Revista:

Amintiri despre un isihast: părintele Antim Găină de la Secu – dialog cu părintele Constantin Catană de la Mănăstirea Văratec

id1385_antimgaina.jpg.jpg

Când eram la seminar, era sărăcie mare, nu ca acuma, boierie! Ei, erau nişte ani… acum 45 de ani… erau vreo 10-12 călugări la Mănăstirea Secu. Căutam şi noi ceva, aşa cum caută toţi tinerii: linişte, aşezare pentru vremea de mai târziu; era frumos! Ne-am aşezat noi foarte bine cu alţi colegi în liniştea Secului! Atunci era stareţ părintele Gherontie. Între cei care lăsau amprentă în sufletul omului erau părintele Partenie, părintele Ghimnazie, părintele Nifon şi părintele Gherasim, care era marele ecleziarh al Mănăstirii Secu. Şi, la loc de mare cinste, era părintele Antim Găină.

 

Cum l-aţi cunoscut?

Păi, eram elev la ascultare, acolo. Mergeam la coasă, mergeam la prăşit, mergeam la plivit şi alte treburi. Eram copii de seminar şi ne smeream, pentru că – am zis – la casele noastre era sărăcie şi făcea mult că luam noi câţiva lei de acolo de unde făceam treabă. Şi ne bucuram, pentru că învăţai şi tipic, învăţai şi liturgică, învăţai multe lucruri care, sigur, ne-au folosit mai târziu. Însă noi eram foarte miraţi de acest părinte, Antim Găină, pe care nu-l cunoşteam. Dar când mergeam la biserică, te plecai şi spuneai: „Sărut mâna, părinte!” Niciodată el nu răspundea. Numai atât: pleca capul. „Măi”, zic, „ce-o fi?” Am spus şi astăzi, şi mâine, şi tot aşa, „Sărut mâna”, „Sărut mâna”, şi „Blagosloviţi!”, cum se spune la mănăstiri – nimic, nimic! Şi într-o zi, am zis: „Dom’le, nu mai spunem nimic la părintele ăsta! El nu ne răspunde!” Nu mai spune nimic, dar… Am întrebat: „De ce?” El primul e în biserică, ultimul din biserică. El la ora două era la uşa bisericii, acolo aşa stătea: aplecat, cu mâinile împreunate. Şi când îl salutam, el nu spunea nimic. Privea numai în adâncul pământului – ziceam noi. Dar nu privea în adâncul pământului: avea rugăciunea inimii, pentru că avea capul puţin înclinat spre mâna stângă. Nu l-am văzut niciodată la masă cu obştea, şi, din ce-mi spuneau părinţii care-i duceau la chilie, la câteva zile luau vasele cum le-au dus… Şi sigur că n-am avut cuvânt de învăţătură de la el, pentru că, fiind el schimonah, cele şapte cuvinte în zi nu-i dădeau voie să spună altceva… Avea o viaţă foarte ascunsă, dar era chipul athonit. În Secu, chipul athonit era al părintelui Antim.

Când nu l-aţi mai salutat ce s-a întâmplat?

Păi, nu, că au venit părinţii şi ne-au spus: „Voi greşiţi! Este cel mai adânc părinte al mănăstirii noastre. E un mare trăitor, un mare vieţuitor. Noi îl avem ca pe-o icoană. Dar voi nu înţelegeţi!” Şi atunci, părintele Calinic, care era ajutor de econom, ne-a explicat. Şi părintele Ghenadie, care era economul mănăstirii, ne-a spus: „Păi nici cu noi nu vorbeşte”. Şi ne-a spus cum şi-a ales el aşa viaţa de linişte, de pace. Nu întotdeauna ieşea din chilie. Erau şi zile întregi când nu ieşea. În Postul Mare, nu ştiu dacă-l vedeau părinţii de trei-patru ori - tot Postul Mare!

