Revista:

Un an fara avva Adrian

id1360_avvaadrianfageteanu.jpg.jpg

Privind la mormântul părintelui Adrian, „adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult”. Tot grăind cu părintele Ioachim despre anul ce a trecut fără avva Adrian, dar şi despre faptul că nimeni nu se află întâmplător lângă noi, egumenul lavrei Lainiciului a fost cel care a băgat de seamă că şi mutarea părintelui la ceruri s-a „întâmplat” în chiar ziua de  de prăznuire a sfântului Antim al Iviriei – or, se ştie cât de îndelungată vreme a slujit părintele Făgeţeanu la mănăstirea Antim!

Mai departe – şi iarăşi vorbind despre întâmplare –, acelaşi părinte a mai remarcat că avva Adrian hodineşte în pământul din răsăritul bisericii celei vechi a Lainiciului alături de un alt mare cuvios al acestei cinstite lavre: părintele Calinic Cărăvan – cel care l-a „înviat” după ce a ieşit din puşcărie şi care i-a fost o vreme tovarăş în ceea ce a rămas în istorie ca  Mişcarea “Rugului Aprins”.

Când eu m-am plâns că ne mor bătrânii şi înţelepciunea, stareţul a văzut că pierderea aceasta dobândeşte şi câştig: „că noi ne-am agonisit, prin avva Adrian, un mare rugător în ceruri. Toată viaţa lui a avut parte de suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. Măcar de data asta a înviat în ceruri”.

 

M-am întrebat – nu o dată – ce anume îmi lipseşte când nu‑l găsesc pe avva Adrian în gangul chiliei sale din josul mănăstirii de pe Jiu. Şi mi‑am zis că poate răspunsurile sale înţelepte la orice întrebare teologică (şi nu numai)  pe care întotdeauna şi le întărea scripturistic şi care nu veneau în urma unei lungi perioade de gândire – semn că soluţia problemei putea fi aflată în Duhul, nu doar în chibzuiala sa.

Sau poate osebirile sale între preoţi şi popi, între evrei şi jidani, ori între elini şi fanarioţi? Pentru că el făcea multă neasemănare între preotul căruia îi spui „părinte” – fiindcă într‑adevăr îţi este ca un tată – şi „popa” care îţi ia banii pentru orice „serviciu” bisericesc. Ca orice bun român şi avva Adrian făcea distincţie între elin şi grecul din Fanarul corupt. Aşijderea şi în privinţa evreilor – pe care îi socotea împlinitori ai Legii Vechiului Testament şi despre care spunea că niciodată nu i‑a urât, afară numai de „jidanii” duşmănitori de „goimi”…

Poate că mi‑e dor de bucuria lui cu care te înconjura atunci când îl căutai pentru sfat şi binecuvântare, ori poate chiar mai mult decât atât, de respectul şi seriozitatea cu care te trata ca persoană, ca pe un purtător al chipului lui Dumnezeu. Cred că pentru asta, când plecam de la el, chiar simţeam că sunt mai bun şi că într‑adevăr port ceva dumnezeiesc în mine, ceva ce trebuia să fac mai vizibil lumii şi răutăţilor zilei. Poate că aşa îmi dăruia el pace duhovnicească, făcându‑mă să nu mă mai grijesc de ziua de mâine – „căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” – şi nedându‑mi temere de cele viitoare. De fapt, căutându‑l pe el, oare nu astfel căutam drumul spre „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”?…

Cu avva Adrian la sarbatoarea Schimbarii la Fata a Mântuitorului, Locurele, anul Domnului 2007

Părinte, cum să ne mai păzim de întinăciunile perverse ale necuratului din vremurile de astăzi?

Orice plan omenesc, (făcut) după legile noastre, n‑are (sorţi de izbândă). V‑am spus: numai rugăciunea şi Dumnezeu îl mai pot salva pe om. Am comparat situaţia (din zilele noastre) cu ceea ce s‑a‑ntâmplat când au năvălit nemţii peste linia Maginot. Atunci, cei mai buni dintre francezi au strigat către toţi: „Sauve qui peut!”.

Scapă cine poate!

Da. Dar la noi, singurul lucru care ne mai scapă – am mai spus – este rugăciunea.

Părinte, sănătos să fiţi, să ne mai „cârmuiţi”!

Vreţi să cântaţi „Mulţi ani”?

Nu, nu…

Dac‑aş avea măcar o ţuică…

Părinte, sunteţi născut „pe vechi”, în 3 noiembrie 1912, nu? Adică „pe nou” ar fi în 16…

În certificatul meu (de naştere) vechi, vechi… primul, pe care mi l‑a făcut tata, scrie „3/16”… N‑am serbat‑o niciodată…

Dar ce ţineţi: tunderea în monahism, nu‑i aşa?

