Revista:

Despre avva Dionisie, cu dragoste

id1404_dionisiedelacolciu_desendenanecrasnean.jpg.jpg

Ca tot omul cel puţin întărit în credinţă şi eu, când am fost întâiaşi oară în grădina Maicii Domnului, m‑am dus să caut… sfinţi. Şi, după ce am primit înţelept cuvânt şi binecuvântare de la avva Petroniu, am plecat degrabă şi întins către chilia „Sfântul Gheorghe” de la Colciu – acolo unde se nevoia avva Dionisie, în cel de‑al nouzeci şi cincilea an al vieţii sale pământeşti. Nu ştiam tare multe despre bătrânul Dionisie, dar că e om cu viaţă sfântă îmi spusese părintele Daniel de la Prodromu, istorisindu‑mi şi câteva întâmplări minunate petrecute cu el.

 

Cei trei prieteni din Orăştie – cu care plecasem la drum – ştiau de la părintele Mamant că „papa Dionisie” (cum îi spuneau monahii greci) era adesea căutat şi de prinţul Charles al Marii Britanii pentru cuvânt de folos – (nu puţini sunt aceia care spun că bătrânul era chiar duhovnicul moştenitorului coroanei britanice!). Aveam să văd cu ochii mei că nu numai prinţul îl cerceta pe avva Dionisie, ci şi mulţime mare de greci şi români care i‑au făcut pe ostenitorii colcioţi să‑şi împrejmuiască chilia cu sârmă ghimpată – căci pelerinii nu mai ţineau socoteală nici de cele câteva ceasuri de odihnă ale dimineţii (de care au neapărată nevoie monahii athoniţi după slujbele de noapte) şi săreau gardul cu nădejdea unor binecuvântări de la stareţul Dionisie Ignat. După închinare şi kerasmă, chiar părintele Mamant a fost cel care ne‑a călăuzit pe cărare‑n sus către chilia părintelui Dionisie. La vremea aceea – sfârşitul lui februarie 2004 – bătrânul nu mai vedea cu ochii (doar cele lumeşti!) de vreo zece ani, dar primea pe toată lumea cu dragoste şi nimenea nu pleca nemângâiat de la el. Eu, ştiind că mă duc la un părinte îmbunătăţit, din oarecare sfială am rămas în urmă pe cărare şi nici în chilia bătrânului nu m‑am înghesuit cu ceilalţi, dar i‑am ascultat din uşa deschisă poveţele. După ce au luat binecuvântare, unul câte unul, însoţitorii mei au plecat, iar eu am rămas singur cu avva Dionisie şi mă bucuram în tihnă că mă uit la un sfânt… Preţ de câteva clipe am stat aşa, în linişte, nemişcat, dar apoi l‑am auzit pe bătrân zicându‑mi:

– Intră şi închide uşa, că s‑a făcut cam răcoare!

Când mi‑am revenit din mirare, am cerut şi eu binecuvântare. „Domnul!”, mi‑a zis. Ca să umplu momentul acela de linişte care s‑a lăsat după blagoslovenie, am început să‑mi caut cuvintele şi să‑mi ordonez gândurile ca să cer un singur sfat – iar acela să fie şi cel mai important pentru mine. Bătrânul nu m‑a întrerupt că demult dobândise el iubire faţă de aproapele său şi, pesemne mai avusese parte de momente dintr‑acestea stânjenitoare! Până la urmă am reuşit să‑i spun părintelui că, la fel ca ceilalţi şi eu vreau să mă mântuiesc şi de aceea caut să aflu cele de întărire către cele de sus. I‑am mai spus şi că ştiu că dacă nu voi judeca pe nimeni voi scăpa de Judecată, dar şi că aşa ceva mi‑e cu neputinţă mie, la măsura mea. „Sfinţia ta ai căpătat trecere înaintea Domnului; rogu‑te, învaţă‑mă şi pe mine: ce trebuie neapărat să fac în viaţă ca să nu‑şi mai bată joc dracul de mine!” – i‑am spus mai la urmă. Şi după puţină chibzuială a zis bătrânul către mine:

– Să n‑ai răutate în sufletul tău şi te vei mântui. Şi în timp ce eu încă mă minunam de greutatea şi „simplitatea” sfatului, el a continuat (ştiind că eu nu eram în stare să‑l mai întreb ceva):

– Văd (?!) că eşti om cu carte. Bagă dar de seamă că cunoştinţa îngâmfă şi nu uita că fără Hristos n‑ai să poţi face nimic viaţă”.

