Revista:

Scrisorile parintelui Sofian Boghiu

id1383_sofianboghiu.jpg.jpg

Editura Bizantină, la care au apărut de-a lungul anilor mai multe cărţi scrise de părintele Sofian Boghiu, ne surprinde acum cu un volum de texte cu totul inedite – scrisori ale părintelui către ucenicii săi. Intitulat „Parintele Sofian, duhovnicul”, purtând sugestiv subtitlul – „bătrânul cel frumos”, volumul cuprinde scrisori care văd pentru prima oară lumina tiparului şi care ne dezvăluie o latură a stareţului de la Antim altminteri inaccesibilă. Despre cum s-a ajuns la publicarea acestora şi despre importanţa genului epistolar pentru biserică am discutat cu părintele Constantin Coman, cel care îngrijeşte din punct de vedere teologic ediţiile Editurii Bizantine.

 

Este o relaţie duhovnicească a ostenitorilor Editurii Bizantine şi a colaboratorilor Editurii Bizantine. Şi-n temeiul acestei relaţii duhovniceşti, într-adevăr am avut bucuria să-i publicăm teza dânsului de licenţă, Chipul Mântuitorului în iconografie. Am avut bucuria noi, dar n-a mai apucat-o dânsul, să i se publice o monografie închinată Mănăstirii Tuturor Sfinţilor şi sfântului întemeietor, Antim Ivireanul, într-un album gândit, scris de dânsul, foarte frumos, care cuprinde şi schiţele portret ale Sfântului Antim Ivireanul, personajelor biblice vechi şi nou-testamentare, un manuscris care se află acum în străinătate, în Ucraina. A adus, cu osteneala dânsului, fotografii, bineînţeles, şi după aceea, câţiva ucenici apropiaţi ai părintelui au lucrat la o carte cuprinzătoare, aşa, un fel de icoană a părintelui, unde s-au strâns mărturii ale multor ucenici, fie din jurnalul dânsului, predici – foarte multe predici, scoase de pe casete audio şi tot ce s-a putut, pentru a se constitui o mărturie, o icoană a părintelui. Şi cu mare bucurie a fost scoase şi cu foarte mare bucurie acea carte circulă acum într-o a doua ediţie, îmbunătăţită, iar acum, anul acesta, pentru că s-au împlinit de fapt o sută de ani de la naşterea dânsului, tot aşa – cu dorul, cu nostalgia dânsului şi cu râvna de a-i închina ceva, de a face ceva pentru dânsul, iată, a ieşit această carte, care cuprinde în mare parte corespondenţa dânsului, atât cât am putut să adunăm. Am aflat, după aceea, că mai sunt deţinători de corespondenţă, în ţară şi în străinătate. Sperăm ca într-o a doua ediţie, care se poate împlini cât de curând posibil, să adunăm şi mai multă corespondenţă.

A scris mult, deşi a fost un om ocupat: pictor, stareţ, duhovnic.

A scris mult, pentru că îşi asuma foarte responsabil relaţiile. Era un om care răspundea imediat la o urare sau la o scrisoare sau la o întrebare. Ne-am bucurat şi am fost pur şi simplu depăşiţi în aşteptările noastre descoperind în corespondenţa dânsului scrisori de la un puşcăriaş, scrisori de la un fost satanist, scrisori de la cunoscuţi şi de la necunoscuţi, cu care dânsul întreţinea foarte tacticos, să spun aşa, fidel, relaţia prin corespondenţă. Aparţine şi unei generaţii care a folosit acest gen de comunicare, care este foarte intim, care este foarte cuprinzător, chiar, pentru că una este să spui cuiva ceva prin vorbe rostite şi alta este să spui cuiva ceva prin scris. Scrisul rămâne. Genul epistolar e biblic şi a fost folosit în toată istoria literaturii şi am în minte acum, recent, pentru că am tot discutat cu diferite prilejuri, şi cu dumneavoastră, despre literatura mărturisitoare a părinţilor, marilor părinţi duhovnici din veacul al XX-lea. Au apărut mai multe, dar eu sunt foarte legat de un volum de scrisori al părintelui Iosif de la Sfântul Munte, Gheron Iosif Isihastul, o lucrare care a devenit o capodoperă a genului a veacului al XX-lea, cu o forţă extraordinară, şi care s-a răspândit şi a fost tradusă – a apărut, desigur, în original şi a fost tradusă în mai toate limbile pământului. Pentru că în corespondenţa dintre părintele duhovnicesc şi ucenicii săi sau fiii duhovniceşti sau pur şi simplu monahi sau credincioşi, se descoperă acolo o foarte adâncă îndrumare duhovnicească. Acesta a fost şi îndemnul care ne-a condus să culegem scrisorile părintelui Sofian, pentru că mai mult decât mărturiile fiilor duhovniceşti, cel mai mult descoperă cuprinsul relaţiei sau raportării dânsului la fiii săi duhovniceşti scrisorile. Sunt mărturiile vii ale felului în care se concretiza relaţia dintre dânsul, ca părinte duhovnicesc, şi corespondenţii dânsului, destinatarii acestei corespondenţe, care erau fiii săi duhovniceşti. Şi am descoperit, am şi făcut eu, în introducere, un studiu cuprinzător, de câteva zeci de pagini, pe acest subiect: Părintele Sofian ca părinte duhovnicesc, semnalând familiaritatea extraordinară dintre dânsul şi ucenicii dânsului. Dânsul era un om foarte discret. N-ai fi zis că se aşează într-o relaţie atât de dăruit, atât de ataşat, atât de părinteşte, încât simte nevoia să relateze impresiile de călătorie unui partener de corespondenţă, unei fiice duhovniceşti; descrie amănunte absolut de fapt divers: de stradă, de munte, de lucruri de acestea care trimit la o aşezare foarte apropiată dintre dânşii. Nu mai vorbesc, după aceea, conţinutul extrem de dens în ceea ce priveşte îndrumarea duhovnicească, atunci când este vorba de o corespondenţă bogată între dânsul şi un tânăr care urma să devină monah, şi după ce a devenit monah, pe tema rugăciunii inimii –extraordinar de important! – în care reiese un Părinte Sofian foarte cunoscător al detaliilor pe care nu le poate nimeni deprinde decât prin practica acestei rugăciuni despre care, iată, se vorbeşte astăzi atât de mult şi cred că se şi practică foarte mult.

