Revista:

Sfatul sfintilor. Dialogurile de taină ale părintelui Cleopa Ilie cu părintele Marcu Dumitrescu, cel supranumit „Fachirul”, povestite de părintele arhimandrit Visarion Neag, exarhul Hunedoarei şi stareţul mănăstirii Crişan

id1398_parintelemarcufachirul.jpg.jpg

Părintele Visarion Neag a trăit ani de zile în preajma părintelui Cleopa Ilie şi a părintelui Marcu Dumitrescu. În tinereţe a ucenicit la prisaca Mânăstirii Sihăstria, acolo unde cei doi se întâlneau adeseori pentru a depăna amintiri din vremea prigoanelor. Părintele Cleopa pomenea de pustie şi de ispitele vrăjmaşului, părintele Marcu de temniţă şi de lucrările aceluiaşi duşman al mântuirii oamenilor. Amândoi luptaseră pentru Hristos şi amândoi se aflau de acum aproape de ceasul biruinţei. Mărturiile lor se imprimau în mintea tânărului călugăr Visarion, care le-a închis până astăzi în adâncul inimii, acceptând să le împărtăşească în cadrul acestui interviu. Am pornit la realizarea lui prin evocarea primului contact cu viaţa monahală, care s-a petrecut la Mânăstirea Râmeţ, în apropierea altui mare purtător de duh – părintele Dometie Manolache, apostolul Apusenilor în vremea prigoanei atee.

 

 

Prima mănăstire pe care am văzut-o, aveam vreo 11 ani, a fost Mănăstirea Râmeţ. Eu, fiind originar din Munţii Apuseni, pentru ca să ajung la ea am trecut nişte munţi, am făcut vreo şapte ore de-acasă de la mine până la Mănăstirea Râmeţ.

Mergeaţi pe jos?

Pe jos, tot acest drum. Şi mi-aduc aminte – este ceva care mi-a rămas întipărit în minte tocmai din acele timpuri – că prima oară am ajuns la Râmeţ înaine de Naşterea Maicii Domnului, deci seara, pe 7 septembrie, şi-am prins privegherea. Şi am rămas tare impresionat de măicuţele care cântau la strană Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi… Aşa cântare îngerească nu mai auzisem pân-atuncea. Cântarea în sine mi-a rămas în minte şi, copil fiind, de atunci o repetam mereu în gând. Iar lucrul ăsta m-a făcut ca şi în vremea şcolii, să merg în continuare, cât puteam de des la mănăstire. Bine, e clar că la biserică mergeam sărbătorile, duminicile, dar, pe lângă asta, încă de copil am avut duhovnic – şi tot din mănăstire, de la Izbuc, din ţinutul Bihorului – pentru că era lângă satul meu de baştină.

Şi vă duceaţi de copil la mănăstire să vă spovediţi?

Da, de copil, de când eram copil. Mi-aduc aminte că mergeam la mănăstire şi-mi pregăteam hârtiuţa ca să ştiu ce să mărturisesc duhovnicului.

Vă duceaţi singur ?

Nu. De obicei cu familia; dar mergeam mereu vreo patru-cinci tineri, mai mari, mai mici – unul dintre noi era mai bun cunoscător al celor duhovniceşti că avea un frate preot. Mergeau însă în grup cu noi şi oameni mai vârstnici, bineînţeles.

Deci, pe vremea aceea, în plin comu­nism, oamenii aveau atâta credinţă, încât erau grupuri în sate care căutau mănăstirile, căutau viaţa duhovnicească.

Da, bineînţeles. Şi pot să şi-ntăresc ceea ce spuneţi pentru că la Mănăstirea Sihăstria, unde am fost monah, veneau foarte mulţi ardeleni, în grupuri, cu autocare, ca acuma. Şi părintele Cleopa îi primea cu mare drag şi le vorbea în public. Şi pe atunci se făceau pelerinaje… ba încă, poate, mult mai „trăitoare” decât în vremurile noastre – se fac multe acum, dar parcă nu mai întâlneşti fiorul acela. Şi mai vreau să remarc un lucru: din experienţa mea – şi eu am vizitat foarte multe lăcaşuri monahale înainte de a mă călugări – vă mărturisesc că în timpurile acelea, condiţiile pe care mănăstirile ni le ofereau atunci, nu erau cele din ziua de astăzi.

