Revista:

Obişnuinta omului cu Duhul Sfânt (II)

id1382_potir.jpg.jpg

În numărul anterior am publicat prima parte a conferinţei părintelui Melchisedec Ungureanu, stareţul Mânăstirii Lupşa din Apuseni. Dacă acolo dânsul surprinsese trei trepte ale devenirii omului întru Hristos, în această a doua parte este analizat formalismul creştinului, care poate avea un dublu rol – ispită, dar şi paznic al tainelor dumnezeieşti.

Formalismul este „Cerberul” lui Dumnezeu

Dumnezeu în marea lui purtare de grijă a lăsat formalismul în calea duhovnicească ca pe un cerber sau ca pe un vameş nemitarnic care opreşte orice suflet ce vrea să se apropie de tainele dumnezeieşti, însă nu este încă curăţit de patimile care ţin sufletul şi mintea omului. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Hristos este uşa Tainelor, iar aceasta nu poate fi deschisă de o minte necurăţită, ci abia când mintea se curăţeşte de către Duhul Sfânt care este nimic altceva decât cheia ce deschide uşa, abia atunci omul poate înţelege anumite lucruri duhovniceşti. „Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţă prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum Însuşi zice: „Eu sunt uşa”(In. 10,9). Cheia uşii este Duhul Sfânt…. şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos Însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine”( cuv. 59, Ed. II neogreacă Syros 1866, p. 306). Acela este momentul care dă mărturie despre conştiinţa noastră că este la înălţimea desăvârşită pe care o vedem la Hristos Dumnezeul nostru şi abia atunci formalismul este depăşit în chip desăvârşit.

Sunt totuşi momente în care omul, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, gustă mici crâmpeie de libertate, trăieşte momente de har, când Duhul Sfânt îl cercetează şi în acele momente formalismul se suspendă şi nu mai opreşte pe omul încă păcătos, de a gusta din bunătăţile duhovniceşti, bunătăţi care atrag tot mai mult sufletul omului spre lucrarea celor duhovniceşti şi obişnuirea cu Duhului Sfânt. Întrebarea se pune atunci pe linia aceasta de gândire: cum putem noi cei ce suntem încă necurăţiţi de patimi, să ne slobozim de formalismul cel mai subţire?

Legile duhovniceşti

Pentru a putea omul să guste din trăirile de har şi să se obişnuiască cu Duhul Sfânt trebuie să înceapă să cunoască legile duhovniceşti, să înţeleagă cum lucrează harul Sfântului Duh. Când Duhul Sfânt se înmulţeşte în inima omului, atunci acesta este atras de a-i urma lui Hristos oriunde S-ar duce. Acum începe pedagogia dumnezeiască prin care harul povăţuieşte sufletul. El se face arătat sufletului şi îl îndulceşte şi când omul crede că îl deţine, harul se ascunde mai adânc în inimă şi se face de neatins din pricina unui păcat sau a unui gând rău faţă de aproapele. Faptul acesta stârneşte sufletul spre o mai mare pocăinţă, tinde să îşi vădească şi mai mult urâciunea şi păcatul înaintea Domnului.

Lucrul acesta ar fi cu neputinţă de trăit dacă Domnul la repejunile Iordanului nu i-ar fi spus Sfântului Ioan Botezătorul „Lasă că aşa se cuvine să plinim toată dreptatea”, dacă nu ne-ar fi arătat atunci ce înseamnă dreptatea pentru Dumnezeu, dreptatea dumnezeiască, omul până şi în ziua de astăzi s-ar fi ascuns de Domnul precum odinioară Adam în Rai şi ar fi căutat cuvinte de îndreptăţire pentru păcatele sale.