Nu. Ţin ziua când voi muri. (Pe) aceea o serbez!

Sunteţi un drăguţ, părinte! Dar să nu ne uitaţi nici de‑acolo: să ne mai trimiteţi gânduri bune!

Fraţilor! Gândurile cele mai bune le‑a spus Scriptura! „Pe mine m‑aşteaptă drepţii, până ce vei răsplăti mie” (Psalmul 141, 7)… Drepţii au ajuns în cer. Dar încă n‑au bucuria deplină până ce nu vin acolo, lângă ei şi copiii lor şi nepoţii lor.

Aşa să fie avva!

Mda. Dar ţi‑am spus: diavolul vrea să arate că păcatul este mult mai dulce decât ce spune Dumnezeu – să munceşti şi „în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” – ş‑atunci tineretul (alege această cale)…

Părintele Firmilian: Apoi să ştiţi că asta‑i o problemă pe care o am cu mulţi la spovedanie: nimeni nu mai vrea să muncească!

Da.

Părintele Firmilian: Toţi vor bani, dar nimeni nu mai vrea să muncească.

Nicolae Burdea: Şi cu banii ce să faci?

Pentru distracţie, diavolul ajută.

Da?

Pentru păcat, diavolul ajută!

Părinte, dar aşa… că dumneavoastră aţi spovedit multă lume, s‑o înmulţit păcatul acuma faţă de vremurile dinainte?

Sigur că da. Numai că acum oamenii sunt inconştienţi. Nu‑şi mai dau seama că păcatul e păcat. Foarte mulţi spun: vezi, eu nu pot să mă las de curvie. Nu pot să mă las de beţie. Adică el certifică că nu poate să se lase (de păcat) pentru că‑i place. Pentru că‑i mai dulce păcatul decât munca şi cinstea.

Păi dacă mass‑media îl îndeamnă să „gândească liber”… să dea frău liber instinctelor…

Da… Aţi fost astăzi la slujbă la Lainici?

Da. La hram, jos.

A venit vreun episcop?

Da. Cel de Severin.

Gurie?

Nu. Nicodim.

Înţeleg… Da. Bine.

A fost frumos. Unde v‑a plăcut cel mai mult să slujiţi, părinte?

Ca să fiu sincer… la Piatra Fântânele.

Sus, acolo la Tihuţa?

Da. Unde‑i Dracula… (zâmbind şi făcând aluzie la hotelul‑castel „Dracula” din pasul Tihuţa).

Acolo unde‑i schitul acela de maici?

Nu era de maici (atunci). Era de călugări. De călugări care duceau o viaţă… să zicem „interesantă”. Acolo (în sat) nu era nici biserică, nici şcoală, nimic, nimic. Şi stareţul, acasă, în chilia lui, îi lua pe toţi copiii din sat şi făcea lecţii cu ei – nu numai de religie, ci şi de matematică şi de toate celelalte. Şi a venit odată la el un profesor universitar din Bucureşti care i‑a spus: „Părinte, aş vrea să stau undeva măcar o lună sau două, unde să n‑am radio, televiziune şi ziare. Să n‑am nimic (din toate astea). Numai să ascult ce spune Scriptura.

Frumos!

Şi l‑a primit stareţul. Şi stând ăsta acolo două luni de zile şi văzând că face în fiecare zi – atenţie: în fiecare zi! – lecţii cu toţi copiii din sat, el având prieteni la ministerul Şcoalelor – aşa era pe vremuri (titulatura), nu‑i spunea ministerul Educaţiei – a scris (ministrului) despre omul acesta şi ministerul i‑a dat voie să dea diplome.

Bravo!

Când au intrat ungurii comunişti în Ardeal… (în timpul regimului lui) Bela Kun (evreieşte Cohen, apoi maghiarizat în Kohn şi Kun) l‑au socotit spion al României şi, într‑o seară l‑au arestat, l‑au bătut, l‑au pus să‑şi sape groapa şi apoi au tras în el. L‑au împuşcat – el a căzut în groapă, iar ei au crezut că‑i mort şi au zis: „Acuma noaptea nu mai astupăm groapa. Venim dimineaţă”. Ei însă nu l‑au nimerit nici în inimă, nici în cap, ci l‑au rănit doar la un picior. Deşi au tras mulţi, nu l‑au împuşcat decât în picior, aşa că el a putut să se târască până la un pădurar şi a stat în sat până ce românii i‑au alungat pe unguri (1919). Deci acest om şi‑a făcut (datoria) şi ca român şi ca om de cultură şi ca creştin… Avea o icoană a Maicii Domnului pe care o comandase în Sfântul Munte… Eu nu l‑am cunoscut niciodată. Numai din auzite. Deci vă spun doar cele ce am auzit şi pe care mi le‑a confirmat şi cel ce a stat la el două luni…

Profesorul…

Da. De la profesorul din Bucureşti ştiu cele mai multe detalii. Şi de la alţi călugări care au venit pe urmă acolo. El a mai primit nişte călugări de la Sfântul Munte, care sunt (şi) înmormântaţi acolo.