Aşa că, nu numai grecii se pot lăuda, şi noi avem oameni care s-au ascuns, oameni care n-au spus niciodată nimic şi au spus prin asta totul… adică oameni care n-au spus oamenilor, dar i-au spus lui Dumnezeu totul. Inima lor n-au arătat-o oamenilor şi au arătat-o lui Dumnezeu. Cred că aici noi trebuie să umblăm. Şi nu prea umblăm la asta. Noi umblăm mai mult spre oamenii care arată inima oamenilor; spre părinţii care scot şi arată inima oamenilor. Dar spre părinţii care arată inima lui Dumnezeu, mai puţin căutăm şi mai greu îi şi găsim, bănuiesc. Sunt părinţii tăcuţi, părinţii care nu se afirmă cu nimic, decât aşa, acolo, în locul lor, cum ştiu ei şi cum cred ei că se fac bineplăcuţi lui Dumnezeu.

Mănăstirea Secu rămâne nu numai ca loc de sihăstrie, să zicem, dar rămâne şi cu părinţi buni. Şi astăzi sunt părinţi acolo. Mi-am amintit de părintele Vladimir, care era la gospodăria mănăstirii. Doamne, câtă viaţă frumoasă! Şi cât era de osârduitor ca să ducă totul bine până la capăt – nu că trebuia să fie văzut de stareţ sau urmărea ceva, nu! Era monah simplu. Şi îmbina extraordinar lucrul la grajd cu celelalte ale sufletului lui. Toată ziua era acolo, între animale, dar noaptea era destinată rugăciunii şi lui Dumnezeu. N-am să-l uit! Mai era fratele Ifrim, pe care mai târziu l-au călugărit – nu ştiu dacă a ieşit vreodată din mănăstire. Eu asta nu ştiu. În naivitatea lui, în simplitatea lui, cred că Dumnezeu l-a aşezat şi pe el în poala Lui şi l-a aşezat între cei bineplăcuţi Lui. Când începea să deschidă Psaltirea era numai un zâmbet pe faţa lui. Şi era împăcat cu tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Şi asta este un mare lucru: să te împaci cu fiecare lucru! Deşi unele poate că nu erau atât de bune, dar lui îi plăcea şi avea tăcerea. Cred că fratele Ifrim mai mult vorbea cu animalele decât cu oamenii, ca să nu deranjeze, ca să nu supere pe cineva.

Mai spuneţi-mi despre părintele Antim… Mânca puţin, aţi spus.

Eu nu l-am văzut niciodată mâncând, şi părinţii cred că l-au văzut de foarte puţine ori. Deci, dacă mi-au zis dintre părinţi că duceau vasele acolo, farfuria cu mâncare şi la trei-patru zile o luau cum au dus-o… bănuiesc că nu mânca. Asta pot să spun. În chilia lui nu ştiu dacă intra cineva, aşa, decât atât: să ducă mâncarea, şi ucenicul, atât. În rest, nu intra nimeni. Osteneala lui era foarte adâncă. Mi se pare că nu prea avea timpul de a se aşeza pe pat. Avea acolo un scăunel, cum spuneau părinţii, şi bănuiesc că rogojina îi era aşternutul. O viaţă austeră, dar nu necunoscută suficient, chiar de părinţii din Secu. Mi se pare că povesteşte ceva şi părintele Ioanichie Bălan, în Patericul românesc, dar foarte puţin.

Părintele Antim a fost în Athos?

Păi, da, a fost în Athos. Părintele Vichentie Mălău a spus: „Nu te duce în Athos, că eu am fost. Nu eşti tu pentru Athos”. Dar el s-a dus. A zis: „Dacă nu faci ascultare, când ai să vii în ţară o să treacă trenul peste sfinţia ta”. Şi s-a nimerit că era între linii, nu ştiu cum, la intrare în ţară, pe la Giurgiu, Olteniţa, în partea aia, nu ştiu unde, şi a venit un tren şi el s-a aşezat nu ştiu cum jos. A zis că-l trăgea sub tren, dacă nu se aşeza jos. Scrie asta şi în Patericul românesc. Deci părintele Antim Găină, a fost în Athos, a vrut să vadă viaţă călugărească în Athos. Şi n-a stat mult, dar când s-a întors, chiar s-a întâmplat ispita asta - părintele Vichentie fiind un înainte-văzător. Şi de atunci, a spus că nu a ieşit din cuvântul părintelui Vichentie.

