Revista:

La moartea unui sfânt. Întru pomenirea părintelui Serafim Man

id1397_serafimman.jpg.jpg

Când l-am întâlnit îmi amintesc că era slab. Teribil de slab. Ca o aţă suspendată de cer al cărei capăt nu mai atingea pământul. De vorbit vorbea teribil de greu, mai mult şuiera, căci un cancer năpraznic îi distrusese cu mulţi ani în urmă corzile vocale. De scăpat însă scăpase de încleştarea cu boala, ca prin minune, şi trăia acum să dea slavă lui Dumnezeu şi „advocatei sale”, aşa cum o numeşte cu afecţiune de fiu pe Maica Domnului.

 

Dar nu silueta sa descărnată mi-a rămas în primul rând în minte, şi nici graiul şuierat şi anevoie de înţeles, ci ochii. Prăbuşiţi în găvanele capului său pleşuv, închişi la culoare, arzând de un foc nestins. În ochi se strânsese parcă toată fiinţa sa izgonită acolo de bătrâneţe şi de boală şi acolo, în ultimul organ care se lupta să supravieţuiască vârstei şi suferinţei, se strânsese toată seva trupului său îndumnezeit.

Te străpungeau de la început cu o undă dulce, îmbrăţişându-ţi făptura fără răgaz. Mă simţeam bine, aşa, ars de focul lor, căci era un foc al dragostei şi suferinţei pentru oameni. Părintele cu nume de serafim iubea prin ochi tot ceea ce nu putea apuca în mâinile sale slăbite, tot ceea ce nu putea prinde sub tălpile sale istovite, tot ceea ce nu putea întâlni, afla, cerceta. De văzut însă vedea. Până în străfunduri, aşa cum văd şi patronii săi spirituali, călăuzindu-ne pe toţi spre vâltoarea iubirii dumnezeieşti.

Tinereţea unui sfânt

Avea 17 ani. Atât. Şi a plecat spre mânăstire. La Rohia, lavra Maramureşului. Un trai pe care şi-l dorea aşa cum doar sufletele alese o fac. „De mic copil am dorit această viaţă. Cum fiecare om are o înclinaţie – una doctorul, alta profesorul, alţii o altă înclinaţie, eu de mic copil am dorit mânăstirea chiar cu scopul mântuirii.”

Greu de pătruns în tainiţele sufletului unui astfel de om. Cum de se zămisleşte în ele dorul de cer la vârsta la care noi, toţi ceilalţi, batem mingea sau ne istovim în primele iubiri? De bună seama că e vorba aici de o împreună lucrare. A omului şi a Domnului. O lucrare în care ultimul cuvânt îl are omul, căci Domnul nu ne forţează. Nici măcar în pruncie. Sau mai ales atunci.

Cum apucase pe calea spre desăvârşire zidirea i-a putut da dovada transparenţei ei, lăsând să-L vadă pe Ziditor – „şi o floare ne poate vorbi de Dumnezeu. Tot ce ne înconjoară ne vorbeşte de Dumnezeu. Dacă ne uităm la un câmp frumos cu flori, vedem că una este foarte roşie, alta galbenă, alta albastră. Din acelaşi pământ, ce sevă îşi trage fiecare ca să aibă culorile acestea atât de diferite?” Şi de flori va fi avut părintele parte din belşug în copilărie. De flori şi de natură. Şi de oameni. Mai ales de oameni.

Când a intrat în obştea din Ţara Lăpuşului, vremurile încercării se apropiau. A apucat să stea în obştea şapte ani. Atât. Destul cât să se înmoaie în rânduiala cinului îngeresc, apucând să-i prindă taina – rugăciunea: „Mijlocul de unitate, de legătură cu Dumnezeu, este rugăciunea. Şi ceea ce e foarte important, în orice oară, în orice loc, noi să ne rugăm, că Dumnezeu ne ia de mână. Indiferent că suntem călători, că suntem la muncă, că suntem altundeva, Dumnezeu, când ne rugăm, ne ascultă. De aceea toţi sfinţii mari au încercat să îndemne, prin experienţa lor, prin pilda lor, ca monahul mereu, mereu, să se roage. Psaltire, acatiste şi, mai ales, rugăciunea inimii.”