Iară (eu), m‑am dus atuncea la cel mai bun sculptor care era atunci în ţară – care a făcut puşcărie multă şi a fost omorât în bătăi (mai târziu). Fiind la muncă silnică şi lucrând în mină, silicoza i‑a distrus plămânii – îl chema părintele Andrei Zamfiroiu, călugăr – şi i‑am comandat o piatră de mormânt şi o cruce pe care orice mitropolit ar fi bucuros s‑o aibă. Aşa de frumoasă era! Nu l‑am cunoscut niciodată, dar merita, nu‑i aşa!

Păi aşa cum povestiţi, sigur că merita! Deci dumneavoastră i‑aţi comandat crucea şi piatra…

Da. Eu le‑am comandat, le‑am plătit şi transportat şi le‑am aşezat acolo. Oamenii de acolo erau neştiutori: n‑aveau nici şcoală nici biserică. Şi el ce‑a făcut? Hai să vă spun, că e  important ce vă spun eu acuma: ciobanii de‑acolo mergeau cu oile până la Nistru – acolo fiind cernoziom, iarba‑i mai grasă şi dă caşul cel mai bun. Mergând ei cu oile, mergând şi tot mergând, ajung odată în dreptul unei mănăstiri. Bacii erau cu oi multe. Şi aud clopotele trăgând multe ceasuri. Măi, îşi zic ei, trebuie să fie ceva deosebit dacă trag aşa de mult clopotele. Ş‑atuncea, având ei în traistă costume naţionale, (s‑au îmbrăcat) bacii şi s‑au dus la biserică, la mănăstirea Neamţ. Ducând caş şi brânză la mănăstire, stareţul i‑a invitat la masă după slujbă. „De unde sunteţi, că aveţi costume aşa frumoase?” – i‑a întrebat el. „Din Piatra Fântânele” – i‑au răspuns ei. „Ce înseamnă, unde vine asta?” Piatra Fântânele se află cam la jumătatea drumului dintre Bistriţa şi Vatra Dornei. „Părinte, ce slujbă frumoasă, ca în rai: şi liturghia şi corul, toate au fost minunate! Noi (însă) n‑avem nici măcar biserică. N‑avem şcoală, n‑avem nimic!”. Stareţul – bine dispus – s‑a dus la seminarişti. Erau foarte mulţi seminarişti pe atunci acolo. Şi foarte mulţi călugări – cei mai mulţi din toată ţara (mi se pare că odată aveau peste o mie) –, dar şi seminarişti.

Şi‑acuma sunt mulţi…

În sfârşit… Stareţul li s‑a adresat seminariştilor zicând: „Măi, dintre voi, nu vrea nimeni să meargă la Piatra Fântânele să facă o biserică?”. Şi un elev s‑a ridicat în picioare: „Prea cuvioase părinte stareţ, vreau eu!”. „Măi, tu nu vrei să termini mai întâi seminarul?” – l‑a întrebat stareţul. „Dacă oamenii aceştia chiar n‑au deloc biserică, eu mă aduc acuma cu ei!“ Şi aşa ciobanii nu s‑au mai dus la Nistru cu oile, ci s‑au întors împreună cu acel tânăr acasă. Au tăiat lemn din pădure şi au adunat piatră – că acolo este destulă – şi s‑au apucat de cioplit copacii ca să facă biserica din lemn. Când au ajuns la acoperiş oamenii s‑au sfătuit (cu ce să acopere biserica), iar tânărul era de părere să pună şiţă dintr‑aceea rotunjită la capăt – aceea i se părea lui cea mai frumoasă – dar ei i‑au spus: „Nu părinte. S‑o acoperim cum sunt şi casele din vale: cu tablă”. Şi atunci i‑a scris tânărul tatălui său – era dintr‑un sat de pe lângă Bacău – aşa: „Dragul meu tată, mi‑ai promis că atunci când o să termin seminarul, o să‑mi dai şase hectare de pământ. Dă‑mi‑le acum, că am mare nevoie (de ele)!”. Era singurul copil la părinţi. A vândut hectarele şi a cumpărat tablă şi el, singur, s‑a căţărat pe biserică şi i‑a ajutat pe tinichigii să o acopere. A lucrat şi la partea din lemn a ei, şi la acoperiş.

