Revista:

De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? – dialog cu părintele Iustin Neagu

id1386_priustinneagu.jpg.jpg

Suferinţa e o realitate a lumii căzute. La fel cum este şi bucuria. Totuşi, nimeni nu se întreabă de ce ne bucurăm, dar mai toată lumea îşi pune problema suferinţei şi a răului. De ce, de unde şi cum au apărut? Şi, câteodată, de ce suferă oamenii buni. Uneori mai mult decât cei răi sau cel puţin la fel de mult ca aceştia. Dintr-o astfel de perspectivă lumea nu pare dreaptă, nu pare un loc în care binele să fie răsplătit prin bucurie. Cu întrebările acestea în minte m-am apropiat de părintele protosinghel Iustin Neagu, un monah care, de ani buni, slujeşte bolnavilor de la spitalul Socola. Rugăciunea pentru cei aflaţi în suferinţă şi lectura textelor patristice i-au luminat existenţa cu răspunsul la astfel de probleme.

 

 

Părinte protosinghel Iustin Neagu, sunteţi de multă vreme slujitor la spitalul de alienaţi mintal de aici, de la Socola, şi aţi întâlnit, de-a lungul timpului, oameni cu probleme cumplite. De ce credeţi că îngăduie Dumnezeu suferinţa în lume?

Trebuie precizat de la început că nu toată suferinţa este mântuitoare, aşa cum nu orice virtute este adevărată virtute. În spatele fiecărei virtuţi stă falsa virtute. Şi de-abia aşteaptă să o dea jos de pe tron şi să spună: „Eu sunt iubirea, eu sunt smerenia, eu sunt…” Aşa şi aici. Suferinţa este mântuitoare sau devine virtute când este cu binecuvântare. Iar când ea este anapoda, şi din surse total neortodoxe sau nebinecuvântate, aceea nu este mântuitoare. Şi întâlnim, din părere de rău acuma, tot mai multe suferinţe care nu duc la rai, ci la iad. Ne pare foarte rău că trebuie să spunem acest lucru, dar este imperios necesar să se ştie acest lucru şi să luăm măsuri. De ce? În ce sens? Să vă dau exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care la sfârşitul Filocaliei 2 şi începutul Filocaliei 3 vorbeşte foarte frumos despre ciclul plăcere – durere, durere – plăcere. Durerea este suferinţă. Şi spune aşa, că foarte mulţi o iau invers: căutând plăcerea, se întâlnesc cu durerea. Ei, acolo nu este binecuvântare. Iar cei ce îşi însuşesc suferinţa şi durerea ca o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor şi pentru ca să se poată asemăna cu arhetipul nostru care a suferit jertfa cea mare, mântuitoare; sunt numai aceia care îşi iau jugul – „Luaţi jugul Meu, că este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

„Noi nu suntem fiii Celui răstignit, ci ai Celui înviat din morţi.”

 

Şi cum ar trebui totuşi să privim plăcerea şi durerea? Sau cum ar trebui să ne raportăm la aceste două stări?

După răstignire, a urmat bucuria Învierii. După durerile naşterii femeii, urmează bucuria mare a venirii pruncului în lume. După orice suferinţă şi durere asumată cu responsabilitate şi cu nădejdea în binecuvântarea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care răsplăteşte nevoitorului, vine numaidecât bucuria – cum după noapte vine zi, cât ai vrea în loc s-o ţii. Tot aşa se întâmplă şi cu cel care îşi asumă suferinţa şi durerea cu nădejde în Cel Care a suferit şi în Cel Care apoi a înviat şi ne-a dăruit roadele Învierii. Noi nu suntem fiii Celui răstignit, ci ai Celui înviat din morţi.

Există, mă gândesc, o legătură între jertfa Mântuitorului Hristos şi suferinţele noastre, că mă gândesc: de ce a ales Mântuitorul nostru să moară prin suferinţă, să ne salveze din păcat?