Bezna

În chilia părintelui întunericul începe să pătrundă. Unul blând, care te învăluie cu umbrele catifelate de lăsarea serii, care te cuprinde călduros şi tainic, invitându-te să cauţi alte lumi şi alte locuri decât veacul acesta bicisnic. Părintele Serafim Man are în odaia sa o mulţime de cărţi. Cărţi duhovniceşti, ale părinţilor. A scris şi sfinţia sa câteva. Dar, la loc de cinste, nu sunt acestea, ci un Ceaslov, un Acatistier şi o Psaltire. Deschise pe un analog, ele dau mărturie despre trezvia sa. Despre meşteşugul său de călugăr pe care l-a deprins temeinic, până la alb. Îmi spune însă că nu e importantă doar ruga după tipic şi pravilă, cea pe care o citeşi în Ceaslov, Psaltire sau Acatistier, căci  „şi noi ne putem improviza diferite rugăciuni: Maica Domnului, fă-ţi milă de mine,  rogă-te Lui Dumnezeu, să mă ajute! Şi Maica Domnului e puternică şi te ajută. Sau cum port eu numele Sfântului Serafim: Sfinte Serafime, în numele nevoinţelor tale, al milei şi al bunătăţii tale, ajutând atâta lume, în necazuri, în boli, ajută-mă şi pe mine, să mă mântuiesc în primul rând, şi ajută-mă şi să îmi duc crucea bolii. Fă-ţi milă de mine, mijloceşte pentru mine!” 

Când părintele se roagă nu rosteşte cuvinte. Asta facem noi. Sunetul nostru e o sumă de modulaţii corecte, intonate mai mult sau mai puţin adecvat, izbind pereţii, reverberând într-un mănunchi de sensuri pe care mintea le poate decripta sau nu. La părintele e mai mult decât atât, e o stare. Şi, deşi cuvintele i le prind cu greu, deşi nu înţeleg fiecare silabă, năvala sa spre cer mă prinde. Nu poţi sta izolat în faţa sa. E un iureş spre înalt de care nu ai cum să scapi. Şi e bine să te laşi învins. Cu totul. Abia atunci începi să-l cunoşti. Să străvezi sub plapuma subţire a cărnii sale, atâta câtă a mai rămas, adâncul fără umbre al sufletului său. Un suflet ca un fuior de lână înfăşurat seara de o femeie bătrână. La lumina candelei. Şi sufletul acesta, sufletul părintelui Serafim Man e concrescut în plămada locurilor de aici. E al Rohiei ca un altoi pe trunchiul unui copac. Nu cred că le poţi separa în vreun fel fără să le schilodeşti.

Pribeag

Deşi şi-a dorit viaţa de rugăciune şi asceză dintotdeauna, vremurile nu i-au fost prielnice. Aşa a ajuns pribeag. „Călugărul în lume e ca peştele pe uscat” îmi spune trist, adumbrit de negura acelor timpuri. Drama generaţiei sale. Una care a fugit spre cer şi al cărei zbor a fost frânt la mijloc, atunci când musteşti de vigoare şi când sufletul monahului se oţeleşte în nevoinţe. Au plecat. Pe rând, care pe unde a apucat. Unii, puţini, ca părintele Cleopa, au luat calea pustiei. Alţii, mai mulţi, s-au dus în lume unde au încercat să-I slujească Domnului şi oamenilor. Doar că oamenii, unii dintre ei, nu i-au vrut. Aşa au ajuns, mulţi dintre ei în temniţe, ca părintele Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Roman Braga, Benedict Ghiuş, Daniil Tudor şi lista ar putea continua aproape fără capăt. La urmă, după acest drum prin deşertul veacului, s-au întors. Mai puţini decât au plecat, dar căliţi. Căliţi în suferinţă şi în mărturisire. Eroi necunoscuţi ai unei lumi ipocrite ce-şi zicea că e liberă, dar trăia închisă. Dacă România a respirat atunci a făcut-o prin ei, pribegii crucii. „În ’59 ne-a dat afară, iar mie, fiind preot, mi-au dat parohie. E, regimul de parohie nu-i de mânăstire, călugărul în lume – peşte pe uscat! E o viaţa creştinească, te lupţi să nu te compromiţi prea tare, dar nu mai ai  program. Într-o dimineaţă mergi la biserică, mai faci nişte acatiste… Zece ani am stat aparte de mânăstire! Prea Sfinţitul Iustinian m-a adus înapoi. În timpul ăsta am înzestrat biserica din sat cu cele necesare, am pictat-o, am instalat program de rugăciune, lunea, miercurea, vinerea. Şi cum una dintre oglindele unei bune parohii este slujirea Liturghiei Darurilor Mai Înainte Sfinţite seara, în Postul Paştilor, am slujit această liturghie. La început oamenii nu prea veneau, dar cu anii, trei sferturi din ei stăteau şi se împărtăşeau seara. Cea mai frumoasă amintire e de când vedeam atâta lume la împărtăşanie. Şi copiii, aşa mici, se împărtăşeau după o zi de ­ajunare.”