Erau mai proaste?

Păi, nu se aştepta nimeni atunci la aşa o avalanşă de oameni care să ceară găzduire… Şi atunci acceptai, ca pelerin, să stai într-un dormitor mare, cu 20-30 de persoane. Ehei, la ora aceasta, anumiţi creştini îţi cer – dacă s-ar putea – să stea doar câte unul-doi în cameră şi să aibă şi oarece confort.

Părinte, să ne întoarcem în trecut – mi-aţi spus că aţi cunoscut Râmeţul şi pe părintele Dometie Manolache. Cum era? Că multă lume vorbeşte despre el ca despre un sfânt.

Da, păi prima Sfântă Liturghie – la care am fost de faţă, ca şi credincios – n-a ţinut-o în Mănăstirea Râmeţ, ci într-un sătuc. Era deja la Mănăstirea Râmeţ, dar mănăstirea ţinea şi nişte sate. Şi satul în care a slujit – îl ţin minte până la ora aceasta – se numea Valea Uzii, mai sus de Mănăstirea Râmeţ, la vreo trei-patru kilometri. Ei, am plecat dimineaţa – la Praznicul Naşterii Maicii Domnului – către acea biserică din Valea Uzii. Am plecat deodată cu părintele Dometie, toţi pelerinii care eram – cred că eram vreo treizeci cu toţii. Şi am mers pe jos. Părintele mergea repede… nu ne puteam ţine de el! Dar ne întărea mereu în Duhul. Iar predica pe care a ţinut-o în biserică a fost despre dragostea copiilor şi respectul pe care trebuie să-l aibă faţă de părinţii lor – îndeobşte faţă de mame. A vorbit cu atâta patos şi aşa de înălţător că şi-cum ţin minte predica lui.

Părintele Dometie Manolache nu avea cămaşă pe el când a murit

Aţi zis că aţi mers cu el pe drum. Cum era, aşa, ca om?

Mi-a rămas în minte jertfelnicia pe care a făcut-o în Mănăstirea Râmeţ. A luat-o de la zero şi a trecut prin momente grele – că doar ştiţi cum era în regimul comunist: era tot timpul urmărit şi aşa mai departe… Eu am participat şi la înmormântarea lui. A murit cărând ceva către mănăstire. Nu a avut nici cămaşă pe el! Atâta dăruire avea pentru Biserica lui Hristos şi faţă de semeni.

Era numai în dulamă?

Da, bineînţeles. Nu avea cămaşă nici pe el, nici în chilia lui, sau, dacă a avut una la chilie, nu a fost una care să poată fi folosită în situaţia aceea, să fie folosită la punerea în sicriu.

Şi a fost înmormântat fără cămaşă?

A, nu. Dar a fost nevoie să se cumpere o cămaşă pentru ca să-l poată înmormânta. Eram prunc la vremea aceea când a murit, prin ’75 – dar faptul în sine, jertfelnicia lui, cum era el cu totul dăruit Bisericii lui Hristos şi semenilor săi, m-au impresionat foarte mult. Era la începuturi şi Mănăstirea Râmeţ atunci. El a stat şi la Mănăstirea Afteia – în zona Vinţului, a Pianului – dar până la urmă, a intrat în Mănăstirea Râmeţ pe care, sigur, a „pus-o pe picioare”, dar cu această jertfă…

Dumneavoastră unde aţi intrat în mânăstire?