Ceea ce nu înţelege lumea modernă în care noi trăim acum, care s-a desacralizat printr-o secularizare excesivă – şi aici aş dori să subliniem, să rămână în mintea tuturor, că nu orice suferinţă este mântuitoare. Asta nu înţelege lumea modernă. O parte din cei care suferă în mod cât se poate de necreştin şi dintre hoţii care sunt la suferinţă şi la închisoare, unii se mântuiesc, iar unii nu se pot mântui, pentru că ei şi acolo blestemă, şi acolo fac prostii, şi acolo învaţă pe alţii răul, că acolo este o şcoală a nebuniei! Am spovedit şi la penitenciar – unde este multă suferinţă –, şi 80% dintre cei spovediţi au plâns, dar 90% dintre ei nu s-au spovedit deloc! Şi atunci facem o paralelă cu suferinţa de la spitalul de psihiatrie, unde sunt eu, pentru că şi aici este suferinţă, mai multă ca oriunde, mai multă ca dincolo, şi cred foarte mult în ceea ce spun: că nu este mântuitoare, foarte mare parte din ea. Se poate că avem şi noi, preoţii, şi eu personal, o parte de vină, pentru că nu participăm la această suferinţă într-un mod constant, frecvent, insistent, atent, duhovnicesc şi cât se poate de sfânt, şi în felul acesta să putem face ca acea suferinţă, care e fără binecuvântare, care e cu aspectele ei profane şi urâte, să poată să devină o suferinţă mântuitoare. Şi se întâmplă foarte greu acest lucru, dar nu este imposibil. N-am reuşit, să fiu sincer, să fac acest lucru decât într-o proporţie foarte mică: două cazuri într-o sută…

Pe lângă oamenii aceştia care, într‑adevăr, au avut păcate de au ajuns în asemenea suferinţă, totuşi se întâmplă şi ca monahii să sufere. Ei de ce suferă, chiar dacă îşi urmează pravila, rânduiala zilnică?

Cel mai ticălos monah, cel mai păcătos, cel mai bolnav este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât cel mai bun creştin. Cuvântul nu este al meu, l-am auzit din gura iubitului nostru părinte Cleopa. Ce înseamnă aceasta? Ei sunt sub binecuvântare. E foarte important ce m-aţi întrebat: oare toţi călugării, fie ei cât de ticăloşi, se mântuiesc? N-aş spune că toţi se mântuiesc, însă toţi sunt sub binecuvântare. Şi faptul că el n-a lepădat haina monahală, asta înseamnă că el îl mărturiseşte în continuare pe Hristos. Şi suferinţa lor, în cazul unor boli sau în cazul unor nedreptăţi, este mântuitoare. Totdeauna.

Dar există şi cealaltă variantă şi aş vrea s-o spun numaidecât. Sfântul Antonie cel Mare l-a întrebat pe diavol: „Te leg, spurcatule şi necuratule, să-mi spui dacă sunt călugări în iad!” Iar satana i-a spus: „Cuvioase, niciun călugăr nu este în iad, dar e plin iadul de purtători de haină neagră”. Ce înseamnă aceasta? Că dacă urmezi rânduielile monahale aşa cum trebuie, orice suferinţă este mântuitoare.

„Un monah adevărat clocoteşte tot timpul de dorul preamăririi lui Dumnezeu şi când îi e bine, şi când îi e rău.

 

Şi atunci, la vreme de mari încercări, aşa, cum ar trebui totuşi să privească monahul care se află în suferinţă pe Dumnezeu? Nu ar putea el cârti, la un moment dat, că deşi şi-a pus toată încrederea în Dumnezeu, deşi a lăsat totul pentru Dumnezeu, El tot îl ţine în suferinţă… N-ar cârti împotriva lui Dumnezeu, să zică că e rău Dumnezeu?

Gândiţi-vă la viaţa lui Iov, care n-a avut consecinţele Învierii şi ale Pogorârii Duhului Sfânt, şi ale Botezului şi ale Tainelor, şi a reuşit să se ridice la capacitatea de a-L binecuvânta pe Dumnezeu în marea lui suferinţă. Deci monahul, din acest punct de vedere, are mult mai multă purtare de grijă a lui Dumnezeu, are şapte îngeri păzitori, faţă de unul, cât are creştinul – Iov nu avea niciunul. Un monah adevărat, tot timpul, şi când îi e bine, şi când îi e rău, el clocoteşte de dorul preamăririi lui Dumnezeu, care este scopul creaţiei. El Îl preamăreşte pe Dumnezeu şi în bucuria aceea sfântă, în care el este într-o relaţie ontologică, fiinţială, cu Atotţiitorul, se topesc toate – şi patimile, şi poftele, şi suferinţele, şi-L iubeşte şi-L preamăreşte pe Dumnezeu. Aşa încât nu cred că există stare notabilă sau sesizabilă ca diferenţă de simţire la monahul care suferă şi stă în pat sau la monahul care lucrează – ei preamăresc pe Dumnezeu, ei sunt plini de acest dor şi de clocotul inimii. Ei, cu atât mai mult, un preot. Dacă un călugăr trebuie să se asemene în viaţa lui cu îngerii, care sunt curaţi, dar sunt şi simpli, un preot trebuie să fie comparat cu serafimii. Iar treapta serafimilor este cu opt trepte mai sus decât îngerii. Aşa trebuie să fie preotul: să clocotească permanent de dorul preamăririi lui Dumnezeu! Şi dacă nu este aşa, trebuie să-şi găsească remediul numaidecât, să-şi găsească altă preocupare, pentru că altfel va da mare socoteală înaintea Bunului Dumnezeu.

