Revista:

Obişnuinta omului cu Duhul Sfânt (I)

id1366_reactiaapostolilorinicoanaschimbariilafata.jpg.jpg

Cum poate omul să se obişnuiască cu Duhul Sfânt? Pare imposibil! Şi totuşi trebuie să se obişnuiască, pentru că, după cum dă Cuviosul Siluan mărturie, Domnul şi dragostea Sa nesfârşită pentru om se cunosc numai prin Duhul Sfânt. De aceea, scopul vieţii noastre este dobândirea Duhului Sfânt, devenirea noastră întru asemănarea Fiului lui Dumnezeu şi fii după Har ai Dumnezeului Celui Preaînalt.

 

Trei vârste ale vieţii duhovniceşti

Greu este de pus în cuvinte, şi mult mai greu pentru o persoană care nu are experienţă duhovnicească şi nu vorbeşte ceea ce cu ochiul lui a văzut şi ceea ce cu urechea lui a auzit, iar cu mâinile lui a pipăit, aşa cum mărturiseau odinioară Sfinţii Apostoli (cf.1In. 1.1), ci vorbeşte din credinţă. Dar, cum zice psalmistul David, crezut-am pentru aceea am grăit (Ps.115), aşa şi eu îndrăznesc să grăiesc despre cele în care cred şi pentru care trăiesc. De aceea vă cer îngăduinţă şi iertare că am îndrăznit să mă apropii de această temă.

Omul în lumea asta văzută se obişnuieşte cu multe lucruri la care nici nu gândea înainte de a le trăi că ar putea să le trăiască. Se poate obişnui cu multe feluri de a fi. Am putea spune că există în om o capacitate de a se adapta la condiţii noi de viaţă în lumea aceasta, de a face faţă la noi provocări şi această capacitate biologia o defineşte ca instinct de supravieţuire, însă la om nu este doar un instinct, fie el şi de supravieţuire, ca la celelalte animale, ci este ceva cu mult mai mult.

 De aici aş dori să pornesc, de la această capacitate, de la acest potenţial pe care de fapt Însuşi Dumnezeu l-a pus în lăuntrul nostru, în fiecare dintre noi, chiar dacă l-a pus diferenţiat, la unul dând cinci talanţi şi la altul doi. Capacitatea aceasta, potenţialul acesta este de fapt ceva din chipul lui Dumnezeu în noi, codul nostru genetic duhovnicesc, dacă vreţi altfel spus, prin care Dumnezeu ne cheamă de la biologia lumii ăsteia la viaţa veşnică. Ne cheamă să ne nască întru împărăţia lui Dumnezeu, ca devenire a noastră.

 În acest context, fiecare obişnuinţă pe care o deprindem în lumea asta ne îmbogăţeşte conţinutul fiinţei noastre şi o purtăm cu noi până în veşnicie. De aceea, este foarte important pentru noi să înţelegem ce fel de obişnuinţe dobândim în lumea aceasta, pentru că ele sunt „talentele”, cum spunea Părintele Arsenie Boca, care ne vor ferici sau, Doamne fereşte, ne vor chinui când trecem dincolo de hotarul morţii, în veşnicie. Cunoscând lucrul acesta, Sfântul Serafim de Sarov spunea, pe bună dreptate, că scopul vieţii noastre pământeşti este dobândirea Duhului Sfânt.

În sfintele Evanghelii observăm că avem trei atitudini, ale Sfântului Apostol Petru prin care se pot observa trei stagii duhovniceşti majore în felul în care omul realizează apropierea de faţa lui Dumnezeu, trei reacţii ale inimii care au caracter general şi care pot cuprinde în ele pe orice om.

Primul stagiu duhovnicesc – uimirea

Prima reacţie a inimii Sfântului Petru a fost în momentul în care Domnul a săvârşit minunea pescuirii minunate, când a prins mulţime de peşte. Minunea era şi mai limpede pentru un pescar profesionist cum era Simon Petru, care stătuse toată noaptea la pescuit şi nu prinsese nimic, dar care pentru cuvântul Domnului a mânat corabia la adânc şi a prins atâta mulţime de peşte încât stătea corabia să se scufunde: „Ci văzând Símon Pétru, a căzut la genunchele lui Iisus, zicând: Ieşi dela mine, că om păcătos sunt, Doamne.”(Lc. 5,8)

Aceasta este reacţia omului care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar măreţia şi puterea lui Dumnezeu îl copleşesc şi se simte nevrednic, se simte şi se vede murdar şi această vedere naşte o stare de stânjeneală, o stare de „a intra în pământ” de ruşine, o stare care supune inima la o presiune duhovnicească foarte mare, la o atitudine de smerenie pe care dacă omul nu este pregătit să o poarte are tendinţa de a fugi, de a muşamaliza această stare ce o trăieşte.