După aceea, corespondenţa dânsului cu câteva maici, unde are aşa o dăruire, are o aşa asumare a paternităţii sale duhovniceşti, încât vi-l puteţi închipui pe părintele mustrând în scris? Mustra cu un ton atât de ferm, încât aproape că te speria: „Maică, dar nu se poate, maică!” – cu judecata, cu toate ale dânsului, pe care le ştiţi şi dumneavoastră.

Sigur, poate face cineva foarte uşor o listă, un catalog al temelor predilecte ale dânsului, ceea ce am putea spune că preocupă în mod specific pe fiecare părinte duhovnicesc, dat fiind caracterul dânsului, firea dânsului, aşezarea dânsului, sunt teme predilecte. La unul găseşti preocuparea, cum găsim la dânsul, să nu judeci; pe prim plan, smerenia şi conştiinţa limitelor, pe care o avea şi dânsul, şi te îndemna foarte mult; iată, preocuparea pentru rugăciunea inimii, dat fiind şi experienţa dânsului cu Rugul Aprins, cu toată generaţia respectivă. În plus, întâlnim, deşi foarte smerit, reflexe – dacă vreţi – ale unui gânditor, ale unui teolog foarte adânc şi foarte rafinat. N-a apucat să scrie nimic sistematic, dar corespondenţă şi mai ales într-un capitol de note de lectură, de comentarii pe care le adăugăm în cea de-a treia parte a lucrării, aşa, ca o completare, poate cineva să observe accesul dânsului la un discurs şi la o problematică teologică foarte adânci. Toate le-am pus sub genericul Părinte duhovnicesc, pentru că, îndemnat, desigur, şi de generaţia mare a părinţilor duhovniceşti români ai veacului al XX-lea – începutul veacului al XXI-lea, cred că e necesară o dezbatere pe acest subiect şi dusă chiar şi în direcţia unei considerări eclesiologice a locului şi rolului părintelui duhovnicesc în biserică. Fiindcă eclesiologia noastră academică, de şcoală, nu-i include, nu-i aminteşte ca având – deşi ei, în fapt, iată, au un rol extraordinar şi polarizează foarte mult credincioşi, preoţi, ierarhi, care merg la dânşii nu pentru că au o diplomă pe care le-a dat-o o şcoală, sau o anumită pregătire, ci merg la dânşii în temeiul unei intuiţii sau atracţii că respectivul părinte este un exponent fidel al voii lui Dumnezeu. Pentru că mergem spre părinţii duhovniceşti nu pentru a găsi ceva omenesc foarte dezvoltat, ci pentru că avem încredinţare că prin dânşii se manifestă – mai curând sau mai mult decât prin alţii – Dumnezeu Însuşi, dată fiind smerenia dânşilor, dată fiind îmbunătăţirea dânşilor duhovnicească şi toate celelalte. În fond şi la urma urmei, iată, toţi râvnim la o cât mai apropiată şi intimă raportare la Dumnezeu Însuşi. Şi, sigur, există şi raportări instituţionalizate foarte concrete, prin intermediul cărora Dumnezeu, indiscutabil, Îşi manifestă puterea şi lucrarea, dar există şi manifestări spontane, ad-hoc, harismatice, dacă vreţi – de ce n-am vorbi şi noi folosind această terminologie nou-testamentară, paulină. Iar părintele este, indiscutabil, un astfel de părinte duhovnicesc, asupra căruia noi, cei care am stat un timp mai scurt sau mai lung în preajma dânsului sau ne-am bucurat de oarecare relaţie cu dânsul, am dori să nu-l lăsăm să plece prea repede dintre noi, să-i prelungim, dacă vreţi, prezenţa, contribuţia dânsului în zona aceasta duhovnicească şi bisericească.