Părinte, citim în cartea Ieşirea, la capitolul al XX-lea, că cei care fac rău, păcătoşii, cei care-L mânie pe Dumnezeu vor da socoteală sau vor pătimi până la al treilea sau al patrulea neam pentru păcatele pe care le-au făcut. Ce vină au urmaşii pentru că au păcătuit părinţii?

Urmaşii nu au vină… Dacă ei se sperie cumva de păcatele antecedente – ale înaintaşilor lor – şi sunt cazuri destule, ei biruiesc genele. Genele sunt foarte puternice, dar în personalitatea noastră intră mulţi factori. Nu ocupă genele 50%, pentru că intervine pe urmă propria voinţă şi lucrare, intervine şcoala, intervine educaţia, intervine religia, intervine anturajul în care Dumnezeu te face să te mişti, cum ar fi, de exemplu, un duhovnic foarte bun pe care ţi-l scoate Dumnezeu în cale, sau nişte prieteni extraordinar de bine educaţi, şi aceia te şochează pur şi simplu! Însă numai un şoc foarte puternic îl poate ridica pe cineva care genetic este predispus la păcat şi îl poate readuce la o stare naturală, care a fost înainte de păcatele înaintaşilor.

Şi cum s-ar putea ridica?

La mijloc este numai liberul arbitru prin care Dumnezeu Îşi arată încă o dată, dacă era nevoie, în plus, iubirea Sa faţă de noi. Că ne respectă şi atunci când vrem să facem păcatul. Cât de jenă ţi-ar fi când cineva te-ar descoperi asupra păcatului? Cât de jenă ţi-ar fi? Ei, Dumnezeu nu face treaba asta. Ar putea s-o facă, şi prin asta arată cât de mult ne iubeşte. Că şi atunci când continuăm să păcătuim, Dumnezeu nu ne scoate în vileag, crezând că va interveni unul din factorii ăştia – şcoala, biserica, duhovnicul, prietenii – sau poate liberul nostru arbitru va pune capăt păcatului. Sigur că aici intervin mai multe responsabilităţi. Şi atunci, sunt unii care se îndreaptă, dar sunt foarte puţini. De ce? La mijloc este libertatea de la Dumnezeu. El nu vrea să ne-o desfiinţeze. Ne-a făcut liberi ca pe Sine, liberi ca păsările cerului, să putem gândi, să putem acţiona, să putem vorbi, săvârşi, ce dorim noi.

„Dumnezeu aşa este de bun, că nici măcar nu îngăduie suferinţa.”

 

Din ceea ce spuneţi dumneavoastră pare că există un echilibru între păcat şi suferinţă. Dar vedem, din actualitate, că sunt oameni drepţi care suferă şi sunt oameni păcătoşi care n-au nicio durere.

Îmi pare foarte bine că puneţi această problemă. Auziţi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre diavoli: „Ei sunt ogarii care ne aleargă spre împărăţia lui Dumnezeu.” Au fost două feluri de abordare în ceata celor 12 apostoli: unii au fost fiii tunetului, iar ceilalţi au fost blânzi şi buni, dar toţi au suferit moarte martirică. Aş spune ceva care contrariază pe multă lume: Dumnezeu aşa este de bun că nici măcar nu îngăduie suferinţa. Spune Sfântul Ioan Evanghelistul, în a treia epistolă sobornicească: „Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni.” Suferinţa este de fapt o ispitire şi o încercare a noastră. Dar Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni. Dumnezeu răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi dă binecuvântările în mod nezgârcit, ba din contră, pentru cei mai necredincioşi dă mai multă binecuvântare, mai multă iubire ca să-i întoarcă – „Sunt şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta… şi pe acelea mi se cade să le aduc. Ele vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. Mai multă grijă are de aceia, vorbeşte Sfântul Macarie Egipteanul în cele 50 de omilii, foarte frumos, despre iconomia harului, cum Dumnezeu trimite harul şi asupra acelor păcătoşi şi răi.

