Revista:

Bancherul care l-a câştigat pe Hristos (III). Interviu cu ieromonahul Ilarion Dan de la Schitul Crucea, Arhiepiscopia Tomisului

id1367_imgp7784.jpg.jpg

Părintele Ilarion a fost bancher, dar nu şi-a găsit împlinirea în bogăţie sau în funcţiile manageriale la care aspiră astăzi orice tânăr educat. A simţit tot timpul că-i lipseşte ceva. Acel „ceva” care, dacă eşti sincer cu tine însuţi, nu poate fi decât Dumnezeu. Aşa că a îmbrăcat haina monahală la o mânăstire din Constanţa, postură din care mi-a oferit acest interviu.

 

Îi înţelegeţi pe cei care nu cred în Dumnezeu?

Da! Pentru că am trecut şi eu prin starea asta, deci nu mi-e străină necredinţa.

Ce fel de dialog aveţi cu ei?

Încerc să am un dialog cât se poate de cald. Adică nu pot să îi acuz pe oameni, să spun: „Eu nu vorbesc cu tine, că tu eşti ateu!” Asta este o abordare absolut infantilă, sau, mă rog, necreştină… Pentru că noi nu urâm păcătoşii, urâm păcatul. Noi iubim oamenii – că-i ateu, că‑i musulman, că-i protestant, că-i catolic – noi trebuie să îi iubim. Aşa că te apropii de el cu dragoste. Dacă tu nu-i arăţi dragoste, care-i deosebirea dintre tine şi el? Cu ce eşti tu mai bun decât el? Că tu eşti ortodox?! Şi dacă eşti ortodox, ce? Cum arăţi lucrul ăsta? Cum trăieşti ortodoxia? Cum Îl trăieşti pe Hristos? Că noi asta trebuie să arătăm, nu cum suntem noi mai grozavi că noi ţinem post şi ăia nu ţin… Şi? Spune sfântul apostol Pavel că cel care posteşte, pentru Dumnezeu posteşte; cel care mănâncă, pentru Dumnezeu mănâncă…

Spune Mântuitorul: iubiţi-vă unul pe altul.

Da, exact, atât! N-a spus Mântuitorul altceva – să staţi în cap, să…

Şi dacă altul e catolic, şi dacă altul e protestant, şi dacă…

A, că nu mărturisesc dogma lui, pentru că am discernământ, am calea mea, Îl urmez pe Hristos, Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică, sigur că da! Dar nu pot acuma să-l urăsc pe ăla pentru că el e de altă credinţă. Eu am cunoscut oameni excepţionali, care sunt de alte credinţe. Avem prieteni musulmani care ne ajută la mănăstire, ce să vă spun? Păi, cum să nu ţin la omul ăla? Eu mi-aş dori să fie şi el ortodox, sigur că da! Dar nu-l poţi forţa. Are conştiinţa lui, are libertatea lui. Nu pot să mă bag peste el că nici Dumnezeu nu-l forţează! Cum să-l forţez eu? Dar el, ca om, e de toată isprava! Bine, într-o anumită cultură, într-o anumită tradiţie. Nu poţi schimba în om lucrurile aşa, nu le poţi forţa. Dar să-i arăt că sunt mai bun decât el sunt în stare?

Şi dacă intră o maică catolică în mănăstire… o vezi şi începi să strigi: Huo, satana!

Doamne fereşte! Doamne fereşte! Eu am spus şi în biserică, la o predică – cel care face aşa ceva nu este creştin.

În acelaşi timp, nu trebuie condamnat cel care huiduie.

Nu-l condamn, da îi spun: „Soro, frate, uşurel, stai aşa, că nu se cuvine!”

Dar el este preot şi tu eşti o femeie care ai intrat în biserică…

Ferească Dumnezeu! Nu, cum să faci aş ceva?

Şi atunci, ce faci? Iei atitudine?

