte durata în care putem evolua în starea de rugăciune, aceasta diferă de la un creştin la altul. Ceea ce contează în primul rând este să-ţi doreşti să evoluezi, să-ţi doreşti să fii mereu în stare de comuniune cu Dumnezeu. Apoi e nevoie de exerciţiu, de practică. Cantitatea duce la calitate, spune Sfântul Ioan Scărarul, călugărul ascet pe care-l prăznuim în duminica a patra din Sfântul şi Marele Post. Adică, cu cât te rogi mai mult, cu atât începi să te rogi mai bine, mai adânc şi mai eficient. Foarte importantă, de asemenea, în acest efort de a dobândi o rugăciune adâncă, este şi curăţirea minţii prin spovedanie. Vorbeam despre înălţarea minţii la Dumnezeu. Însă doar o minte curată poate să se ridice, o minte care nu este greoaie, care nu e ticăloşită, care nu e încărcată cu patimi şi păcate care o ţintuiesc la pământ. De aceea e nevoie de o baie duhovnicească cu efect curăţitor. Astfel, spălată şi uşurată, mintea poate să se înalţe liberă şi nestingherită spre înaltul rugăciunii. Nu trebuie să uităm de învăţăturile şi sfaturile oferite de către Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care se referă la modul în care trebuie să facem rugăciunea. În primul rând, suntem sfătuiţi să evităm mândria şi aroganţa – „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor stând în picioare să se roage ca să se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor” (Matei VI, 5) – şi trebuie cultivată smerenia şi umilinţa – „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns şi Tatăl tău  care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie” (Matei VI, 6). Astfel, vom reuşi să creăm starea de rugăciune necesară realizării comuniunii cu Hristos Dumnezeu, o stare dominată de linişte, smerenie, pace şi supunere.

Rugăciunea prespune perseverenţă

Rugăciunea e o stare intimă. O simţi şi o lucrezi în suflet, fiind de neconceput exteriorizarea sentimentelor şi a trăirilor adânci duhovniceşti. Cel care-şi arată trăirile înseamnă că nu le are, pentru că rugăciunea curată este întotdeauna însoţită de smerenie şi umilinţă. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult îţi dai seama de neputinţele şi nedesăvârşirile personale şi cauţi ca în smerenie şi în tăcere să-ţi lucrezi rugăciunea şi iertarea.

De asemenea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele care aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei VI, 7-8) – adică trebuie insistat foarte mult pe starea de rugăciune, pe ideea de rugăciune. Viaţa întreagă trebuie să fie o rugăciune, o permanentă înălţare a minţii la Dumnezeu. De aceea, rugăciunea nu trebuie neapărat închistată în forme fixe. Părintele Arsenie Papacioc spunea că şi un simplu gând îndreptat înspre Dumnezeu e o rugăciune. Prin urmare, rugăciunea nu este neapărat mărginită de anumite forme, timpi sau metode, cu toate că şi acestea sunt de foarte multe ori eficiente în procesul de dobândire a unei stări de rugăciune mai înalte. Ceea ce este însă foarte important este consecvenţa şi perseverenţa în rugăciune, stăruinţa. Ne aducem aminte că Mântuitorul a admirat-o pe văduva care stăruia zi şi noapte la judecătorul cel nedrept ca să-i rezolve problema. Prin urmare, şi rugăciunile noastre trebuie să fie stăruitoare, pentru ca văzând Dumnezeu perseverenţa noastră, să ne dăruiască roadele rugăciunii: pacea, liniştea şi împăcarea sufletească.

Nu trebuie apoi să uităm de marile exemple de rugători puternici către Dumnezeu. Îl prăznuim în Postul Mare pe Sfântul Ioan Scărarul sau Sinaitul, un mare rugător din veacul al VII-lea, care de altfel a şi alcătuit o lucrare compusă din 30 de cuvinte, care formează o scară cu tot atâtea trepte ale nevoinţelor duhovniceşti care duc înspre Dumnezeu. Iar una dintre treptele pe care trebuie să călcăm cu siguranţă şi precizie este rugăciunea. Prin urmare, având în minte pildele şi învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos şi ale sfinţilor, să purcedem la o muncă continuă, statornică şi susţinută pentru a dobândi rugăciunea curată şi a fi într-o stare de permanentă comuniune cu Dumnezeu. Astfel, roadele şi beneficiile desei convorbiri cu Dumnezeu nu vor întârzia să apară în viaţa noastră.

Există creştini care, în urma rugăciunii, consideră că nu primesc de la Dumnezeu ceea ce ei îşi doresc. Pentru ei sfatul meu este acela de a continua, pentru că probabil Dumnezeu caută să le verifice puterea în rugăciune şi stăruinţa cu care ei încearcă să atingă o stare de perfecţiune în rugăciune. Este foarte important să nu abandonăm sub nicio formă rugăciunea, să continuăm, chiar şi atunci când socotim că nu apar roadele pe care ni le-am dori. Probabil e o încercare sau un exerciţiu prin care Dumnezeu ne verifică puterea noastră de a-L convinge.

Deznădejdea în rugăciune

Din păcate, tot mai mulţi oameni în veacul acesta sunt cuprinşi de depresie. Foarte mulţi dintre ei sunt tineri. În ceea ce-i priveşte, eu consider că rugăciunea are un efect terapeutic extraordinar, pentru că rugăciunea aduce în suflet o stare de linişte şi de împăcare. În faţa lui Dumnezeu îţi deschizi sufletul ca în faţa unui prieten, ca în faţa unui apropiat şi El, ca un bun ascultător, ca un bun prieten, nu poate decât să reverse harul Său tămăduitor asupra sufletelor şi minţilor chinuite. 

Tot Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea are un puternic efect terapeutic. De aceea cred că aceşti oameni chinuiţi de astfel de stări de depresie, de deznădejde, în momentul în care se roagă nu fac altceva decât să primească în suflet harul vindecător al lui Dumnezeu. Foarte mulţi duhovnici recomandă în cazul problemelor de depresie şi de descurajare, Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, ca fiind o rugăciune foarte puternică şi aducătoare de multă speranţă în viaţa celor deznădăjduiţi. Maica Domnului este foarte apropiată de toţi oamenii, de cei care suferă şi au probleme sufleteşti adânci şi consider că acest acatist ar putea să-i ajute în acest sens.

Pe lângă această rugăciune, probabil că şi rugăciunile şi imnele acatist îndreptate către sfinţii tămăduitori, cum ar fi Sfântul Pantelimon sau Sfântul Ioan Rusul sau Sfântul Nectarie sau alţi sfinţi consider că sunt benefice şi folositoare şi ar putea fi citite de cei care au astfel de probleme duhovniceşti.