E vorba de monahul acela, Andrei?

Nu. E vorba de unul pe nume Vasile. Deci el a zidit biserica şi a slujit în ea. V‑am spus prin ce‑a trecut şi în vremea lui Bela Kun. Şi el i‑a învăţat carte şi a făcut numai bine ţăranilor.

Şi răsplata?

Răsplata la Dumnezeu!

Că de la români…. O să ajungem şi noi vreodată să fim o naţie unită, părinte?

Vă spun ceva: „numai cei care vor răbda până la sfârşit se vor mântui”.

Şi vine timpul răbdării, nu?

Trebuie să vie! Voi aţi vrea să ca Dumnezeu să nu‑i fi dat voie lui Irod să‑l omoare pe Ioan? Să nu‑i fi dat voie să ucidă pruncii? Atunci el ar fi fost sărbătorit ca sfânt!

Dar nu se plineau Scripturile…

Trebuia ca fiecare să‑şi arate arama, nu? Şi ca treburile să se cearnă…

Nicolae Burdea: Vă mai aduceţi aminte părinte când a fost cel mai greu moment al vieţii dumneavoastră şi, dacă vă mai amintiţi, cum aţi reuşit să treceţi peste el?

Eu n‑am reuşit niciodată să rezolv o problemă! Atunci când a fost mai greu am văzut mâna lui Dumnezeu! Eu, cu „dovleacul” (capul) meu, n‑am reuşit niciodată.

V‑o ţinut Dumnezeu!

M‑a ţinut – nu pentru meritele mele, ci ca să atragă atenţia altora!

Deci aţi fost pildă pentru alţii…

Nu. Nu pildă…

Am înţeles, părinte. Nu trebuie să găsim noi soluţiile. Ele sunt la Dumnezeu.

Să vă mai spun ceva. Când mucenicii erau aruncaţi la fiare, acestea erau înfometate înainte de a fi asmuţite asupra lor. Alergau ele să‑i sfâşie, însă instinctul le spunea că sunt oameni şi… le lingeau picioarele.

Nicolae Burdea: Fiind dobitoc, animalul nu poate să distingă lucrurile…

Ba da. Fiindcă Dumnezeu era Cel care îi „dădea” şi la măgăriţă ce să vorbească. Deci, când leiii dădeau de Daniil, nu‑l mai sfâşiau. O singură excepţie este – dar asta fiindcă el şi‑a dorit‑o –, a sfântului Ignatie Teoforul, care a tânjit să fie sfâşiat de fiare, ca nu cumva acestea să‑i lingă picioarele şi el să creadă că este sfânt! Ca să nu‑i vină această idee – că el este mai bun decât alţii –, s‑a rugat Domnului ca mai bine să fie sfâşiat decât să se socotească pe sine mai drept (decât ceilalţi).

Părinte, mă duc duminică la Prodromu. Să‑i spun ceva părintelui Petroniu din partea matale?

Spune‑i. Când eram la Antim, în 1937 – cei mai mulţi călugări la Antim au fost atuncea, pentru că toţi studenţii de la Teologie locuiau la mănăstire. Toţi călugării care erau la studii locuiau la Antim. Erau aproape treizeci – eu ştiu că erau douăzeci şi opt, dar hai să zicem că erau treizeci –, pentru că şi conducătorul corului la Antim era tot călugăr. Iar corul era alcătuit numai din călugări. (Dintre aceştia) cel care avea ţinuta cea mai reglementară era un părinte Gherasim, care acuma e episcop la Râmnicu Vâlcea, iar cel care era cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit, era Petroniu. El niciodată n‑a afirmat că are dreptate.

Vrednic om!…

 

Şi am plecat şi într‑acea frumoasă seară de august la fel cum mă‑ntorceam întotdeauna de la Locurele: cu gândurile mai limpezi şi cu desluşiri nebănuite ale problemelor mele. M‑am întrebat de multe ori de unde‑şi căpăta bătrânul răspunsurile la toate întrebările pe care i le puneam şi aşa mi‑am adus aminte că înţelepciunea vine doar pe calea nevinovăţiei. Pentru simplitatea vieţii lui, pentru negrija celor trecătoare şi pentru rugăciunile lui îl înţelepţea Domnul pe avva Adrian, mai mult decât toată ştiinţa sa de carte (de care n‑a fost străin niciodată). Din pricina aceasta, dorul de avva Adrian e ca dorul de înţelepciune…