Întâlnirea

După un deceniu de exil în lume, dureros şi absurd, părintele Serafim Man s-a întors. Se oţelise, aşa că, după numai trei ani, a fost ridicat în scaunul stăreţiei. Aici l-a găsit părintele Nicolae Steinhardt, cel care, la fel ca şi el, avea să-şi lege definitiv numele de mânăstire. Nu a fost uşor să-l primească în obşte, pentru că Securitatea nu dorea aici nici tineri şi nici intelectuali. Ar fi vrut ca lavrele să se stingă încet, să intre în uitare, iar românii să nu le mai cerceteze. Orice aport de minţi şi suflete ar fi putut împiedica ruinarea aceasta.

Părintele Serafim Man nu a stat cu mâinile-n sân. În pofida vremurilor. „Pentru mine, pot să spun că a fost cea mai bună perioadă. De ce? Pentru că am putut construi enorm de mult. Bineînţeles că mă înţelegeam bine cu ăştia de la raionul Lăpuş şi asta, oarecum, mă acoperé. Bineînţeles că nu pe degeaba, le mai dădeam daruri, le duceam prescuri, şi aşa am trecut. De fapt, în zona asta a Ardealului, şi mai ales aici, a Lăpuşului, au fost oameni înţelegători. În zona Lăpuşului s-au construit aici şapte biserici! Şapte!” Aşa s-au ridicat zidurile mânăstirii. Mai greu era să le încălzeşti şi să le umpli cu oameni – „Au fost greutăţi, au fost! În primul rând, cea mai mare greutate era că nu aveam voie să primim tineret. Ne spuneau: Ai nevoie de oameni în mânăstire? Angajează oameni căsătoriţi! Nu tineri! Tineretul lăsaţi-l să se însoare, să meargă la şcoli, nu la mânăstire. Au fost greutăţi, dar de la slujbă nu ne-au oprit. Am putut face slujbe.” Atât. Slujbe. Politrucii credeau că ele sunt inofensive. Dar slujbe, ca cele care încă se mai ţineau la Rohia şi în celelalte mânăstiri din ţară, i-au vrăjit pe oameni ca Nicolae Steinhard, prinzându-i la sânul bisericii. Părintele Serafim Man i-a fost duhovnic şi i-a promis că-l va tunde în călugărie. Ca stareţ îşi lua asupră-i o responsabilitate enormă, mai mare decât cea pe care deja şi-o asumase primindu-l în obşte şi dându-i ascultarea de bibliotecar, ascultare de care Nicolae Steinhardt s-a bucurat ca un iubitor de carte ce era.

Minunea

Medicii i-au găsit un cancer. Se încuibase în gât, vrând parcă să-l împiedice a mai vorbi despre Hristos oamenilor. Un cancer care şi-a făcut de cap. Doctorii l-au trimis acasă. Fără speranţă. Le-a fost teamă că se prăpădeşte în spital şi s-au gândit să-l lase să treacă la ceruri din mânăstire, în sunet de rugă şi înconjurat de dragostea ucenicilor. Medicii i-au fixat şi data morţii – în câteva ore, cel mult o zi, avea să se stingă. Uitaseră însă de Domnul…

Părintele apucase să-i promită lui Nicolae Steinhardt că-l va tunde în monahism. Apucase să-i promită, dar nu şi să plinească rânduiala. Acum era pe patul de moarte, iar Nicolae, doar frate de mânăstire… „Medicii de la Cluj, de la Centrul Universitar Medical mi-au făcut ieşirea, să viu acasă, spunându-mi clar: Mai ai ceasuri de trăit, nu mai ai zile! Iar şoferului i-au spus: Méri acasă, părintele e pe ducă. Să nu stai la vreun magazin sau la rudenii. Ajuns în mânăstire, ce puteam face decât să mă pun stăruitor pe rugăciune? Mereu, mereu să mă rog. Cu două scopuri. Întâi, scopul principal, să mă ierte Dumnezeu. Şi, în al doilea rând, să mă vindece. Şi m-a vindecat, şi iată, trăiesc şi azi…” Iar Nicolae Steinhardt a fost tuns în monahism, conform promisiunii, chiar de părintele Serafim.