Stând pe marginea patului şi întorcându‑se în lăuntrul său, a mai zis – lăsând să mai treacă câteva clipe înainte:

– Bine că vrei să te mântuieşti. Roagă‑te şi Domnul are să‑ţi arate ce drum să apuci. Numai să ai ochi de văzut! Să nu te dezlipeşti de Dumnezeu şi duhovnic şi – mai ales – să nu‑ţi alegi singur calea. Că nu eşti singur pe ea. Acuma eu ce să‑ţi mai spun? Domnul să te binecuvânteze…”.

Am priceput că după cuvintele acelea adânci trebuia să plec, dar eu n‑aş fi voit că mi‑era bine acolo lângă omul acela a lui Dumnezeu. Dacă m‑ar fi întrebat atunci cineva de ce nu vroiam să mă despart de bătrân, n‑aş fi ştiut să‑i spun pentru care pricină, dar acum înţeleg că cel ce face pace cu el însuşi, o dobândeşte pe cea a lui Dumnezeu şi o răspândeşte şi celorlaţi. Acum ştiu dar e târziu, căci bătrânul a luat tihna aceea cu el şi a plecat cu ea la Domnul…

Când am dat să ies pe uşă, m‑am întâlnit cu părintele Mamant, care se întorsese după mine. Am plecat amândoi atunci pe frumoasa cărare a Colciului, tot gândindu‑mă la cuvintele bătrânului şi punându‑le în inimă – căci simţeam că altele de la el n‑aveam să mai primesc. Şi‑ntradevăr, peste câteva săptămâni, avva Dionisie avea să se alăture celor drepţi, care mult s‑au nevoit pentru locul cel fără‑ntristare şi suspin.

Când am revenit la Colciu, „ieroschimonahul Dionisie” m‑a întâmpinat de sub crucea de unde‑şi aştepta „veşnicia, mila, sau urgia”. Anul următor i s‑a alăturat şi ieroschimonahul Gheorghe Boboc, iar peste alţi patru – în 2009 – şi schimonahul Ioan Şova; astfel că toţi trei străjuiesc chilia „Sfântul George” întâmpinându‑i răsăriturile. Pentru dragostea şi sfinţenia bătrânului Dionisie şi pentru frumuseţea locului, Colciu rămâne veşnic un loc drag inimii mele…

 

 

Avva Dionisie de la Colciu: Biografie de sfânt

 

Acest foarte smerit şi cu dreaptă socoteală călugăr, ce a ucenicit spiritual pe lângă Antipa Dinescu, Dometie Trihenea, Macarie Unţan, Elisei Filibiu şi Ioan Guţu, a fost unul dintre cei mai mari povăţuitori şi duhovnici athoniţi ai acestui veac, după cuvânt de învăţătură venind adesea la el chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii.