Doamne ieşi de la mine că sunt om păcătos! Prezenţa Domnului care face minuni, răvăşeşte lăuntric fiinţa omului care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu în felul Lui de a fi, pentru că minunea suspendă legile lumii acesteia şi omul simte că pierde stăpânirea asupra realităţii aşa cum o ştia, are senzaţia că îi fuge pământul de sub picioare, simţământul acesta nu este deloc confortabil şi nu crează o stare de stabilitate. Deci, cu alte cuvinte, minunea transportă omul dintr-o lume pe care o cunoaşte şi o stăpâneşte, într-o lume în care Dumnezeu poate face orice şi acest lucru nu este deloc confortabil pentru omul care nu se sprijină pe Dumnezeu.

Părintele Rafail Noica spunea într-o cuvântare că, de fapt, atâta timp cât omul percepe lucrarea lui Dumnezeu ca pe o minune, acest fapt arată că încă nu este familiarizat cu felul de a fi a lui Dumnezeu, pentru că minunea este în firescul Domnului, felul Lui de a fi, şi Hristos a făgăduit celor ce cred în El că le va da puterea să facă ceea ce face El şi chiar mai mult (cf. In. 14,12).

Al doilea stagiu duhovnicesc – între obişnuinţă şi formalism

A doua reacţie a inimii Sfântului Petru este menţionată în Evanghelia de la Ioan, unde se arată că Hristos după ce a înmulţit pâinile din care s-au săturat mulţimile le-a arătat că trupul Său este adevărată hrană şi cel ce nu mănâncă trupul Său nu are viaţă veşnică. La auzul acestor cuvinte mulţi s-au poticnit şi au spus că este greu cuvântul de purtat şi l-au părăsit. În acest context Hristos i-a întrebat şi pe cei doisprezece apostoli „Au doară şi voi vreţi să vă duceţi? Răspuns-a Símon Petru lui: Doamne, la cine ne vom duce? Graiuri de viaţă vecinică ai.  Şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (In. 6,67-69)

Doamne Tu ai cuvintele vieţii veşnice! Este stagiul duhovnicesc în care omul începe să cunoască şi să se obişnuiască cu Dumnezeul cel viu, să se obişnuiască cu o persoană duhovnicească plină de iubire care surprinde pe om, aşa cum ştie Domnul să surprindă pe om, şi cum citim în sfintele Evanghelii că a ştiut să surprindă Hristos pe ucenicii Săi, mai ales după ce a înviat din morţi. Pe Luca şi Cleopa de exemplu în drumul spre Emaus, pe cei unsprezece când a intrat prin uşile încuiate şi l-a încredinţat pe Toma, sau la marea Galilei când l-a primit pe Petru din nou la apostolat, sau pe muntele Măslinilor când un nor uşor l-a luat de la ochii lor.

În perioada celor 40 de zile de la Înviere până la Înălţare, Domnul S-a arătat celor ce au crezut în El şi îi lua pe neaşteptate pe ucenici, apărea şi dispărea cu atâta uşurinţă încât prin aceste întâmplări minunate a căutat să îi înveţe cum este prezenţa Duhului Sfânt în viaţa omului şi să-i obişnuiască cu această realitate.

Doamne Tu ai cuvintele vieţii veşnice! În această perioadă omul se obişnuieşte cu Duhul Sfânt, descoperă multe din formele duhovniceşti prin care se face văzut Cel Nevăzut, dobândeşte şi se cultivă inima lui cu cele duhovniceşti şi se îmbisericeşte tot mai mult şi creşte în el conştiinţa duhovnicească. Aici apare însă şi pericolul formalizării omului înaintea conştiinţei sale şi înaintea lui Dumnezeu, când obişnuinţa omului  se vădeşte ca superficialitate.

Aş vrea să  nuanţez un pic o mică diferenţă între obişnuinţă şi obişnuire, deşi sunt acelaşi lucru, pentru că se referă la acţiunea de a se obişnui, totuşi obişnuinţa are mai curând înţelesul de lucru încheiat, pe când obişnuirea este mai curând un proces, o devenire. În acest sens putem face afirmaţia că obişnuinţa cu Duhul Sfânt trebuie să rămână obişnuire. Formalismul apare mai ales în sufletul omului care n-a conştientizat că relaţia lui cu Dumnezeu este una personală ci s-a obişnuit cu anumite forme de manifestare, care n-a înţeles că: „Duhul unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, ci nu ştii de unde vine şi unde se duce; aşa este tot cel născut din Duhul.”(In.3.8)

Al treilea stagiu duhovnicesc – belşugul harului

A treia reacţie a inimii Sfântului Petru a fost cu puţin timp înainte de patima lui Hristos, când împreună cu Iacov şi cu Ioan au însoţit pe Domnul pe muntele Thavorului. Acolo au trăit o stare de har deosebită chiar dacă nu au înţeles-o deplin; totuşi Sfântul Petru a exclamat: „Învăţătorule, bine este nouă a fi aici, şi să facem trei colibi, una ţie, şi una lui Moisi, şi una lui Ilíe, neştiind ce spune” (Lc. 9,33).