La Mânăstirea Cozia, pe Valea Oltului. Acolo nu erau prea mulţi monahi – în jur de douăzeci doar – dar erau părinţi cu dăruire. M-au marcat la Cozia mai ales părintele Daniel şi părintele Nifon, doi fraţi, originari de prin părţile Buzăului care, pe lângă slujirea altarului, zilnic lucrau şi în atelierul mănăstirii – sculptură şi tot ceea ce mai era nevoie: iconostasuri, tot ce puteau scoate din mâna lor. Şi pe noi, cei tineri – care eram foarte puţini atunci: numai doi eram sub douăzeci de ani – ne mai luau – mai ales pe perioada de iarnă – la acel atelier, şi ca să deprindem meşteşugul dar şi ca să ne ocupăm timpul. După ce-şi lăsau veşmântul preoţesc în biserică, se duceau la chilie şi fără să mănânce ceva citeau câte un fragment din Noul Testament. Apoi, cu acela în minte, veneau repede la atelier. Abia la amiază mâncau, cu obştea, la trapeză. După aceea se retrăgeau vreo jumătate de ceas la chilie, apoi veneau iarăşi la atelier. La ceasul serii, când începea slujba Vecerniei, îşi scuturau şorţurile şi le agăţau  în cui, apoi intrau direct în sfânta biserică şi slujeau.

Pătimirile părintelui Cleopa

Acolo aţi fost şi tuns în monahism?

Nu, pentru că a urmat stagiul militar, care era obligatoriu. Dar după armată, sufletul meu tânjea totuşi după viaţa monahală şi după un loc mai liniştit. Ctitoria lui Mircea, Cozia de pe Valea Oltului, era tare frumoasă, dar era şi foarte mult vizitată de pelerini. Aşa că, după ce am fost de mai multe ori în pelerinaj prin Moldova, mi-am îndreptat gândul spre Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţului. Acolo am fost şi tuns în monahism.

Aţi intrat în Sihăstria în perioada ei de maximă înflorire. Erau acolo părintele Cleopa, era părintele Paisie, părintele Marcu, părintele Varsanufie. Vorbiţi-mi despre părinţii aceştia care au intrat în Patericul Românesc şi sunt, unii dintre ei, pe drum către canonizare.

Dumnezeu mi-a rânduit în viaţă să mă aflu lângă aceşti stejari puternici ai bisericii dreptmăritoare, de la care a avut ce să înveţe şi să culeagă sufletul meu! Părintelui Paisie Olaru mai puţină vreme i-am fost în preajmă, pentru că era deja suferind şi stătea mai mult la chilie. De la părintele Paisie mi se-ntărea sufletul când vedeam cu câtă căldură sufletească primea pe orişicine! Şi pe deasupra, niciodată n-a cârtit şi nu s-a văitat de boala sa şi de durerile pe care le-a îndurat în ultimii ani.

„M-am pomenit că mă ridic de pe betonul îngheţat al celulei, transpirat tot”

Credeţi că deja ajunsese să-L simtă pe Dumnezeu în preajma lui?

Acuma, nu mă pot eu pronunţa tainic în legătură cu sufletul părintelui Paisie. Ştiu că părintele Cleopa împărtăşea cu el momentele de bucurie, sau de supărare. Nu ştiu mai mult să vă spun legat de dânsul. Legat însă de părintele Cleopa şi de părintele Marcu vă pot spune mult mai multe pentru Dumnezeu a rânduit să mi se dea ascultarea chiar în zona cea de linişte a mănăstirii, numită prisaca – adică acolo unde părintele Marcu se ocupa de stupină. Eu l-am prins deja în vârstă: avea 76 de ani. Părintele stareţ m-a dat ca ucenic la el, ca să învăţ cele ale stupinei şi să-i fiu de ajutor. Părintele Marcu avea deja o neputinţă, pentru că ajunsese aşa adus de spate, încât nu putea să mai ridice greutăţi şi nici să facă ce mai era nevoie prin prisaca mănăstirii. El se trăgea, de loc, din ţinutul Prahovei şi a avut o tinereţe destul de zbuciumată, pentru că cei 26 de ani de puşcărie pe care i-a făcut i-au marcat viaţa. Ne spunea: „Părinte, nici nu vă închipuiţi câtă bucurie am avut la Jilava în momentul în care, în apropierea pavilionului unde eram „cazaţi” noi, deţinuţii, a apărut o cioară”. A văzut că în iadul acela mai exista ceva: o pasăre! Însemna o altă lume faţă de cea în care el era încarcerat. Gândiţi-vă ce înseamnă să stai închis 26 de ani! (chiar dacă a fost închis în mai multe rânduri).