Nu poţi, că amplifici scandalul. Zici în gând, te rogi: „Doamne, iartă-ne pe toţi, iartă-i şi pe ei!” Că numai Dumnezeu poate. Că dacă mai intră încă unul şi încă unul… deja, în situaţia aia nu mai poţi să faci nimic, că explodează totul şi ce se întâmplă? Intri într-o polemică. Noi nu trebuie să intrăm în polemică. Să vă feriţi de polemici, indiferent pe ce subiect. Noi trebuie să căutăm întotdeauna pacea şi armonia. Raportul între pace şi dreptate este de 4 la 1, adică cu pacea câştigi 4 şi pierzi 1, cu dreptatea câştigi unul şi pierzi patru. Deci întotdeauna să mergi după pace, nu după dreptate. Şi când declanşezi un război, nu mai construieşti nimic, dărâmi totul. Dacă intri în polemici, ce să mai… n-are rost… A, pot să-mi spun părerea. Dacă n-a acceptat-o, îmi pare rău, la revedere, mă ierţi, asta e părerea mea. Şi te opreşti. Nu mergi mai departe, să-ncepi să-l faci pe ăla cu ou şi cu oţet – n-are rost. Eu îmi afirm identitatea mea – dar frumos şi smerit, nu că sunt eu acuma… cu o mândrie din asta care deja îmi anulează toată credinţa mea, toată mărturisirea mea. Nu, nu se ­poate.

Păi, hai să vă mai spun ceva: gândiţi-vă la Sfintele Evanghelii, că acolo avem pe Mântuitorul, Care vine într-o lume plină de păcătoşi. Câţi mai erau credincioşi? Era lumea păcatului. Şi Mântuitorul ce era să facă? Să-i ia pe toţi să-i certe? Că erau toţi nişte păcătoşi. Nu, îi ia cu frumosul… Când cu femeia păcătoasă, ce a zis? Cine crede că e fără de păcat să arunce primul piatra. Adică iubeşte-i pe vrăjmaşii tăi. A vorbit urât numai de învăţătorii de lege, de ce? Pentru că…

… nici tu nu te mântuieşti, nici pe ceilalţi nu-i laşi.

Exact, exact!… nu-i lăsau pe ceilalţi… ăsta e singurul motiv pentru care s-a luat de ei aşa de urât, dar faţă de ceilalţi. Deci, ăsta e exemplul nostru de atitudine. Eu, când mă comport aşa – unde am văzut eu la Hristos un astfel de comportament? Din păcate, noi nu înţelegem că viaţa noastră trebuie să fie hristocentrică. Nu înţelegem că singurul model este Hristos! N-avem altul. Orice alt model este un model omenesc, deci este un model care, mai mult sau mai puţin, este afectat de patimile noastre. Ce înseamnă să-L mărturiseşti pe Hristos? Că asta înseamnă a fi creştin: să-L mărturiseşti pe Hristos. Şi cum Îl mărturiseşti pe Hristos? Spui: „Sunt creştin”? Cum spune Mântuitorul: „Nu oricine-mi spune «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Nu, nu-i suficient să zici: „Doamne, Doamne!” Şi ce dacă zici? Trebuie să trăieşti, deci „să-ţi iei crucea şi să-Mi urmezi Mie”, să te lepezi de sine. Este foarte clar cum se face asta. Din păcate, suntem foarte departe. Şi lucrurile astea le vedem peste tot, şi la cei care sunt apropiaţi de biserică, şi la cei care sunt departe de biserică. Sigur că sfinţii părinţi aveau o atitudine foarte tranşantă faţă de latini – catolici. Dar tot în sensul ăsta, al învăţăturii, nu al omului. După părerea mea foarte mult s-a pervertit omul contemporan, cred că s-a pervertit mai mult decât omul de acum două mii de ani, pentru că trăim într-o lume în care mecanismele de pervertire sunt mai sofisticate. Uitaţi-vă în jurul nostru, în ce lume trăieşte omul! Uitaţi-vă la această presiune mediatică, această presiune tehnologică care vine peste om şi-l zdrobeşte. Lucrul ăsta lipsea în antichitate, mijloacele acestea. Omul este înconjurat de gadgeturile astea electronice şi peste tot este aparatură, electronica face orice, ştiinţa face orice – şi atunci omul se închide ca într-un turn de fildeş al propriei sale creaţii inginereşti şi tehnologice şi crede că e un fel de ucenic vrăjitor, are impresia că poate să facă orice, să se salveze de la orice, să-şi prelungească viaţa, să-şi schimbe organele şi aşa mai departe, câte năzbâtii se întâmplă în lume… şi atunci, o ia razna. Asta se întâmplă.