Învăţătorule, bine este nouă a fi aici! Această etapă duhovnicească vădeşte cum lucrează în sufletul omului harul Duhului Sfânt. Cuviosul Siluan dă mărturie despre aceasta. El spune: Sufletul smerit, ce poartă din belşug în sine harul Sfântului Duh şi îl păstrează, în vremea dumnezeieştilor vedenii are multă putere de a le purta, dar cine are puţin har cade cu faţa la pământ, căci  puţină este în el puterea harului.

Astfel, pe Thavor, când Domnul s-au schimbat la chip, Moise şi Ilie stând în picioare grăiau cu El, dar Apostolii au căzut cu faţa la pământ; dar mai târziu, când s-a înmulţit într-înşii harul Sfântului Duh rămâneau şi ei în picioare când li se arăta Domnul şi, aşijderea, puteau grăi cu Dânsul.

Astfel şi Cuviosul Serghie, arătându-i-se Maica Domnului, sta în picioare înaintea Ei, căci avea din belşug harul Sfântului Duh, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea căuta la Maica Domnului. Şi Sfântul Serafim din Sarov avea din belşug harul Sfântului Duh şi rămânea în picioare când i se arăta Maica Domnului, dar uceniţa lui a căzut cu faţa la pământ, căci avea mai puţin har.

Tot aşa, dacă sufletul are în sine har, când vede draci nu se teme de ei, căci simte în sine puterea lui Dumnezeu.” ( pag. 446)

Viaţa duhovnicească are în interiorul ei o unitate de nedespărţit. Părintele Sofronie voind să vorbească despre viaţa duhovnicească a asemănat-o cu o sferă spunând că oriunde ai atinge-o vei ajunge tot la punctele esenţiale. Aşa şi cu împărţirea vieţii duhovniceşti este un lucru pur pedagogic, dar în realitate lucrurile nu se pot despărţi. În acest context, cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” , şi: „Învăţătorule, bine este nouă a fi aici!”, în realitate vorbesc despre aceiaşi stare duhovnicească a inimii omului care iubeşte pe Dumnezeu, numai că „Doamne Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” surprinde un aspect mai de început al căii decât „Învăţătorule, bine este nouă a fi aici!” unde lucrurile sunt vădit mai adânc trăite, şi Sfântul Petru era mai obişnuit cu prezenţa Domnului şi cu lucrarea harului Duhului Sfânt.

Cum să ne obişnuim cu Duhul Sfânt?

Am făcut această mică prezentare în care am încercat să arăt cum poate omul şi cum trebuie omul să crească în Duhul Sfânt, ca noi stând înaintea acestei icoane a Sfântului Apostol Petru să privim ca într-o oglindă şi să putem să ne înţelegem mai mult pe noi şi care este starea noastră duhovnicească şi ce ar trebui să facem pentru a înmulţi în noi harul Sfântului Duh, pentru a creşte în noi obişnuirea continuă cu Duhul Sfânt.

În rugăciunea către Sfântul Duh, prima pe care o zicem dintre rugăciunile începătoare, îl numim ceresc Împărat, dar îl numim şi Mângâietor, şi înţelegem că prezenţa Duhului este cea care revarsă mângâiere. În contrast cu acest aspect duhovnicesc al prezenţei Duhului Sfânt, vedem realitatea lumii care ne înconjoară că este tot mai puţin capabilă de a primi mângâiere, că are tot mai puţină mângâiere reală. Omul zilelor noastre este strămutat pe alte fundamente existenţiale decât firea omului de Dumnezeu zidită şi din această pricină este tot mai mult însingurat şi suferă cumplit de multe dureri de moarte, chiar dacă le conştientizează sau nu, şi este mult lipsit şi de dumnezeiasca mângâiere. Sfântul Siluan spune că oamenii în zilele de astăzi s-au făcut mândri şi puţini sunt cei care mai ajung la iubire, dar cei mai mulţi se vor mântui prin necazurile ce se înmulţesc.

Nu vom zăbovi asupra cauzelor pentru care omul contemporan este atât de înstrăinat de prezenţa Duhului Sfânt, ci pornim de la această realitate chiar dacă este tristă, dar care naşte întrebarea: ce putem face noi dacă ne aflăm într-o asemenea stare? Cum să căutăm noi pe Dumnezeu şi cum să ne obişnuim cu Duhul Sfânt dacă trăim aşa de înstrăinaţi de firea noastră şi într-o totală neînţelegere, ca cei din Efes pe care atunci când i-a întrebat Apostolul Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, ei nici nu ştiau că este Duhul Sfânt (Fapte 19,2)?

