Revista:

De ce nu mai „sar” românii la greu?

id1388_mirelbanica.jpg.jpg

Ţara noastră este, în imensa ei majoritate, peste 90%, creştină. Şi totuşi, cu o atât de mare pondere în populaţie care se declară fidelă principiilor evanghelice, voluntariatul nu este foarte răspândit. Care să fie cauza? Sociologul Mirel Bănică de la Institutul de Istoria Religiilor al Academiei Române, cu care am realizat interviul de mai jos, crede că parte din explicaţii pot fi găsite în anii dictaturii comuniste.

 

 

Domnule Mirel Bănică, de ce nu există voluntari în România?

Eu cred că există şi se pare chiar că este un trend, cum se spune acum, mai nou, pentru a face voluntariat. Mi-aduc aminte că acum câteva luni susţineam o conferinţă la Târgu Mureş, pentru nişte elevi de liceu, ce-i drept, care erau preocupaţi de ceea ce mai înseamnă inovaţie, ştiinţă, tehnică astăzi şi, la un moment dat, în pauza conferinţei, între două sucuri şi o coca-cola, unul dintre profesorii care-i însoţeau, spunea: „Copii, veniţi, că am un voluntariat foarte bun luna asta!” Despre ce era vorba? Evident, despre plantat copaci etc. De ce? Pentru că cei foarte tineri, chiar fragezi, de 16-18 ani, şi-au dat seama că e foarte bine să ai un voluntariat în CV. Dă bine. Când vrei să te angajezi şi ai nişte CV-uri virgine, e bine să spui că măcar ai plantat copaci. Este o tendinţă a lumii moderne în care trăim, pe care românii – cu mobilitatea lor mentală şi nu numai – au prins-o din zbor.

Însă, la alt nivel al profunzimii întrebării dumneavoastră, răspund că există voluntariat în România, dar nu există o mentalitate a voluntariatului.

„50 de ani românii au fost obligaţi să fie voluntari într‑un stat comunist”

 

Şi aici vă pot întreba: de ce?

E vorba de mai multe explicaţii, mai multe rădăcini, dacă vreţi. Una dintre ele ar fi o explicaţie istorică, prima care îmi vine în minte: timp de aproape 50 de ani, românii au fost obligaţi să fie voluntari într-un stat socialist, comunist, spuneţi-i dumneavoastră cum doriţi, în care rădăcinile voluntariatului erau implantate de sus. Trebuia să fim voluntari unii cu alţii, trăind într-o societate fără clase, sau care trebuia să fie fără clase.

Şi acum noi ne-am „eliberat”?

Simt deja din tonul întrebării dumneavoastră că aţi pus ghilimele pe „eliberat”. Da, ne‑am „eliberat”, dar rădăcinile sunt adânci, oamenii nu prea mai au această poftă a voluntariatului, de a colabora unul cu celălalt. Mai am o explicaţie, care cred că e mai fiabilă oarecum decât prima. Vedeţi dumneavoastră, România, dar şi alte societăţi din colţul ăsta de lume, societăţile „ortodoxe” – bulgarii, ucrainenii, ruşii, noi, cei de dincolo de Budapesta – noi am trecut de la un tip de solidaritate mecanică a tradiţiei satului românesc, pe care îl idealizăm cu toţii, nu-i aşa? Acel sat avea o formă de solidaritate tradiţională, mecanică, dacă vreţi. În sat nu exista voluntariat pentru că, iarăşi, toată lumea era voluntară; chiar erau voluntari atunci când era vorba de a face ceva: celebrele clăci, când se construia o casă…

Mi-aduc aminte – nu sunt chiar atât de bătrân, dar nici chiar atât de tânăr, dar în copilăria mea foarte timpurie, de la jumătatea anilor ’70, mi-aduc aminte că atunci când bunicii mei voiau să construiască un grajd, undeva în judeţul Brăila, la sat, ceilalţi vecini săreau, cum se spune, să-i ajute; era o formă de voluntariat. Problema este că s-a sărit foarte brutal de la acel tip de voluntariat, de solidaritate organică, la interdependenţa societăţilor moderne. Oamenii sunt foarte autonomi, pe de o parte, şi în acelaşi timp sunt foarte dependenţi unii de ceilalţi. Unde suntem noi, de fapt? Cred că, în materie de voluntariat, pe de o parte încercăm să facem o imitaţie, un mimetism cultural pe bazele de voluntariat ale Occidentului, iar pe de altă parte încercăm să cârpim, dacă expresia nu este puţin cam tare, ceea ce n-am făcut niciodată.