Au trecut de atunci aproape 30 de ani. Părintele a trăit. A trăit pentru a se ruga şi pentru a chema la întâlnirea cu Hristos mulţimi de oameni. A vieţuit discret, înconjurat de ucenici, fără să fie mediatizat. A scris între timp mai multe cărţi. Cărţi în care a adunat sfaturi, îndemnuri, rugăciuni. De boala şi de minunata sa vindecare nu pomeneşte decât arareori şi asta doar dacă-l întrebi. E taina lui şi, de ce nu?, a Rohiei.

Plecarea

Întunericul s-a înstăpânit de mult în chilia ticsită de cărţi şi rugăciuni. De abia îi mai zăresc chipul. Şi, în bezna aceea care se aşterne deplin între noi, simt cum sufletul meu se pătrunde de al lui. Fără zbatere, fără luptă, mă las cuprins. E bine. E ca acasă. Tresar la gândul că ar trebui să-l fotografiez. Nu mai am timp, nu mai am lumină. Îi propuns să ieşim afară, unde ultimele raze ale soarelui ling dealurile verzi ale Rohiei. Părintele refuză, dar apoi se supune. Ca un copil în faţa dascălului se aşează cuminte în locurile luminoase. Nu spune nimic. E liniştit şi tăcut. Ştie că nu se poate sustrage supliciului şi o face cu dragoste, ca să nu-i simt stânjeneala. Dar eu o simt şi, totuşi, continui. Un cadru, două, trei, zece!

Acum, când mă uit peste acele fotografii chipul său îmi apare luminat de pe altă lume. Am privit trecerea sa la Domnul ca o plecare necesară. Ca şi cum părintele nu era, oricum, de aici. S-a scurs prin veac ca o umbră translucidă, luminând orice colţişor, dându-i viaţă şi sens. Mărturie stă chiar trupul său, care era mai mult duh decât carne, de parcă se mutase deja, pe ascuns, în rai şi-şi ţinea corpul aici doar din dragoste de noi. Trupul lui, ca un fuior tors de o ţărancă. Trupul lui de lumină, trupul lui de iubire.

„După rugăciune îl simt pe Dumnezeu. Îl simt! Sunt clipe când mă simt fericit aşé…o bucurie, o înălţare, o luminare a minţii… Da! Da’ când pot să pătrund o rugăciune, o stare de evlavie, de bunătate, când parcă nici nu îţi mai vine să te rupi de rugăciune. Da! Dumnezeu se apropie de noi. Şi îl simţim în rugăciunile noastre. Da!”

1935 / 27 noiembrie – vede lumina zilei Ştefan Man, în satul Boiereni, din preajma mănăstirii Rohia.

1952 / 23 noiembrie – tânărul Ştefan, de numai şaptesprezece ani, intră în obştea monastirii „Sfânta Ana” – stareţ fiind atunci Justinian Chira, actualul episcop al Maramureşului şi Sătmarului. „Eu de mic copil am dorit mânăstirea – de grija mântuirii”.

1955 / 20 iulie – la sărbătoarea sfântului prooroc Ilie, tânărul ucenic este primit în cinul monahal sub numele de Serafim.

1957 – în luna martie Serafim este hirotonit ierodiacon, iar mai apoi ieromonah. „Eu mă simt fericit în această misiune preoţească: că putem să slujim lui Dumnezeu şi slujind pe Dumnezeu slujim şi oamenilor”.

1959 – Decretul 410 îl scoate afară din mănăstire pe ieromonahul Serafim –  care va sluji vreme de doisprezece ani ca preot de mir în parohiile Cupşeni, Băiuţ şi Coşteni. Eeh, regimul de parohie nu‑i de mânăstire, călugărul în lume – peşte pe uscat!”.

1971 – revine la „casa mé”, în mănăstirea Rohia.

1973 – este numit egumen al lavrei maramureşene de grija căreia va purta vreme de unsprezece ani, ridicând un altar de vară, o „casă a poetului” şi o alta „cu paraclis” în tot acest răstimp.

1973 – la sărbătoarea sfântului Nicolae, ieromonahul Serafim este hirotesit protosinghel.

1979 – licenţiat al Institutului Teologic Universitar Sibiu (după ce, în prealabil, ieromonahul Serafim absolvise Seminarul Teologic din Cluj-Napoca).

