Revista:

Despre felurimea postirilor, cu părintele Atanasie Rusnac, vicarul administrativ al Episcopiei Italiei

id1403_rastignirea.jpg.jpg

Postul sau renunţarea liberă este un act al voinţei care îl face pe om stăpân asupra lui însuşi. Este exerciţiul propus, în această perioadă, de Biserică. Scopul lui este de a ne redescoperi. Cum? Prin stăpânirea stomacului, iar de aici se merge mai departe:  la stăpânirea egoismului, a mândriei şi la înfrânarea de a-l judeca pe celălalt. Postul îl învaţă pe om să fie cumpătat, răbdator şi să se stăpânească. Cel care ţine post se aseamănă cu Hristos şi răspunde jertfei Lui pe cruce, iar drept răsplată recuperează curăţenia lăuntrică. Totuşi, fără rugăciune, postul nu duce nicăieri, crede vicarul administrativ al Episcopiei Italiei, părintele Atanasie Rusnac.

 

Postul nu este o invenţie a omului, ci a Domnului Hristos care ne vorbeşte despre el şi despre rugăciune. De mai multe ori, chiar! Una din pildele pe care le cunosc toţi este despre acel tată care-şi aduce copilul bolnav apostolilor, dar ei nu reuşesc să-l vindece, să scoată duhul cel rău din copilaş. Domnul însă îl vindecă, iar ei Îl întreabă: „Doamne, de ce n-am reuşit să facem noi aceasta?” Iar El răspunde: „Acest soi de demoni iese doar cu post şi rugăciune.”

Nu le putem separa? Şi dacă nu putem să postim?

De multe ori m-am gândit, şi le spun oamenilor, că oamenii vin şi zic: „Părinte, dar ce să facă aceia care sunt bolnavi de cancer sau sunt bolnavi de boli grele, sau au tot felul de operaţii – la stomac, la ficat, la intestin; care îs bătrâni şi aşa mai departe?” Şi eu le spun: „Pentru ei, cancerul este post. Ăsta e postul lor. Boala e postul acelei persoane.” Zice: „Şi cel operat?” „Păi, celui operat, operaţia îi este postul. Asta e postirea lui. El a postit prin operaţie. Cel care e sărac posteşte prin faptul că flămânzeşte. Cel care e în prigoană posteşte prin faptul că este prigonit. Cel care e în durere sau e în suferinţă sau e într-un necaz sau e pribeag pe lumea asta sau nu-l iubeşte nimeni sau pur şi simplu este necăjit – sunt atâtea suflete necăjite pe lumea aceasta – ăsta le este postul lor.” Şi atunci, oare putem să zicem că ei nu postesc?

În cazul acesta toată lumea posteşte! Cine nu suferă, cine nu-i bolnav?

Păi, fraţilor, şi mâncatul este post şi nemâncatul este post. Când stai lângă cineva care are o bucurie mare şi se bucură şi dă slavă lui Dumnezeu, oare poţi tu să te apuci să posteşti? Cum zicea Domnul: „Cât Mirele este cu voi, poţi oare să posteşti?” Nu. Nu poţi să posteşti. Iar când cineva stă în durere şi-n necaz şi plânge, oare nu stai şi tu lângă el să plângi? Oare nu stai lângă el să-i alini durerea? Oare nu stai lângă el să-l mângâi cumva la suflet şi să încerci să-i găseşti o alinare? I-o găseşti! Şi ăsta nu este postul tău? Ba este postul tău. Cu mâncare sau fără mâncare, cum poţi tu, mergi înainte că acesta este postul tău. Iar dacă Domnul ţi-a dat vreun necaz sau vreo durere, ai pierdut pe cineva drag, oare acesta nu este postul tău? Ba este postul tău! Dar ca să-ţi fie postul cu folos, ce trebuie să faci? Trebuie să te rogi la Dumnezeu, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru cele bune, dar să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru cele rele. Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru binecuvântări, dar să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru că te-a cercetat şi-n greutăţi, şi-n acele clipe în care sufletul tău era în suferinţă, era în necaz, era în durere – şi aceasta, Domnul ţi-o va socoti ca post. Să-ţi spun o pildă!

Odată, a venit cineva la părintele Paisie Aghioritul şi zicea: „Mama mea mult suferă, părinte. De multe ori şi noaptea, în somn, tresare şi se scoală, că-i curge sânge şi din nas, şi febra este atât de mare, încât nici medicamentele cele mai puternice n-o pot opri. Şi mult suferă!” Şi a zis părintele Paisie: „Păi, mama ta este aşa cum au fost mucenicii. Şi prin aceasta se curăţă – se curăţă de păcate, se curăţă de toate neputinţele pe care le-a avut şi pe care le-a făcut în viaţa aceasta. Şi chiar dacă nu este mucenic cu desăvârşire, măcar pe jumătate şi tot este mucenic şi va merge în împărăţia lui Dumnezeu. Va merge în împărăţia lui Dumnezeu un suflet curat, un suflet curăţit, din care a rămas doar aurul, doar ceea ce este mai frumos.”

Şi cred că acesta este esenţialul. Să se mântuiască.

Părinte, de multe ori, oamenii, când vin la biserică, vor o regulă precisă, doresc să afle o regulă exactă. Vin ca la medic, vor o reţeta!

Şi de multe ori i-o dau ei medicului, nu aşteaptă de la medic reţeta. Vin şi spun: „Părinte, uite, trebuie să-mi daţi asta şi asta şi asta!” Or, când te duci la medic, laşi medicul să-ţi pună diagnosticul.