Părinte, dacă l-aţi cunoscut pe Părintele Sofian, aş fi curios să vă întreb de ce v‑aţi apropiat de el şi ce v-a atras anume la el. În timpul său trăiau foarte mulţi din părinţii mari ai Ortodoxiei.

N-am râvnit la oameni mari, dar am râvnit la cineva care putea să reprezinte pentru mine, îndrăznesc să spun, un reflex sau un ecou cât mai fidel, în perspectiva mea, a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, şi Părintele Sofian a fost un astfel de reflex. Pentru că am regăsit în dânsul reflexul bunătăţii lui Dumnezeu, milostivirii lui Dumnezeu, îngăduinţei lui Dumnezeu şi m-am simţit foarte bine lângă dânsul. Nu m-aş fi simţit bine lângă un duhovnic aspru – sunt şi aceştia foarte necesari, însă cred că nu pentru mine, pentru mulţi alţii. A lăsat Dumnezeu o varietate foarte mare, pentru ca fiecare să ne găsim duhovnicul potrivit şi fiecare duhovnic să‑şi găsească fiii duhovniceşti potriviţi. Discreţia dânsului nu inhiba pe nimeni de niciun fel. Astea cred că au fost motivele. Şi faptul, cred, al apropierii, că l-am găsit aici, aproape de noi, în Bucureşti, la Mănăstirea Antim. Era şi bun, era şi aproape, închipuiţi-vă! După aceea, am înţeles ce a însemnat Părintele Sofian, când, după trecerea dânsului la Domnul, a trebuit să alergăm să ne găsim un duhovnic în afara Bucureştiului, în zone mai apropiate sau mai îndepărtate, şi am înţeles atunci că Părintele Sofian oricum nu putea fi înlocuit, dar dăm slavă lui Dumnezeu că, în cele din urmă, rânduieşte Bunul Dumnezeu pentru toţi şi un duhovnic şi un fiu duhovnicesc măcar.

Dar ce-ar trebui să aibă un părinte duhovnicesc bun?

Să-L facă străveziu pe Dumnezeu în prezenţa şi lucrarea sa, nu să se facă pe sine. Eu personal – şi cred, analizând lucrurile –, toţi oamenii, şi credincioşii simpli dar şi cei mai complicaţi, se îndreaptă spre duhovnicii care-L fac pe Dumnezeu mai aproape, mai apropiat, mai accesibil, mai vizibil, dacă vreţi. De asta mergem la părinţii duhovniceşti, nu să aflăm părerile dânşilor, ci să aflăm prin dânşii voia lui Dumnezeu. Nu spunem: de asta mergem la duhovnici, nu ca să primim o iertare omenească, să-i spunem; să primim o iertare dumnezeiască. De asta mergem la duhovnici: să primim o binecuvântare dumnezeiască şi darurile Bunului Dumnezeu. Eu cred că acesta este criteriul pentru care sau în funcţie de care ne alegem toţi duhovnicii: să fie un om care ni se pare nouă că e mai aproape de Dumnezeu şi prin care Dumnezeu, eventual, vorbeşte. Sigur, sunt şi nişte criterii exterioare: curăţia vieţii, sfinţenia vieţii, delicateţea vieţii, bunătatea vieţii – toate acestea ne dau garanţii, semne externe cum că acest om se aşează într-o relaţie cu Dumnezeu foarte intensă. De altfel, aflăm chiar din mărturiile dânşilor – ale Părintelui Sofian, ale Părintelui Cleopa, ale Părintelui Paisie, ale Părintelui Iachint, ale Părintelui Dometie de la Râmeţ, ale Părintelui Arsenie, ale Părintelui Teofil, de la toţi, aflăm adevărul acesta pe care îl ştim cu toţi, dar nu-l aplicăm şi nu-l luăm în seamă foarte mult, şi anume că dânşii nu dau soluţii care izvorăsc exclusiv din mintea dânşilor – pentru că omul merge la duhovnic şi cere o soluţie pentru problema, pentru impasul, pentru căderea lui şi aşa mai departe – ci dau soluţii la care asociază pe Bunul Dumnezeu, în sensul că se roagă pentru asta, se păstrează într-o anume aşezare duhovnicească. Nu poţi să te aşezi în scaunul spovedaniei şi să îndrumi pe cineva duhovniceşte după ce cu o oră înainte sau cu mai multe ore înainte, eu ştiu, ai fost într-o relaxare oarecare – să folosesc un eufemism. Ci un părinte călugăr şi un părinte care dă semne că stă în chilia dânsului şi-şi face pravila şi stă într-o rânduială aproape neîncetată şi într-o osteneală neîncetată prezintă celorlalţi stimuli foarte puternici să creadă că este mai aproape de Dumnezeu şi de aceea este căutat.