1979 – protosinghelul Serafim este cel care are curajul să‑l primească în obşte pe Nicolae Steinhardt – căruia îi făgăduieşte că tot el îl va tunde monah.

1980 – apar primele simptome ale cancerului la gât şi este internat pentru prima oară într‑un spital din Cluj.

1980 – încă bolnav fiind îşi ţine totuşi făgăduinţa şi îl călugăreşte pe Nicolae Steinhardt – care‑şi va aduce aminte: „În anul 1979, părintele Serafim Man mi‑a făgăduit că mă va călugari. S‑a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980, la Rohia, numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce‑mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s‑a cerut şi obţinut ­ulterior”.

1982 – la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Serafim Man este ridicat la rang de arhimandrit.

1984 – „pe 8 iulie, medicii de la Cluj – de la Centrul Universitar Medical – mi‑au făcut ieşirea, să viu acasă, spunându‑mi clar: Mai ai ceasuri de trăit, nu mai ai zile! Iar la şofer i‑au spus: Méri acasă, părintele e pe ducă. Să nu stai la vreun magazin sau la rudenii” – mărturisea peste ani arhimandritul Serafim.

1989 – publică la Cluj-Napoca monografia „Mănăstirea Rohia”, la Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

1990- strânge într‑un volum intitulat „Livada duhovnicească” predici şi cuvinte de învăţătură pe care le publică tot la Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

1993–2007 – de‑a lungul a patrusprezece ani va publica la Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului din Baia Mare mai multe cărţi de folos duhovnicesc: „Adevăruri trăite. Învăţături folositoare” (1993), „Buchet de pilde şi învăţături creştine pentru tineri” (1995), „Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei” (1996), „Meditaţii duhovniceşti” (2002), „Viaţa şi Acatistul sfântului Serafim de Sarov” (2004), „Rugăciunea domnească Tatăl nostru. Tâlcuire” (2007). Înafara acestora, arhimandritul Serafim a mai publicat numeroase articole, omilii şi predici în diverse reviste teologice.

2010 – în noiembrie, la plinirea vârstei de 75 de ani, avva Serafim a fost făcut cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş.

2012 – la sărbătoarea sfântului arhidiacon Ştefan, în semn de adâncă preţuire, episcopul Justin Sigheteanul i‑a acordat părintelui Serafim „Crucea Voievodală Maramureşeană”. 

2013 – în ziua de 12 februarie, după ceasurile trei din dimineaţă, avva Serafim Man a trecut la cele ale veşniciei. Trecuseră mai bine de 29 de ani de când doftorii cei lumeşti îi spuseseră că mai are „de trăit ceasuri, nu zile”!…

Dumnezeu

O viaţă fără Dumnezeu e tristă şi are un sfârşit dureros.

Şi o floare ne poate vorbi de Dumnezeu. Cu atât mai mult, un om.

De multe ori Dumnezeu ne dă necazuri, ca pe nişte daruri de la El. Pentru că de multe ori necazurile aduc pe oameni la Dumnezeu.

Dacă tu îţi vei aduce aminte de păcatul tău şi‑l vei plânge “cu amar”, bunul Dumnezeu te va ierta, pentru că zice: “Eu sunt Acela Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale” (Isaia 43, 25).

Nu este om să nu facă vreun rău. Şi Dumnezeu îl pedepseşte aici, pe pământ, pentru răul pe care l‑a făcut pentru ca să nu‑l pedeapscă dincolo.

Mintea noastră să fie în cer. Mintea noastră să fie pururea la Dumnezeu. Că Dumnezeu e totdeauna aproape de noi.

După rugăciune, îl simt pe Dumnezeu. Îl simt! Sunt clipe când mă simt fericit aşe… o bucurie, o înălţare, o luminare a minţii… Da! O stare de evlavie, de bunătate, când parcă nici nu‑ţi mai vine să te rupi de rugăciune. Dumnezeu e aproape de noi…

Datoria noastră principală este să‑i legăm pe toţi cei necăjiţi chiar de nădejdea în puterea şi dragostea lui Dumnezeu.

Cel mai mare dar pe care ni l‑a dat Dumnezeu este viaţa, însă nu cea dintru frumuseţile acestei lumi, ci viaţa cea veşnică.

Niciodată nu trebuie să ne uităm pacatul, iar dacă singuri ne vom pedepsi, Dumnezeu ne va ierta. Că de vom avea pururea înainte fărădelegea noastră, “inima înfranta şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!”.