Postul e ca un duş rece. Te trezeşte şi te apropie de cel în suferinţă, de Hristos

Cu ce mă ajută postul alimentar?

E o mică jertfă, o mică nevoinţă, o mică asceză din partea noastră. Dar trebuie privită corect din punct de vedere duhovnicesc. Ce înseamnă această asceză? Asceza, ca să fie cu adevărat asceză, nu trebuie să privească doar aspectul material, trupesc, ci şi pe cel duhovnicesc.

Adică gândul, în primul şi în primul rând, ar trebui să fie: „Doamne, câţi oameni sunt săraci pe lumea aceasta şi nu au ce mânca? Oare n-aş putea în ziua de astăzi să nu mănânc nici eu, să fiu împreună cu ei?” Apoi, n-aş putea să le dau şi lor ceva din ale mele? Şi atunci, asceza devine lucrătoare. Asceza devine ceva ce poate schimba inima omului. Ceva ce te poate apropia mai mult de Dumnezeu, dar şi de cei care sunt săraci, de cei care sunt flămânzi, de cei care sunt în nevoi – după vorba filosofului care spune: cel cu stomacul plin e greu să-l înţeleagă pe cel flămând. Să-i spui cuiva: „Posteşti, posteşti, dar tu eşti bine sănătos, cu stomacul plin!” Deci, vedeţi, în clipa în care trăieşti şi tu aceste lucruri, firea, duhovniceşte vorbind, devine mult mai fină, ne este mai la îndemână să-i înţelegem pe cei care se află în tot felul de necazuri şi în tot felul de suferinţe. Astfel, putem să ne apropiem de ei, să le întindem o mână de ajutor.

Sunt excepţii?

Păi, în primul şi-n primul rând, e vorba de femeile gravide, de femeile care sunt însărcinate. Nu se poate spune unei femei însărcinate, care are nevoie de calciu, care are nevoie de vitamine, care are nevoie de atâta energie să crească pruncul, să mănânce fără ulei, ba, mai mult decât atât, până la al nu ştiu câtelea ceas al zilei, că, vezi Doamne, aşa-i rânduiala. Nu, bineînţeles că femeile care sunt însărcinate au toată binecuvântarea să mănânce şi din toate alimentele care sunt recomandate şi de medici, dar şi de cele fireşti, aşa, cât are ea nevoie, aşa fel încât pruncul, întru slava lui Dumnezeu, să se nască sănătos, întreg la minte, ca să-L poată şi el, la rândul lui, sluji pe Dumnezeu. Ca să-L slujeşti pe Dumnezeu trebuie să ai şi sănătate, să ai forţe, trebuie să ai de toate. Ei, oamenii care sunt bolnavi nu trebuie neapărat să postească: boala pentru ei este un post. Mai ales oamenii cu tot felul de boli grele, boli cum sunt cancerul, sau afecţiunile foarte grave la organele interne, mai ales cele care ţin de alimentaţie – stomac, ficat, duoden şi aşa mai departe.

Când nu există reţeaua directă cu Dumnezeu, nu-ţi foloseşte la nimic postul

Pentru aceste persoane, cum ar trebui să fie postul?

Nu poţi să posteşti. Dar atunci roagă-te. Roagă-te pentru toată lumea. Roagă-te pentru mântuirea ta şi pentru toată lumea. Spune tot timpul, stai la spital, acolo… ia-ţi o metanie şi spune: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi toată lumea Ta!» Nu uita să-i pui şi pe ceilalţi în rugăciunea ta, căci nu-i vorba doar de mântuirea personală, ci e vorba de mântuirea întregii omeniri. E lucrul cel mai important care, aş zice eu, e mai important poate şi decât postul alimentar. Iar pentru o persoană care este sănătoasă, pentru o persoană care poate acest lucru, ele se îmbină una cu alta: postul şi rugăciunea. Pentru părinţii care sunt în mănăstiri şi maicile care reuşesc să facă lucrul acesta şi să ţină poate un post mai aspru, sau după un tipic mai sever, şi acolo trebuie multă rugăciune. Nu poţi să posteşti, să nu mănânci deloc, sau să ţii post negru sau fără ulei sau excluzând tot felul de lucruri din alimentaţie fără a te ruga. Că atunci rupi legătura cu Dumnezeu. E ca şi cum ai avea un telefon care are cartelă SIM, are toate funcţionalităţile de pe lumea aceasta, dar nu are reţea: este total inutil. Când te afli într-o zonă fără reţea cu telefonul, păi nu-ţi foloseşte la nimic telefonul. Aşa e şi postul: când nu există reţeaua directă cu Dumnezeu, nu-ţi foloseşte la nimic postul. Iar noi trebuie să fim atenţi, aşa cum eşti atent la telefon, şi te uiţi: „Uite, acuma am trei liniuţe! Uite, am patru! Uite, am cinci!” Iar unii mai prind şi câte şase, la telefoanele astea cu mai mult semnal. Ei, aşa şi noi: dacă vrem să fim oameni duhovniceşti, trebuie să fim atenţi la semnal. Semnalul trebuie să fie tot timpul cât mai mare, cu Dumnezeu. Acolo unde nu există semnal bun, nu ne foloseşte la nimic nici post, nici asceză, ci toate devin doar nişte exerciţii care, de multe ori nici nu folosesc, căci acel exerciţiu căruia îi denaturezi scopul nu poate decât să-ţi facă rău, n-are cum să-ţi facă bine.