Ar fi interesant - pentru că dumneavoastră sunteţi un sociolog cu experienţa Occidentului – ar fi interesant să le aşezăm faţă în faţă. Dumneavoastră spuneţi că noi copiem ceea ce fac ei. Fac bine? Cum e voluntariatul în Occident? E omogen Occidentul din punctul acesta de vedere? 

Da, cuvântul bun este omogen, pentru că doream chiar să aduc în discuţie următoarea distincţie. În Occident se face o mai bună distincţie între – atenţie! – solidaritate, voluntariat şi benevolat.

Care ar fi diferenţele?

Să încercăm foarte rapid să le punem în evidenţă. Fac parte din aceeaşi familie, dar nu sunt acelaşi lucru. În primul rând, în voluntariat nu există salariu – nici în celelalte două forme –, dar voluntariatul are foarte multe beneficii informale. Tinerii de care vă povesteam, de la Târgu Mureş, au beneficiul informal că-şi pot trece în CV câteva noţiuni şi activităţi pe care ei nu le aveau, pe care le vor câştiga acolo - deci, sunt toate aceste beneficii informale; sau, în cazul unora, este călătoria. Da, şi mie mi-ar plăcea să călătoresc pe bani europeni, să fac voluntariat într-un azil în Suedia. Foarte tentant când eşti tânăr, nu-i aşa?

De fapt, nu e chiar un voluntariat. E o răsplată la care ajungi destul de greu altfel.

Mai există o altă formă, foarte răspândită în Occident, de voluntariat, care e complet diferită; o spun, pentru a vedea diferenţele: voluntariatul în întreprindere, celebrul stagiu profesional.

Internship‑ul.

Cum se spune mai nou în limba de lemn românească, dacă-mi permiteţi! Da, e voluntariatul în întreprindere. Oameni care nu au experienţă de lucru, dar care ar vrea să o dobândească şi în subsidiar, chiar dacă n-o spun, ar vrea să şi rămână în acea întreprindere; lucrează 2-3-4 luni sau uneori chiar mai mult, pe un salariu foarte mic sau chiar fără salariu.

Acum să vedem ce este solidaritatea? Presa românească ne intoxică cu titluri de genul: Solidaritatea românilor în faţa viscolului, sau a secetei sau a meteoriţilor sau a mai ştiu eu ce… Ei exagerează, extrag cuvântul din context – solidaritatea este iarăşi ceva care ne duce cu gândul la o comunitate de destin. Nu poţi fi solidar decât cu oamenii cu care împarţi anumite credinţe religioase; nu întâmplător, anumite grupări religioase sunt foarte solidare, asta o ştim cu toţii. Ştim foarte bine că o grupare religioasă, cu cât este mai restrânsă, ajungându-se chiar la mentalitatea de tip sectă, la grupări de tip sectă, e mai solidară. Împarţi cu ei o identitate naţională. Da, în acest caz se poate vorbi de solidaritate. Dar solidaritatea, repet, nu este voluntariat.

Şi, în fine, o ultimă formă în această familie de existenţă este benevolatul. Benevolatul este o acţiune socială care nu este încadrată prin lege – chiar nu ştiu dacă există o lege a voluntariatului sau nu.

În Occident există astfel de legi?

Da, există. În Franţa pot să vă asigur că există o lege a voluntariatului, sunt lucruri foarte bine reglementate din punctul ăsta de vedere. Benevolatul, în schimb, ce presupune? Vorbesc de cazul francez şi elveţian, pe care le cunosc cel mai bine, chiar foarte bine pe cel elveţian – benevol puteţi fi dumneavoastră sau eu sau oricare dintre noi, oameni care prestează o activitate regulată. Deci nu te duci o dată, ai plantat copaci, şi spui: „Sunt benevol!” – nu! Te duci la un centru de zi pentru persoane în vârstă şi timp de două ore le citeşti poveşti sau îi înveţi să deseneze – asta e benevolat. Şi, atenţie: ce mai înseamnă benevolatul în Occident? În general, faci parte dintr-o asociaţie de benevoli.