Dreptatea omenească era în inima Sfântului Ioan când i-a spus că el are trebuinţă de Domnul şi cum El vine la Ioan să se boteze? Dreptatea omenească mărturiseşte că omul nu poate nimic, că este ţărână înaintea feţei Domnului şi încă una greşalnică, iar Domnul vine şi spune, „lasă că aşa se cuvine să plinim toată dreptatea”, Eu aşa doresc să iau asupra Mea toată urâciunea ta şi tot păcatul tău. Şi omul când vede că dragostea Domnului nu are în ea nici un reproş, prinde curaj şi poate să se osândească înaintea Domnului chiar până la iad, aşa cum ne-a dat mărturie despre aceasta Cuviosul Siluan.

E important ca să înţelegem mântuirea omului, că ea are două aspecte, unul, cel final, de odihnă şi slavă, ca element al împărăţiei cerurilor, dar şi unul dinamic, al devenirii, atât timp cât omul trăieşte pe faţa pământului. Să înţeleagă că în lucrarea de mântuire omul are de luptat cu propriile patimi şi slăbiciuni şi că dacă se împotriveşte lucrării păcatului, prin însăşi simplul fapt al împotrivirii este liber de păcat într-un chip paradoxal, chiar dacă nu deplin, totuşi este liber de lucrarea păcatului ce lucrează asupra sa prin faptul că păcatul nu mai are efectele mortale pentru veşnicie.

În acest context, dacă omul începe să înţeleagă că pruncia duhovnicească a conştiinţei lui nu s-a încheiat, ci şi conştiinţa lui trebuie să agonisească noi înţelesuri, să crească şi să se lărgească, atunci formalismul nu are aşa de mare putere asupra sufletului şi în măsura înţelegerii sufletul trăieşte o libertate, sau mai bine zis un crâmpei din adevărata libertate. Formalismul are însă mare putere atunci când conştiinţa omului crede că a ajuns până la capăt şi nu mai are în sine activ principiul devenirii, nu mai este preocupată să ajungă la măsura arătată nouă de Hristos.

Toate aceste aspecte sunt o parte a legilor duhovniceşti pe care Părintele Sofronie le cuprindea într-un cuvânt mult mai amplu, atunci când îi spunea lui David Balfour că el nu poate concepe un creştinism adogmatic, extra-eclesial şi non-ascetic, adică o credinţă fără profunzimea şi rigoarea dogmelor, o credinţă fără ritmul liturgic al vieţii Bisericii şi fără caracteristica ascetică personală de luptă împotriva patimilor. Şi Cuviosul Siluan scria în acest sens că „Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu, şi puternică este Ea prin gândul Său cel sfânt şi răbdarea Sa” şi Părintele Sofronie comentează în continuare spunând că „Taina lui Dumnezeu, pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt, este dragostea lui Hristos. Sfânta gândire a Bisericii este «ca toţi să se mântuiască». Iar calea pe care merge Biserica spre acest sfânt ţel este răbdarea, adică jertfa.

Propovăduind în lume dragostea lui Hristos, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos «iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşează între toate puterile ce vrăjmăşuiesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara obşteştii mânii, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «Toţi carii voiesc cu bunăcinstire a vieţui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor» (2 Tim.3,12). (Sf. Siluan, p. 130)

Perspectiva aceasta duhovnicească atrage asupra omului Duhul Sfânt, şi aşa cum spune Hristos în Evanghelia de la Ioan, că cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele şi iubit va fi de Tatăl Meu şi vom veni şi Ne vom face lăcaş în inima lui, aşa şi Duhul Sfânt nu mai părăseşte o inimă care a ales şi care s-a luptat şi cu ajutorul lui Dumnezeu a şi biruit în lupta sa pentru dragostea Domnului.

Ceea ce este important pentru noi este să înţelegem că Domnul ne aşteaptă şi doreşte cu dor nesfârşit să se bucure împreună cu noi, să înţelegem că nu fără de primejdii şi de poticneli este calea duhovnicească şi că noi avem posibilitatea să gustăm bunătăţile cereşti încă trăind pe acest pământ, dar trăind în Biserica Dumnezeului celui viu, că Duhul Domnului viază împreună cu noi şi ne călăuzeşte la viaţa cea veşnică, şi că nu este o măsură pe care omul să o atingă ci fiecare va trăi în plinătatea Duhului şi a dragostei Lui.