Acum, toată această creaţie tehnologică îl închide pe om ca într-o celulă. Nu vedeţi? Cu reţeaua asta de socializare, oamenii nu mai au nişte legături reale; totul intră într-o dimensiune virtuală care înlocuieşte viaţa reală. Asta e foarte periculos, să ştiţi.

Ştiţi ce am auzit de la părintele Rafail Noica? Nu ştiu dacă se aplică aici, la întrebarea asta. El a zis că noi toţi beneficiem de rugăciunea pe care a spus-o Mântuitorul în capitolul XVII de la Ioan. Universul tot s-a cutremurat de această rugăciune pe care El a spus-o înainte de a pleca în Grădina Ghetsimani.

Bine, rugăciunea aia lucrează de la Mântuitorul încoace, nu lucrează numai pentru noi, acum, în ultima perioadă. Ea e permanent lucrătoare. E harul Duhului Sfânt care lucrează, lucrează în biserică, fără îndoială. V-am spus de la început că ceea ce a investit Dumnezeu în om, şi investeşte în continuare, sigur că produce efecte. Noi nu suntem lăsaţi de izbelişte. Apropo şi de card şi de toate invenţiile astea – sigur că da! Dacă-L ai pe Hristos şi eşti cu Hristos, eşti cu Hristos! S-a terminat! „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!” – aşa spune Mântuitorul, nu? Deci, peste cuvântul acesta ce să mai zici? Şi atunci? Nu mi-e frică de faptul că o să-mi pună ăla nu ştiu ce cip. Dar nu-mi pune, că nu mă las să-mi pună. De ce să-mi pună? A, mi-e frică că n-o să mai am cu ce să-mi cumpăr mâncare! Asta e! Nu ştiu, o să văd. O să-mi arate Dumnezeu ce face cu mine. Dacă mi-e teamă că o să mor de foame, atunci înseamnă că sunt pe nicăieri.

Dumneavoastră v-a fost greu să vă lepădaţi de confort?

Mărturisesc că nu. Mi-a fost uşor şi vă spun şi de ce. V-am spus că eu am avut un fel de intrare treptată în monahism. Cu mulţi ani înainte, am fost foarte apropiat de viaţa de mănăstire. Am trăit weekend de weekend în mănăstire. A fost o acomodare treptată. În acelaşi timp, nu pot să spun că trecerea efectivă nu a însemnat ceva. Că una este să vii pe la mănăstire, să stai pe la mănăstire, şi alta e să fii în mănăstire, vieţuitor în mănăstire. Nu e acelaşi lucru. E o diferenţă. M-a ajutat enorm părintele Arsenie Papacioc în rugăciune. Pentru că intrarea efectivă nu este foarte uşoară. Pentru că ai tendinţa să amâni, ştiţi? Lucrarea de la vrăjmaşul. Şi tot de gândeşti: Dar cum să fac? Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să fac cu aia? Ce-o să zică nu ştiu cine? Dar cum o să mă duc? Mai aveam câte ceva de făcut, mai aveam tot felul de probleme personale de rezolvat. Şi Părintele Arsenie mi-a zis: „Nu le vei rezolva niciodată! Niciodată nu se va termina!” „Şi cum să fac?” „Păi, îţi iei bocceluţa şi pleci.” „Cum aşa?” „Aşa!” Şi aşa am făcut.

Şi copiii ce-au spus?

Copiii se aşteptau. Adică ei ghiciseră, din comportamentul meu, din preocupările mele înţeleseseră că mai devreme sau mai târziu cam ăsta era drumul pe care îl voi urma. Şi au fost de acord. Mi-au cerut să amân un pic intrarea în mănăstire. Dar eu i-am educat să facă ce cred ei că li se potriveşte – nu în sensul să facă orice.

Şi aţi beneficiat de acelaşi tratament.

Da, exact. Adică, dacă veneau şi-mi spunea: „Tată, vreau să fac aia” – chiar dacă mă gândeam că n-o să reuşească mare lucru, eu îi încurajam: „Fă, încearcă, vezi! Că dacă nu faci, n-o să ştii!” Şi i-am încurajat. Şi nu s-a pus problema că în momentul în care eu mi-am ales drumul ăsta, ei să zică nu. Adică au zis: „Da, bine”. Atât au zis, singurul amendament: „Da, dar mai lasă-ne să ne obişnuim cu ideea, mai stai” şi am mai stat cam un an.