După prima condamnare ispăşită în închisoare s-a retras la Mănăstirea Cernica. Dar acolo a văzut că nu poate rezista prea mult, pentru că mănăstirea era aproape de oraş, aşa că s-a gândit să vină la Mănăstirea Slatina, din judeţul Suceava (aproape de Fălticeni), unde părintele Cleopa era stareţ. Şi acolo l-a întâlnit pe părintele Petroniu Tănasă – care după aceea avea să se nevoiască în Sfântul Munte, ca stareţ al schitului Prodromu – pe părintele Antonie Plămădeală, viitorul mitropolit de Ardeal – care la vremea aceea era doar diacon. Şi Mănăstirea Slatina l-a călit în ceea ce înseamnă spiritualitate monahală.

A venit însă şi acolo prigoana. Părintele Cleopa a fost arestat de mai multe ori, iar părintele Marcu a fost luat iarăşi la puşcărie. Pe părintele Cleopa îl luau adesea la Târgu Neamţ, şi-l închideau într-o încăpere cu foarte multe lumini, ca să‑şi mai piardă din memoria cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Or el nu-şi încărca memoria cu chestiuni politice sau altecele, ci doar cu cele ale Bisericii şi cele ce priveau mântuirea sufletului. Dar cei de pe timpul respectiv spuneau: „Bine, mă, dar tu de ce-i ţii aşa de mult în biserică pe oameni? Că noi avem nevoie de ei la colectiv!” Şi când a văzut ce i se pregăteşte, părintele Cleopa a plecat din Slatina la pustie. Cele ce vă spun sunt din cele ce le-am auzit din gurile lor, a acestor doi părinţi, pentru că, v-am mai amintit, părintele stareţ m-a rânduit să fiu ucenicul părintelui Marcu, tocmai la stupină. Iar aici, la stupină, părintele Cleopa se retrăgea de multe ori, pentru că avea o cameră numai a lui, unde-şi scria cărţile. Şi aici nu primea pe nimeni. Avea şi o curte îngrădită în care foarte rar primea pe cineva. Când primea lume, o primea la altă casă, mai aproape de mănăstire. Însă aici, la stupină, lua masa deseori cu părintele Marcu. Eu le aduceam de jos prânzul şi mai asistam în felul acesta la discuţiile lor. Îşi mai depănau amintirile povestind –  unul din puşcărie şi celălalt din pustie – şi vreau să vă spun (eram tânăr pe-atunci, 23-24 de ani) simţeam că mi se ridică părul în cap! Păcat că – mă rog, eram în timpurile acelea: ’83-’84-’85 – şi n-am îndrăznit niciodată să notez ceva – Doamne, fereşte! – nici să înregistrez.