România nu are o cultură a binelui

 

Deci, e ceva completamente neretribuit. De pe urma benevolatului nu obţii nimic decât, eventual, o satisfacţie interioară.

Da, e o observaţie bună şi într-adevăr aţi intuit foarte bine despre ce este vorba. În general, în Occident – haideţi să fim cât se poate de realişti – benevoli sunt persoane care au foarte mult timp liber, oameni care au ieşit la pensie, care au o pensie respectabilă, foarte bună; nu îndrăznesc să o spun aici, pentru că cititorii dumneavoastră ar spune: „Vai, ce-aş pleca şi eu în Elveţia, acum, imediat…

… şi să fac benevolat!…

…şi să fac benevolat cu banii ăia din pensie!” Deci sunt oameni care au pensii absolut onorabile şi care – iar aici să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să condamn pe nimeni – sunt crescuţi într-o anumită cultură a binelui, pe care noi n-o avem în România, din păcate.

Asta mi se pare foarte interesant. Puteţi să-mi explicaţi ce presupune o astfel de cultură?

Păi, nu vreau să-i sperii pe cititorii dumneavoastră, dar un mare sociolog, Émile Durkheim, unul din părinţii sociologiei franceze şi nu numai, spunea că solidaritatea într-o societate se manifestă numai dacă membrii acelei societăţi împărtăşesc o anumită comunitate de valori. Asta pe de o parte, iar pe de altă parte, această solidaritate este uleiul care unge mecanismul unei societăţi, un mecanism de dimensiuni uriaşe, nu-i aşa? Marea problemă este că românii, din păcate, nu manifestă nici forme de solidaritate în afara cercului imediat de prieteni, de cunoscuţi, de fraţi, de tot ce doriţi dumneavoastră şi, în acelaşi timp, cultura binelui nu este infuzată în societate dintr-un motiv foarte simplu, după părerea mea: pentru că mulţi dintre noi nu izbutesc să conştientizeze la modul absolut ce înseamnă bine - ce înseamnă să te simţi bine, în primul rând, în pielea ta, să fii bine cu tine însuţi, să fii bine cu oraşul tău, cu prietenii tăi, cu cei care te înconjoară.

V-aţi pus vreodată problema de ce dintre milioanele de români care au emigrat şi care se găsesc acum risipiţi în Europa şi nu numai, şi care uneori au condiţii de viaţă foarte dificile în Italia sau Spania – de ce nu se mai întorc? De ce? Am eu un răspuns parţial, nu ştiu dacă este cel mai bun: pentru că ei acolo trăiesc într-o altă cultură a binelui comun; bine comun care se poate manifesta în administraţie – unde nu eşti umilit, călcat în picioare, unde nu ţi se exploatează cea mai mică urmă de greşeală (celebra reclamă: „Nu aveţi ştampilă pe timbru!”, nu-i aşa?); binele comun din spitale, demnitatea lor, în spital sau în alte locuri, în faţa organelor de poliţie sau mai ştiu eu unde. Acolo există o cultură a binelui – a nu-i face rău celui din jur, a-l lăsa să fie puţin mai confortabil cu sinele, şi lucrul ăsta se vede foarte puternic în societate. N‑aş vrea să mă lansez în teorii care încă nu sunt verificate, aşa cum ar trebui, în practică, dar cred că un rol foarte important în această cultură a binelui îl are religia, religia majoritar ortodoxă! De ce spun asta? Pentru că în perioada comunistă, Biserica nu a făcut altceva decât să supravieţuiască şi nu s-a pus niciodată problema unor opere caritabile ale Bisericii, ar fi fost imposibil. Biserica era deja mulţumită că putea ţine deschise bisericile şi seminariile. Biserica Ortodoxă Română, în acest moment, încearcă să recupereze o parte din timpul pierdut. Marea problemă a Bisericii Ortodoxe Române, dar nu numai a ei, e o problemă general europeană, este că o Biserică foarte greu îşi poate populariza opera de binefacere, cultura binelui pe care încearcă s-o pună pe picioare în afara cercului de aderenţi imediaţi, dacă vreţi. O întreprindere multinaţională, prin faimoasele campanii de CSR, de responsabilitate corporatistă, o face mult mai eficient. De ce? Pentru că aceste campanii sunt derulate în general pe durată scurtă, se vrea publicitate în urma lor şi beneficiile asociate. O Biserică ortodoxă, română sau nu, când face astfel de campanii, dacă vreţi, de voluntariat, benevolat, solidaritate – le putem amesteca de data asta –, de cultura binelui, ele se derulează pe termen lung, au o bătaie foarte lungă şi, dacă vreţi, intrăm de data asta în lucruri puţin mai complicate, care ţin şi de imaginea publică a Bisericii.