Şi sunteţi mulţumit de viaţa pe care o duc ei?

Adică, ce să zic acuma? Mă rog, nu face fiecare ce şi-a dorit. Nu ştiu dacă viaţa lor este împlinită la momentul ăsta, dar n-am nici aşa, o problemă deosebită. Adică ei sunt bine aşa cum sunt. Eu nu sunt genul de părinte care să-mi doresc pentru copilul meu ceva anume, adică să vreau ca el să facă nu ştiu ce sau să ajungă nu ştiu ce, nu! Eu am un singur gând pentru ei: să fie sănătoşi şi să se împlinească şi să se mântuiască – că de fapt asta contează. Cum se vor mântui? Asta mă rog lui Dumnezeu ca să rânduiască şi pentru ei o cale şi sunt sigur că le va rândui. Deci n-am probleme… Şi ei sunt copii liniştiţi, îşi văd de drumul lor, îşi caută drumul fiecare dintre ei. Nu mi-au creat niciun fel de probleme şi nu fac probleme nici celor din jur, sunt cu frică de Dumnezeu amândoi şi încearcă fiecare să-şi găsească un drum, să se definească. Fiecare dintre ei trebuie să se definească pe sine însuşi.

Ştiţi ce se întâmplă? Nemulţumirile şi frustrările vin tocmai din faptul că noi ne propunem tot felul de targeturi, tot felul de ţinte de-astea, aşa, care nu ţin de noi şi care sunt şi absurde? Sunt unii părinţi care-şi doresc să ajungă copilul lor nu ştiu ce – avocat, medic… Bun, şi dacă ajunge, ce? Va fi fericit copilul tău? Eşti sigur că va fi fericit? Sau că se va împlini ca om? Ce garanţie ai? Sau îl trimiţi să facă nu ştiu ce şcoală. Şi dacă îl trimiţi, ce? Lasă-l pe el, lasă-i libertatea! Aşa cum ne lasă Dumnezeu libertatea noastră, lasă-l pe el să-şi caute drumul, să vadă ce i se potriveşte, ce crede că îi oferă minimă satisfacţie, o minimă împlinire. Nu poţi să zici tu, ca părinte: „Fă aia, copile, că aia o să fie bine pentru tine!” Nu pot să-mi asum aşa ceva.

Eu când am vrut să merg la mănăstire, a trebuit să fac un mic dosar – că acum aşa se face, se face un mic dosar de închinoviere, de primire în mănăstire. Şi am fost la Părintele Arsenie să-mi dea o recomandare, că era duhovnicul meu. Şi trebuia să-mi dea o recomandare. Şi părintele, când m‑am dus la el, a început să râdă. A zis: „Cum să dai o recomandare ca să intri în mănăstire? Nimeni nu poate să dea aşa ceva! Cum poţi să spui: ăsta e bun de mănăstire, ăsta nu-i bun de mănăstire!? Astea sunt nişte lucruri atât de gingaşe, atât de tainice.” Bine, mi-a dat părintele până la urmă… dar aşa şi cu copiii. Poţi să le spui copiilor, mai ales în lumea de astăzi, când totul e în atâta mişcare: „Copile, du-te şi fă aia!” Ca să facă, şi după aceea, ce? Sunt oameni care sunt disperaţi să-şi facă o carieră, să plece în străinătate… da, uite, acum am citit, de curând, de unul din cei mai buni informaticieni ai noştri care a murit la 29 de ani de cancer. Cu teză de doctorat la M.I.T., de a uimit acolo profesorii…

Dacă n-ai o perspectivă profundă asupra vieţii, dacă n-ai o perspectivă a veşniciei – că de fapt nouă asta ne lipseşte, perspectiva veşniciei, noi nu vedem veşnicia – totul este aici, în lumea asta. Bun, lumea asta, şi după aceea ce fac? Mă aşteaptă o veşnicie. Cum mă pregătesc pentru veşnicie? Cum pregătesc copilul meu pentru veşnicie? Fac o carieră, da. Şi cariera aia îl va duce în veşnicie?