Vă daţi seama, dacă aţi fi înregistrat! Ce dialoguri au fost acolo…

Da, pentru că acolo ei vorbeau foarte deschis: îşi povesteau totul unul altuia. Dar să revin la părintele Marcu. El i-a povestit părintelui Cleopa că, fiind luat în puşcărie a fost băgat într-o celulă pentru exterminare. Pe lângă mizeria care era acolo mai era şi iarnă, iar celula era neîncălzită şi fără ferestre. Era ger înăuntru la fel ca şi afară. Acuma, el venind din mediul monahicesc, era mai rezistent, a răbdat cât a răbdat, dar la un moment dat a început să-i fie frig. Şi a început să facă metanii. Îi auzea văitându-se pe cei din celelalte celule, pe săracii oameni care erau în aceeaşi situaţie, dar asta numai o vreme pentru că… mureau! Iar părintele Marcu spunea aşa: „Am făcut metanii. Câte? Nu mai ştiu. Ştiu doar că m-am trezit la un moment dat ca dintr-un somn.” – probabil că n-a mai simţit, în starea aceea de amorţeală, frig şi epuizare totală – „m-am pomenit că mă ridic de pe betonul îngheţat al celulei, transpirat tot”. Deci, în loc să fie exterminat, el era transpirat, în gheţarul ăla al puşcăriei din Aiud! Şi când povestea aceste lucruri lacrimile le curgeau amândurora. Bine, sigur că nu erau în fiecare zi discuţii dintr-aceasta dar, câteodată, la două-trei luni, mai vorbeau şi despre alte şi alte, câte li s-au întâmplat într-o parte sau într-alta a vieţii.

La 77 de ani, părintele Marcu avea o faţă de copil

Şi cum era părintele Marcu? Mi-aţi zis ce-a trăit. Dar cum era?

Părintele Marcu, ca şi părintele Cleopa şi poate şi ca alţii pe care i-am cunoscut, n-au fost oameni care să se impună vizibil. Chilia pe care eu am avut-o la mănăstire era perete în perete cu cea a părintelui Marcu. Îl auzeam şi noaptea – deşi avea o neputinţă de sănătate – şi noaptea târziu, făcând metanii cu multă osteneală. Asta pe lângă ce mai citea din Scripturi şi pe lângă munca de la stupină – că erau 70 de stupi în grija noastră. Dar să ştiţi că el niciodată nu-şi povestea nevoinţele lui. Ceea ce v-am amintit i-a spus doar părintelui Cleopa. Cel mai mult m-a impresionat la părintele Marcu răbdarea lui. Avea acea răbdare de puşcărie, răbdare în suferinţă – pentru că suferinţa lui în boală era foarte grea: în câteva seri – când mi‑a bătut în perete ca să vin la el – am şi crezut că se duce. Dar pe lângă răbdare, el era un om care nu prea ierta când era vorba de spus adevărul. Nu te puteai aştepta să te ducă pe ocolite când trebuia să-ţi spună ceva. Probabil că răbdarea asta l-a şi ţinut în viaţă, în cei 26 de ani de puşcărie. M‑aţi întrebat la început cum arăta… Avea o faţă de copil…

Dar nu era bătrân? Aţi spus că avea 77 de ani?!

Da, dar nu avea o faţa bătrână: era aşa de senină şi luminoasă! Avea ochii nu prea mari, de un căprui care te pătrundea până-n rărunchi. El niciodată nu deschidea o discuţie orişicum. Întotdeauna se raporta la ceva duhovnicesc şi mai puţin povestea despre viaţa sa, ori despre ce a îndurat prin temniţe. Sau poate chiar deloc. Mi-aduc aminte că doar părintelui Cleopa i-a mai vorbit câteodată despre perioada de detenţie şi despre multele cazne îndurate. El a avut o construcţie fizica rezistentă. Spunea că în tinereţe putea ridica masa în dinţi! Şi datorită faptului că avea această rezistenţă fizică a putut răbda multe forme de tortură. Şi mărturisea că la toate chinurile acestea el n-a zis vreodată: „Vai!”. Iar lucrul ăsta îi întărâta foarte mult pe  torţionari. Însă numai cu părintele Cleopa vorbea de puşcărie. În rest, lăsa perioada aceea din viaţa lui într-un fel de umbră.

Răpirea la cer a părintelui Cleopa

Şi despre părintele Cleopa ce vă amintiţi?

Eu pot să spun că în preajma părintelui Cleopa întotdeauna aveai ce să „aduni”. Pentru că te aflai în faţa unei personalităţi spirituale foarte puternice. Sigur că el povestea mai multe doar în cadru restrâns.