De aici se vede încă o dată purtarea de grijă sau iconomia sau providenţa. Aş spune definiţia providenţei: este acea lucrare complexă a lui Dumnezeu, Care are, în atotpurtarea Sa de grijă întreg neamul omenesc şi întreaga Sa creaţie, ca aceasta să conştientizeze şi apoi să alerge spre scopul pentru care a fost creată. Nu numai omul, toată creaţia! Ea a fost adusă din nefiinţă la fiinţă, apoi a fost conştientizată de rolul pe care-l are, şi planetele şi păsările, toate îşi urmează traiectoria în mişcarea lor de evoluţie şi îndeosebi omul. Dumnezeu îl ajută să conştientizeze rolul pe care el îl are în acest concert simfonic, ce sunet trebuie să scoată ca să se armonizeze în el – unul ca preot, altul ca medic, altul ca cercetător etc şi apoi să se îndrepte spre acel scop. Aici intervine rolul foarte mare al pedagogului, al duhovnicului foarte bun, ca să constate unde-şi are fiecare om chemarea. Profesorul meu, Ioan Ică, zicea un cuvânt cam nepotrivit, dar foarte concludent: „Unde te trage aţa” – şi acolo să-l dirijeze, acolo să-l ajute să se îndrepte ca să poată să-şi îndeplinească rolul pe care Dumnezeu i l-a dat. 

Aici este virtutea virtuţilor, discernământul pe care cred că în zilele noastre numai preoţii îl au sau ar trebui să-l aibă, acea putere sufletească în care poţi să pătrunzi în fiinţa lucrurilor, să vezi traiectoria omului şi cum se finalizează ea. Virtutea discernământului care vine de la raţiune, datul natural al tuturor fiinţelor raţionale, la care, dacă se adaugă morala, se obţine înţelepciunea. Ei, aceasta este o floare rară, pe care societatea modernă n-o mai are. O găsim numai la preoţi şi, foarte rar, în cazul unor oameni cuminţi din lumea de toate zilele, lumea profană. Foarte rar. Puterea de a pătrunde în fiinţa lucrurilor, de a vedea traiectoria lor şi cum se finalizează ea. Foarte multă lume nu vrea să intre în miez, în structură, cum a spus Mântuitorul: „Mână mai la adânc, Petre, că aici, la mal, sunt râme, sunt broaşte. Peştii sunt mai la adânc, mână mai la adânc!” Intră în fiinţa lucrurilor, în miezul lor, în structura lor. Nu mai avem oameni de structură care să întrevadă fiinţa, că de acolo porneşte răul sau binele, faptele mari sau faptele murdare. De la fiinţă… Toţi oamenii sunt acum de suprafaţă, şi vor să facă poză, suprafaţă şi aşa mai departe. Din cauza asta mergem rău.

„Cine spune că există relaţie simfonică şi armonioasă între ştiinţă şi religie minte.”

Cum ar trebui să privim medicina şi psihoterapia duhovnicească, adică vindecarea suferinţelor prin rugăciune, prin slujbe?