Acuma, ce să vă spun, despre părintele Antim? Lumea face parastase la zece ani, la 20 de ani, la marii cuvioşi. La părintele Antim nu ştiu dacă s-au făcut parastasele astea, de a fi scos în evidenţă. El a ieşit în evidenţă nu prin spusele oamenilor, prin cuvântări lungi, prin manifestări exterioare. El s-a făcut cunoscut oamenilor şi luat în evidenţa lui Dumnezeu prin actul smereniei, prin rugăciune, prin viaţa cea curată şi necunoscută suficient de cei din jur. Şi eu cred că ăsta e lucrul cel mai important pentru noi toţi: să ieşi în evidenţă înaintea lui Dumnezeu tu, cu rugăciunea ta, cu faptele tale; şi atunci Dumnezeu te scoate El când ştie El. Eu cred că sfinţii şi cuvioşii pe care-i punem noi în calendar important ar fi să se lase să-i aşeze Dumnezeu cum ştie El, prin acte minunate, prin lucruri care să ne ducă acolo şi să înţelegem că ăştia sunt pe care-i vrea Dumnezeu, nu pe care-i vrem noi, oamenii.

Eu cred că problemele se bat de multe ori cap în cap, în situaţiile astea. De multe ori noi zicem: „Ăsta o să avem în vedere” şi nu ştiu ce. Exact cum ar fi o şcoală şi zicem: „Ei, lui nu i-am dat premiu anul ăsta, dar am să-i dau la anul!” Nu, aici nu trebuie să ne jucăm. Astea nu sunt lucruri uşoare, sunt lucruri grele, anevoioase, unde se cere trăire, rugăciune, şi să alergi cu mintea şi să înţelegi. Că acolo unde vrea Dumnezeu trebuie să vrei tu, nu unde vrei tu să vrea Dumnezeu. Părintele Antim cred că n-a căutat lucrul ăsta, să fie acolo unde a vrut omul. El s-a aşezat cu viaţă curată, adevărată, cinstită, dreaptă şi în lumina lui Dumnezeu, că a vrut Dumnezeu aşa, să fie cu el. Şi el a vrut să fie cu Dumnezeu.

Se spune că tot ce primea dădea.

Tot ce primea dădea, aşa este.

Se implica în activităţile mănăstirii?

Eu nu l-am văzut aşa, în vremea cât am stat eu. Dar eu cred că ceea ce făcea el era mai mult decât a ieşi şi a lucra la pământ. Bine, avea şi o vârstă…

Cam prin ce an era?

Păi, cred că era prin ’65-’66-’67, aşa… A mai trăit vreo opt ani, până în ’74.

L-aţi prins câţiva ani.

L-am prins bine!

Şi sfârşitul lui…

Pe 29, de Tăierea capului… Arată cât de mult a iubit mănăstirea. El niciodată nu era văzut în biserică să aibă un loc unde să se aşeze spre a fi privit ca o icoană. Ăsta e lucru foarte important.

Dar unde se aşeza?

El se aşeza în partea stângă, cum era la biserica de la cimitir, biserica cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, în partea stângă, într-un colţ, acolo. Şi privea - avea o privire fixă – spre perete. Nu l-am văzut niciodată să stea aşa şi să se uite spre sobor, spre catapeteasmă, spre lume; nu l-am văzut niciodată să întoarcă capul în biserică în dreapta sau în stânga.

L-aţi prins şi slujind?

Nu. Privirile numai în jos, numai spre pământ, dar o privire… cu capul înclinat spre partea stângă. Nu prea aveai cum să-l vezi la chip. Purta camilafcă, pusă aşa, nu dichisită, nu legată, nu nimic. Şi aceeaşi haină în fiecare zi, că era sărbătoare, că era zi de lucru, nu era altă schimbare. Bocancii pe care-i avea în picioare cântăreau câteva kilograme. N-aveau lustru. Erau daţi cu grăsime de pasăre – aşa dădeau părinţii pe atunci. Avea lepădare mare de sine, mare… Da. Şi metanii groase, din lână de oaie, maro – de purtat în mână, străluceau, aşa cum e vasul cela pe masă. Şi sigur că, de atunci încoace, a pus o aşezare în mine. Şi ori de câte ori apărea câte ceva, mă gândeam la părintele Antim, la frumuseţea spirituală. Zic: „Dom’le, dar cât a trebuit să lucreze acest călugăr ca să se aşeze înaintea lui Dumnezeu, să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să-l privească pe el.” Sigur că asta şi caută monahul, de fapt. Îl caută în fiecare zi pe Dumnezeu, să-L privească, şi-L strigă pe Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l privească pe el.