Cu părintele Marcu depăna amintiri de prin pustie: cum era când auzea clopotul din mânăstire care chema călugării la rugăciunea de dimineaţă, pe când el era deja sus pe munte, neştiind unde să apuce şi nici unde îl va găsi seara, adesea înoptând doar sub un copac, fără să ştie ce va mânca în zilele următoare. Povestea că uneori îşi mai săpa câte un bordei pe undeva, că nu putea să stea doar sub copaci. Îi era de trebuinţă şi pentru puţinele provizii – că se-ntâmpla să-i mai aducă câte-un creştin milos câţiva cartofi ori ceva pâine uscată. Nu stătea însă prea mult într-un loc, ca nu cumva cineva trecând să vadă vreo mişcare şi să-şi dea seama că există un om acolo. El a avut mai multe plecări dintr-acestea la pustie. A stat la un moment dat şi cu părintele Varsanufie Lipan, şi cu părintele Arsenie Papacioc, dar au fost şi perioade când a stat singur.

Pe mine m-a impresionat mult atunci când i-a povestit părintelui Marcu despre răpirea sa la cer. Zicea că la un moment dat a ajuns să trăiască într-o casă mai retrasă, undeva pe lângă Petru Vodă. Casele erau mai răsfirate într-acel ţinut al Neamţului, iar familia care l-a primit l-a cazat undeva într-un şopron, într-un grajd cu animale, în care au construit un perete fals care masca o odaie în care stătea părintele Cleopa şi în care ajungeai doar dacă desfăceai nişte scânduri din podea. Intrai la el pe sub peretele acela fals. Şi în acea cămăruţă a stat el câteva luni. La un moment dat, undeva, la o casă din apropiere, era o nuntă. Şi, cum se întâmplă la o petrecere, că instrumente muzicale se aud mai tare, i-a venit părintelui în minte: „Dacă aici, pe pământ, oamenii cântă atât de frumos, ce alai sufletesc va fi în ceruri? Ce cântări? Cum spune apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(I Corinteni 2,9). Şi, din clipa aceea, preţ de vreo şapte minute, el a fost răpit cu totul în cer! N-a mai fost pe pământ! Şi ce-a avut la el: o hăinuţă, o batistă şi ce-o mai fi fost în bocceaua lui, toate au fost înmuiate de lacrimile ce le-a vărsat. Şi apoi, vreme de aproape două luni, în inima sa nu s-a ridicat niciun fel de alt gând, patimă sau cugetare lumească – atâta linişte şi pace a avut după ce a revenit pe pământ dintr-acea răpire! Şi lucrul acesta, ce-l mărturisesc eu acuma, l-am auzit spunându-l părintelui Marcu, la prisacă, pe când prânzeau odată împreună. Să ştiţi că întâmplarea asta o povestea părintele Cleopa şi credincioşilor care veneau după cuvânt de învăţătură, dar niciodată ca şi cum ar fi trecut el prin ea. Fiecăruia îi zicea că „ştie el un pustnic care…”.

Şi am să vă mai spun un lucru  şi cu acesta am să închei: părintele Cleopa a făcut odată şi o proorocie. I-am spus într-o vreme: „Prea cuvioase, eu sunt din Ardeal şi sufăr pentru că acolo nu există mănăstiri, sau şi dacă există, sunt mai rare: câte una-două printr-un judeţ”. Iar părintele Cleopa s-a uitat la mine şi mi-a spus (asta fiind prin 1987): „O să vă cheme Ardealul pentru jertfă”. La vremea aceea nu prea i-am înţeles cuvântul, dar după’89, când m-am întors în Ardeal, am început să înţeleg. Poate că acum sunt acele vremi când Ardealul îşi cheamă fiii înapoi, ca s-aducă jertfă pentru casa lui Dumnezeu. De asta m-am şi bucurat c-am putut pune umărul la zidirea acestei mănăstiri (Mânăstirea Crişan din Hunedoara n. red.) – „de la firul ierbii”, cum se spune.