„Pentru a face voluntariat, trebuie să trăieşti confortabil”

 

Domnule Bănică, o ultimă întrebare la toată discuţia aceasta: credeţi cumva că există şi un prag material de la care încep să funcţioneze ideile acestea de genul voluntariatului? Ai nevoie şi de un confort al zilei de mâine? Sau e rodul unei culturi religioase?

E o întrebare foarte sociologică, la care nu m-am gândit, dar mă bucur că aţi adus-o în discuţie, şi încerc să dau şi eu un răspuns spiritual, ca să zic aşa. E un proverb care spune că săracul crede pe sărac, nu-i aşa? Când eşti sărac, nu cred că ai ideea de benevolat sau de voluntariat. Pur şi simplu, îţi ajuţi un semen care este ca tine, în suferinţă. Haideţi să dau o imagine care mie mi-e dragă. Uneori nu ne place când îi vedem pe şoselele naţionale. Dacă tu ai o căruţă şi rămâi în pană cu o roată la căruţă, nu se va opri nimeni care circulă în Mercedes să te ajute să umfli roata, nu-i aşa? Dar dacă mai trece un căruţaş în acel moment, o să spună: „Haide, că te iau şi pe tine până acasă, şi leagă şi calul în spatele căruţei!”

Da, cred că dumneavoastră aţi sintetizat foarte bine: pentru a face voluntariat, ceea ce ne imaginăm noi că este voluntariatul sau cum ar trebui el să arate, trebuie să ai şi un anumit confort intelectual, spiritual, pe care ţi-l dă nu surplusul de bani, ci, mai degrabă, ne-lipsa lor; să trăieşti confortabil. Acuma mai există o caracteristică, nu este doar a României, ci, repet, a ţărilor care au ieşit din comunism – îmi pare rău că mai utilizez acest cuvânt, 23 de ani după; în ţările capitaliste aşezate, dezvoltate, în care criza economică de acum este doar un episod pasager; să fim bine înţeleşi: aşa cum ea a căzut din cer în vara lui 2008, tot la fel de repede va şi dispărea; o să auziţi la radio: „Bursele sunt optimiste astăzi, au explodat cu 30%” – tot aşa de repede va dispărea, se va reveni la normalitatea occidentală. În societăţile occidentale deci, stratul acesta de oameni care trebuie ajutaţi e mult mai redus decât la noi. Uitându-ne în România, avem uneori impresia că întinderea suferinţei şi a răului uneori este aşa de mare, încât ar trebui să devenim cu toţii un popor de voluntari. Dar cum să facem? Ne-ar fi foarte greu. Iar domeniile în care societatea noastră suferă şi unde ar fi nevoie de voluntariat sunt atât de numeroase, încât aproape nu le putem face inventarul: mediul, distrugerea patrimoniului arhitectural, bătrânii, copiii, bolnavii, spitalele care sunt conduse defectuos sau cărora uneori le lipseşte elementarul pentru buna funcţionare. Vedeţi, sunt o mulţime de lucruri unde e necesar voluntariatul, care într-o ţară normală nu ar exista. Eu dacă spun unui elveţian: „Ştiţi, ar trebui să facem voluntariat în oraşul Geneva pentru a apăra patrimoniul arhitectural al oraşului” – adică să protestăm atunci când se demolează clădiri de patrimoniu sau se rad parcuri pentru a fi construite mall-uri în loc, oamenii aceia m-ar privi ca pe cineva căzut de pe lună sau căzut din România, după caz…