Trebuie să le privim complementar. De ce? Pentru că obiectul şi subiectul medicului şi al preotului este omul. Omul este fiinţă dihotomică, formată din materie şi spirit, şi de materie se ocupă medicul, dar nu exclusiv, şi de spirit se ocupă preotul, dar nu exclusiv. Şi dacă lucrăm complementar, ceea ce nu se întâmplă – până acuma nu s‑a întâmplat; nici eu nu pot să spun că am o relaţie cu medicii şi tratăm bolnavii complementar. Este o prostie şi nimeni nu poate să spună treaba asta. De ce? „Popa să-şi vadă de ale lui, în biserică, să nu se amestece în treburile noastre!” E un lucru foarte urât. Eu cred că medicii, la facultatea de medicină, trebuie să facă, pe lângă latura biologică, să facă şi antropologie, să facă teologie şi să înveţe problemele mari de teologie. Ar trebui ca preotul să poată să predea la studenţi – nu trebuie neapărat să faci ore săptămânal, dar cel puţin la două săptămâni câte o oră sau două, cât sunt nişte seminarii, la facultatea de medicină, pentru că nici ei nu sunt compleţi şi nici noi nu suntem compleţi. Şi atunci revin la ce-am spus: trebuie să fim complementari. Că noi nu suntem… Intervine pe de o parte mândria şi prostia preotului, că el e pontifex maximus, el a pus coada la prună şi dincolo de el nu mai ştie nimeni nimica, iar dincolo intervine măgăria medicilor care-i sfidează, pur şi simplu, pe preoţi. Cine spune că există relaţie simfonică şi armonioasă între ştiinţă - de exemplu, medicina ca ştiinţă – şi religie minte. Minte! De ce? Pentru că încă nu există. Ne pare foarte rău, trebuie să spunem acest lucru nu pentru ca să-l încurajăm, ci pentru ca să-l putem repara, să-l putem îndrepta. Şi să se întâmple acest lucru. Pentru că ei au nevoie numaidecât de bunăvoinţa, de dragostea, de înţelepciunea, de harul nostru, şi noi avem nevoie de noţiunile lor. Şi nu se întâmplă acest lucru, nu este o simfonie, aşa cum se declară şi se declamă prin sesiuni, ba ecumenice, ba religioase, ba simpozioane de ştiinţă, că preotul nostru face şi drege… nu face nimica! Noi n-avem nicio relaţie unii cu alţii! Când eu mă duc la bolnav, medicul vrea să plec. Să plece popa de acolo, că trebuie să intru eu!

Deşi constată şi ei cu stupoare, la un moment dat, că se întâmplă minuni cu bolnavii lor, pe care i-au văzut în faze terminale şi după o rugăciune se întâmplă o minune şi atunci ei văd că omul şi-a revenit, deşi nu-i mai dădeau nicio şansă.

Minunea cea mare, dragul meu, este că Dumnezeu ne suportă şi pe unii şi pe alţii, şi că medicii sau ştiinţa medicală sau omul de ştiinţă în general Îl refuză pe Dumnezeu. Părintele Cleopa le spunea: „Măi, buricoşilor!” I‑am spus să nu le mai spună, că nu sună frumos. „Dar tu ştii ce înseamnă?” mi-a zis el. „Nu!” „Păi, în inimă este centrul spiritual, iar în ombilic este centrul biologic. Aici îs toate instinctele, părinte Iustin, poftele, aici e mânia. Ele pornesc de aici, se urcă prin coloana vertebrală la creier, creierul comandă şi apar consecinţele. De aici, buricoşi!”

Şi din inimă?

Din inimă pornesc valorile spirituale. Centrul spiritual este inima, chiar inima. Când se fac exorcismele la botez, atunci de pe tronul inimii pleacă toate puterile satanice. Şi când se scufundă şi se ridică din cristelniţă – moartea şi învierea – atunci toată Sfânta Treime, spunea părintele Cleopa, toată, se aşează pe tronul inimii. Acolo e centrul spiritual al omului, chiar în inimă, înţelegi? De aceea, Biserica nu prea se pronunţă în privinţa donaţiei de organe. Nu se pronunţă într-un mod explicit, clar. Doreşte să salveze, şi aşa… însă inima este centrul spiritual al Sfintei Treimi. Omul acela a trăit cu acea inimă şi este discutabil cum poţi să faci un transplant din ea.

Ce le recomandaţi, în final, monahilor care sunt în suferinţă?

Nu pot să le recomand nimica, pentru că dacă sunt monahi adevăraţi, ei ştiu ce au de făcut, Îl iubesc pe Dumnezeu şi n-au nevoie de niciun sfat. Dar sunt şi dintre creştini care au viaţă duhovnicească – aproape că unii dintre ei întrec pe monahi. Nici acestora nu trebuie să le recomanzi nimica. De ce? Sunt ei gata, în orice ceas, să ne recomande nouă. Dar ei, din smerenie, n-o fac, şi atunci noi trebuie numai atâta: să privim cu luare-aminte cum şi-au săvârşit viaţa şi să le urmăm credinţa.