Avva Dionisie s‑a născut la anul 1909, în comuna Vorniceni, din Botoşani, pe lângă alţi şapte fraţi şi surori ai lui Ioan şi Casandra Ignat. Dintre aceştia, întâiul născut (la 1899) Gheorghe – viitorul părinte Ghimnazie – şi cu ultimul născut, Dimitrie – în timp, ieromonahul Dionisie – vor îmbrăca straiul monahal. În 1911, pe când Dimitrie avea doar doi ani, tatăl lor a murit, iar Gheorghe a devenit capul familiei, trebuind astfel să abandoneze şcoala. Unsprezece ani mai târziu, în 1922, după armată, Gheorghe s‑a închinoviat la schitul Măgura, fiind tuns monah un an mai târziu, iar în 1924 hirotonit ierodiacon. Dimitrie a făcut patru clase primare în sat, apoi, în 1923, la doar paisprezece ani, a plecat şi el la acelaşi schit de lângă Târgu Ocna. Stareţul l‑a primit, dar l‑a trimis şi la Şcoala Profesională din Tg. Ocna, unde Dimitrie a învăţat doi ani. A venit însă anul 1926 cu haosul creat de schimbarea calendarului şi cei doi fraţi au ales atunci să plece pentru totdeauna în Athos. „S‑au îmbarcat la Constanţa pe un elegant vas românesc şi au ajuns in Pireu. După multe aventuri şi după ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfânt, la portul Dafni…”, povestea bătrânul Ioan Şova. Avva Dionisie îşi amintea că „am venit în 1926, cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem despre Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia „Sfântul Gheorghe”, în Kapsala. Acolo erau optsprezece români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte în muntele Athos”. Stareţul Prodromului le‑a promis că după ce vor fi isprăvit de închinat pe la locurile sfinte athonite îi va primi în schit. N‑avea să se‑ntâmple asta pentru că, nu la mult timp după aceea, a fost ales un alt egumen şi Dimitrie s‑a dus pentru o vreme (noiembrie 1926-iulie 1927) la părintele Serafim – care avea o chilie lângă Karyes, mai jos de Saray. În vremea asta, părintele Ghimnazie a lucrat la Iviru şi, cu ce a câştigat (mai împrumutând şi 5.000 de drahme de la părintele Mihail din Karyes), a cumpărat Chilia „Buneivestiri” de lângă Pantocrator. „Cumpăraseram Chilia Buneivestiri din Kapsala împrumutând nişte bani şi ne‑a luat trei ani de muncă pentru a‑i returna. Pentru fiecare zi de lucru câştigam douazeci de drahme. În acele vremuri, cu atâta se puteau cumpăra doar două pâini. Era foarte greu de trăit. Era extrem de dificil să te ţii de programul zilnic de slujbe şi să mai faci şi altceva pe lângă aceasta. Dar în acest timp m‑am simţit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât de greu şi trebuia să ne încredinţăm atât de mult voii lui Dumnezeu. Am locuit în această chilie timp de cinci ani. În 1927 am fost tuns monah, iar fratele meu (Ghimnazie) a fost hirotonit ieromonah. În 1931, am fost hirotonit ierodiacon. În 1933 am părăsit Chilia Buneivestiri pentru o altă chilie în Kapsala, închinată sfântului Tihon de Zadonsk. Egumenul Chiliei Bunavestire tocmai murise, iar părintele Ghedeon (Chelaru), egumenul Chiliei Sfântul Tihon de Zadonsk, ne‑a rugat să mergem să locuim cu el” – mărturisea avva Dionisie care, vreme de alţi patru ani, aici s‑a nevoit, sub oblăduirea duhovnicească a părintelui Ghedeon şi tot aici avea să fie sfinţit ieromonah de către episcopul Sfântului Munte, Ierotei, în 1937. Toţi trei aveau să vină, în 1937, să reconstruiască chilia „Sfântul George”-Colciu, aflată pe moşia Vatopedului. Au muncit ani de zile aceşti înduhovniciţi asceţi, dar în tot acest timp nu şi‑au lăsat niciodată rânduiala bisericească şi canonul de la chilie, nescurtând cu nimic tipiconul athonit. Pentru aceea au şi început a se strânge călugări în jurul lor, atraşi de sfinţenia vieţii celor trei monahi. Părintele Ghedeon avea să lipsească însă mulţi ani, pentru că a plecat în 1940 în România după ajutoare şi s‑a întors abia în 1963, împiedicat fiind de război şi comunişti să se mai înapoieze. În acest răstimp părintele Ghimnazie devenise povăţuitorul chiliei, iar fratele său, Dionisie, duhovnicul obştii. Schimonahi amândoi, ştiau pe dinafară Psaltirea, Ceasurile, Paraclisul Maicii Domnului şi câteva acatiste, iar de pravilă şi închinăciuni nu s‑au lăsat niciodată. Pentru o vreme însă, avva Dionisie avea să rămână doar cu părintele Ghedeon (+1979) la chilie, ceilalţi fraţi (începând cu cel după trup, Ghimnazie +1965) plecând la Domnul rând pe rând. În 1977 a mai venit şi părintele Ioan Şova la Colciu, dar obşte mai mare avea să se închege abia după ce la Vatopedu a venit bătrânul Iosif (în 1987), cel care a revigorat viaţa de chinovială în mănăstire şi la chilii şi care l‑a avut la mare evlavie pe avva Dionisie – la care adesea se şi spovedea. Deşi şi‑a pierdut vederea în ultimii ani, devenise atât de căutat bătrânul, încât călugării de aici au fost nevoiţi să pună gard chiliei (ba chiar şi sârmă ghimpată, pentru cei care‑l săreau!). După o viaţă petrecută în sfinţenie, avva Dionisie Ignat a plecat să‑L întâlnească pe Domnul la 28 aprilie/11 mai 2004, la 95 de ani – dintre care 78 petrecuţi neîntrerupt în Sfântul Munte.