Dacă ne uităm la viaţa noastră şi am dori să vorbim din experienţa noastră, mai lesne ar fi să iubim tăcerea decât să vorbim despre lucruri pe care nu le înţelegem şi care ne depăşesc total, dar Sfântul Siluan vine şi ne încurajează. El spune: „Nimenea nu poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-l va învăţa Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră, dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre ea.

Sufletul greşalnic, ce nu cunoaşte pe Domnul, se teme de moarte, crede că Domnul nu-i va ierta greşalele. Dar aceasta pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte El. Însă de ar şti oamenii, nici un om nu ar mai deznădăjdui, căci Domnul nu numai că iartă, ci se şi bucură foarte de întoarcerea celui greşalnic. Măcar de şi vine moartea, tu cu tărie să crezi că, de cum vei cere, de îndată vei şi primi iertare.

Domnul nu este precum noi. El este atât de blând şi milostiv şi bun, şi când sufletul L-a cunoscut, el se minunează nesfârşit şi zice: ah, ce Domn avem noi!

Duhul Sfânt au dat Bisericii noastre a cunoaşte cât de mare este milosârdia lui Dumnezeu.”( pag. 391-392)

În acest caz pentru noi cei care am fost botezaţi şi am primit taina mirungerii, pentru cei care am fost pecetluiţi cu pecetea Sfântului Duh, cei în inimile cărora „singur Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite”(Rom. 8,26), pentru noi este mult mai uşor să facem ceva, şi chiar avem responsabilitatea să facem ceva, pentru că avem arvuna Duhului în inimile noastre.

Cum se activează în noi însă această prezenţă a Duhului Sfânt, pentru că, deşi suntem ortodocşi, totuşi de multe ori trăim ca şi cum nu am avea această comoară în vase de lut (cf. 2Cor. 4,7)? Sfântul Siluan spune că omul nu poate să îl caute pe Dumnezeu până când nu îl găseşte Acesta mai întâi, chiar dacă a primit această arvună a Duhului încă din copilărie. Dar din perspectiva omului, arvuna aceasta a Duhului Sfânt se face simţită în chipul cel mai concret în momentul în care omul se hotărăşte în sinceritatea inimii lui să caute Adevărul şi îşi recunoaşte greşelile şi neajunsurile din viaţa lui şi recunoaşte că este un păcătos înaintea Domnului.

Acesta este momentul duhovnicesc în care Duhul Sfânt se manifestă în inima omului ca Duhul Adevărului, în care Domnul găseşte sufletul pierdut şi mort din pricina păcatului, acesta este momentul în care omul simte cu adevărat minunea dumnezeiască a venirii în sine precum fiul cel risipitor din evanghelie şi doreşte să se întoarcă în casa Tatălui. Momentul acesta este atât de delicat şi de preţios sufletului pentru că, în ciuda neînţelegerii minţii omului şi a temerii de necunoscut, totuşi undeva omul este atras de Dumnezeu, aşa cum Apostolul Petru a zis Doamne ieşi de la mine că sunt om păcătos şi totuşi când Domnul i-a spus să nu se teamă că îl va face pescar de oameni, reacţia lui Petru a fost că a lăsat mrejile şi a urmat Domnului.

Odată stârnită adierea Duhului în inima omului, adierea aceasta mişcă inima şi o povăţuieşte să afle cuvintele vieţii veşnice. Duhul Sfânt ne aduce aminte cuvintele lui Hristos şi face ca acestea să vieze în inimile noastre. Acum începe credinţa să se adeverească în viaţa omului şi să se întărească omul în convingerea că Hristos e măsura tuturor lucrurilor, că „întru El locuieşte toată plinirea dumnezeirii trupeşte” (Col. 2,9), că El are cuvintele vieţii veşnice.

În această perioadă a descoperirii cuvintelor vieţii veşnice omul trece prin multe prefaceri ale conştiinţei sale. Conştiinţa noastră este ridicată de la trăirile ei primitive pe care le găsim în Vechiul Legământ, de exemplu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, sau cum spune Prorocul David în psalmul 18,26 „Şi cu cel ales, ales vei fi, şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” , la o altă perspectivă a trăirii conştiinţei descoperite nouă de Hristos cel care are cuvintele vieţii veşnice.

În această perioadă duhovnicească omul descoperă multe din tainele Bisericii, dar se întâmplă şi lucrul acesta, anume că trăirea omului, fiind de multe ori superficială, obişnuirea omului cu Duhul Sfânt se transformă în obişnuinţă şi apare pericolul formalismului. Formalismul apare atunci când omul are forme desăvârşite la îndemâna trăirii lui, dar conştiinţa nu este la înălţimea descoperită de forme şi efectul este că aceste forme se golesc de conţinut.

 

(Va urma)