 

Maica Domnului

Eu pe Maica Domnului o consider cea mai mare apărătoare. Nu ea e mântuitoarea noastră, Hristos este Mântuitorul nostru, dar ea e apărătoarea.

Maica Domnului fă‑ţi milă, roagă‑te fierbinte lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!

Eu, cu necazurile mele, la Maica Domnului am alergat cel mai mult; eu pe ea am considerat‑o cea mai mare apărătoare.

Maica Domnului, la înfricoşata şi dreapta judecată, fii advocata , şi scapă‑mă, ajută‑mă să biruiesc, să câştig „procesul” şi s‑ajung în rai!

Ruga

Dacă alipeşti gândului şi rugăciunea – capeţi armă!

Să nu‑ţi fie o zi fără rugăciune, că nu e zi fără de păcat!

Mereu, m‑am rugat. Cu două scopuri. Întâi şi principal, să mă ierte Dumnezeu. Şi, în al doilea rând, să mă vindece. Şi m‑a vindecat şi iată, trăiesc şi azi…

Nu am cerut nici viaţă, că nu‑i pe pământ raiul, să mă plâng că iată ce pierd, dar nu‑i nici iadul, să zic că nu pot trăi.

Dumnezeu, când ne rugăm, ne ­ascultă.

Avort

De‑a lungul timpului, avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele şi bolile la un loc.

Avortul este păcat strigător la cer şi aduce pedeapsa lui Dumnezeu în viaţa aceasta, dar mai ales după moarte.

Lăsaţi copiii să se nască, nu‑i omorâţi prin pază, nici prin medicamente, dar mai ales prin avort.

Când s‑a născut sfântul Ioan Botezătorul, rudele şi vecinii, văzând minunile ce‑au însoţit acea naştere, s‑au întrebat: „Ce va fi oare, copilul acesta?” (Luca I, 66). Tot astfel să vă‑ntrebaţi şi voi mamelor, înainte de‑a face un avort: „Oare copilul acesta ce‑ar putea fi? Poate un descoperitor de taine ale universului, ori un erou al neamului?! Sau poate toiagul bătrâneţilor noastre?!”

Învierea

Învierea Mântuitorului a produs bucurie mare în trei locuri deosebite: în iad, pe pământ şi în cer.

De la Învierea Domnului creştinii nu se mai înspăimântă de moarte, fiindcă efectul ei a fost nimicit.

Atât raiul cât şi iadul sunt deschise; între ele se află locul judecăţii. Cine se judecă fără milă pe sine, cine se răscumpără pe sine din vâltoarea păcatelor, cine îşi mărturiseşte şi recunoaşte vinovăţia sa, căindu‑se, acela va fi judecat cu blândeţe de către Iisus Hristos şi va trece de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.

Miscellanea

Adevăratul creştin nu aşteaptă necazurile: de copil simte pe Dumnezeu. Iar dacă noi ţinem de copii mici credinţa, atunci nu mai trebuie să intervină Dumnezeu. El intervine doar atunci când noi alunecăm.

Eu asté două –  şcoala şi agricultura – le văd ca două mari scăderi, foarte dureroase, ale regimului de acum şi bine ar fi să le îndrepte.

Banu’ ne‑o stricat neamu’!

Rodul păcatelor noastre îl supără pe Dumnezeu şi ne tulbură pe noi. Numa’ religia cât ne mai ţâne, dar trebuie s‑o ajutăm şi noi, preoţimea. Să educăm noi ce nu educă profesorii!

Mândria noastră este că bisericile încă‑s pline. Dar ar trebui făcut mai mult: ar trebui să ne apropiem de oameni, să‑i mângâiem, să‑i întărim, să‑i ferim de divorţuri, de beţii.

Tinerii îi musai să plece în străinătate. Nu mai putem trăi în ţara noastră, care era odată grânarul Europei. Pământul nostru devine sălbatic. Şi se distrug milioane de familii.

Monahii

Un călugăr trebuie să aibă în minte două lucruri: să fie răbdător şi statornic.

Eeh, regimul de parohie nu‑i de mânăstire, călugărul în lume – peşte pe uscat!

Eu de mic copil am dorit mânăstirea – de grija mântuirii.

Eu mă simt fericit în această misiune preoţească: că putem să slujim lui Dumnezeu şi slujind pe Dumnezeu slujim şi oamenilor.

Casa aicea, la Rohia este! Să dea Dumnezeu să plec d‑aci. Şi trag nădejde că aici îmi vor rămâne osemintele, unde a fost casa .