Părintele Antim a purtat lumina fără de cuvânt. El n-a predicat, el n-a slujit atât de mult; cel puţin în ultima parte a vieţii lui n-a slujit deloc, se împărtăşea doar. El şi alţi mari duhovnici rămân pentru noi lumini nestinse… Lumina lor nu s-a stins cu plecarea lor din această viaţă. Părintele Antim a fost călugărul smereniei, ce să spun?

Se spune că mulţi, după Sfântul Maslu sau după rugăciunea părintelui Antim, găseau răspuns, sau vindecări…

Da, acuma… eu nu cred că numai la cea a părintelui Antim. Eu cred că orice rugăciune aduce folos creştinului şi îi uşurează viaţa, aduce linişte sufletească, aduce vindecare. Că până la urmă, şi prin neputinţa preotului – mă gândesc la general, aşa – lucrează Dumnezeu. Cred, şi sunt convins, că cine trecea pe sub mâna părintelui Antim simţea uşurare, simţea bucurie sau acumula bucurie.

Nu v-aţi spovedit la el?

Nu, pentru că în vremea aceea nici nu spovedea. Nici pe părinţi nu-i mai spovedea. Spre sfârşit a trăit aşa cum ar trebui să trăiască un schimnic. S-a retras. Cum a făcut şi mitropolitul Varlaam. El şi-a găsit bucuria în singurătatea lui, cu el.

Păi, unii poate cred că e egoism…

Păi, nu putea să fie, pentru că atunci, toţi sfinţii de pe calendar îi luăm că au fost egoişti şi nu au făcut nimic.

Dar cum le-aţi răspunde celor care spun lucrul ăsta? 

Nu se roagă numai pentru ei, pentru că acolo, în singurătatea ta cu tine, tu îi aduni pe toţi: şi pe cel sărac, şi pe cel bogat, şi pe cel bolnav, şi toată lumea vine sub mâna ta. Cum şi Biserica zice, când ne rugăm, noi ne rugăm „pentru pacea a toată lumea”. Deci noi nu compartimentăm, în rugăciunea noastră, lumea. Noi îi adunăm pe toţi, de la un capăt până la altul. Şi oferim lui Dumnezeu rugăciunea noastră ca pe o jertfă. Noi o prezentăm. Dumnezeu priveşte spre ea. Şi Dumnezeu ia ce vrea El. Deci Dumnezeu nu ia ce dăm noi: „Doamne, ăstuia să-i dai!” – nu! Eu prezint lui Dumnezeu: „Doamne, ăştia sunt, pentru ăştia mă rog. Tu ajută-i cum ştii Tu, cum vrei Tu, cum crezi Tu!” – asta este rugăciunea Bisericii. Că se zice să nu te rogi pentru cel care fumează, pentru cel care bea, pentru cel care face desfrâu, … dar pentru ce ne rugăm, atunci? Mă rog pentru mine? Nu! Că Hristos a venit pentru oaia cea rătăcită, nu? Nu! Munca noastră şi a tuturor slujitorilor este să facem ca cel rău să devină bun, cel păcătos să devină drept. Asta şi fac. Pentru că cel care se însingurează nu s-a dus pentru el: „Doamne, numai eu să mă mântuiesc, eu să ocup raiul şi eu singur să fiu în braţele Tale, pe mâinile Tale” – nu! El duce acolo mereu cu rugăciunea lui o jertfă pentru toţi. Niciun pustnic nu s-a dus numai pentru el să fie acolo, în ascunziş şi să zică: „Doamne, numai spre mine să Te pleci!” – nu! El se aşează acolo, între cer şi pământ, cu rugăciune, pentru el şi toată lumea. Nu zice: „Eu, Doamne!” Cum este şi în Tatăl Nostru, nu zice: iartă greşalele mele, ci ori de câte ori zice rugătorul către Dumnezeu: ale noastre; deci vine şi tata şi mama şi fratele şi cel de departe şi cel de aproape şi bogatul şi săracul şi toată lumea intră acolo: „Doamne, pe toţi iartă-ne! Că noi suntem fiii Tăi!”