Revista:

Cu Maica Siluana Vlad: „Cauza durerii omului este chiar iubirea lui Dumnezeu”

Cu maica Siluana Vlad nu vorbeşti doar lucrurile pe care le discuţi în mod normal cu o monahie. Implicată în misiunea socială a Bisericii, ea e sufletul Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Iaşi, maica este foarte aproape de noi, creştinii din lume, care avem probleme şi bucurii departe de cinul monahal. Şi totuşi, aşa cum suntem noi, departe de viaţa monahilor, putem vedea că maica găseşte totdeauna câte un cuvânt pentru fiecare dintre noi. De aceea este căutată şi asaltată cu întrebări. Mai ales de către tineri. Eu am încercat doar să mă aşez în locul unuia dintre ei. Să stau şi… să mă întreb. Şi s-o întreb. Răspunsurile le veţi judeca dumneavoastră…

 

D

e fiecare dată mă uimeşte afirmaţia că mă ocup de tineri şi stau un moment şi mă gândesc: „Chiar aşa? Mă ocup numai de tineri?” Şi-mi dau seama că sunt şi copii şi maturi şi bătrâni. Dar tinerii apar în faţă  pentru că de fapt eu mă ocup cu durerea. Sunt foarte sensibilă la durerea omului, am o profundă experienţă a durerii omeneşti în propria mea persoană şi în viaţa mea şi sunt în întâmpinarea omului care vrea să dea sens durerii lui, care vrea să o transforme într-o durere de naştere. Asta nu se ştie: că durerea este o durere de naştere. Toată durerea omenirii este o durere a naşterii în ceea ce urmează să devină, în ceea ce este gândită de Dumnezeu.

„Omul este ceea ce devine”

Ce trebuie să devină? Ce s-ar naşte din omenirea asta, dacă ar vrea şi ea?

Oameni. Omenirea naşte oameni. Omul nu este terminat. Omul este ceea ce devine. Şi capătul lui şi fiinţa lui sunt într-o permanentă devenire şi devin în măsura în care lucrează după rânduiala pe care i-a făcut-o Dumnezeu: aceea de a fi organ de vedere al lui Dumnezeu şi participant la energia necreată a lui Dumnezeu. Şi tânărul este mai îndurerat, mai vulnerabil la durere. Copilul este protejaţi de părinţi, şi trăieşte durerea fără să-i dea semnificaţii şi fără să încerce soluţii; el este pur şi simplu zdrobit sub durere, când este, sau mângâiat de cei din jur. În tinereţe este prima dată când omul încearcă să dea sens durerii, să scape de ea, şi aici este suferinţa mare, pentru că sunt modalităţi ucigătoare de a scăpa de durere. Şi fără să învăţăm această ieşire din durere printr-o naştere, ne putem scufunda în durere şi în deznădejde şi nu mai devenim ceea ce spuneam.

Adultul de ce nu suferă la fel ca tânărul?

Ce te consideri: tânăr sau adult?

Cred că sunt la graniţa dintre ele.

La graniţă… şi nu suferi?

Ba da! Sufăr, dar cred că altfel decât atunci când eram foarte tânăr sau în adolescenţă. Atunci suferinţa avea proporţii cosmice.

Ăsta este un mit, că unii oameni suferă şi alţii nu. Toţi oamenii suferă, fiecare om suferă, şi chiar înnebunitor de tare, doar că modalităţile prin care se exprimă suferinţa sunt mai zgomotoase, mai violente la o anumită vârstă sau la anumite persoane, la anumiţi indivizi şi mai subtile, mai discrete la alţii… Dacă auzi un tânăr urlând sau înjurând sau cântând tare, atunci îţi dai seama cât de tare suferă. Dar când vezi un om matur cu tristeţe în ochi sau cu o lacrimă în colţul ochiului sau cu zâmbetul lăsat aşa, spre întristare, nu ne dăm seama câtă durere e acolo şi câtă suferinţă, doar că modalitatea de exprimare a ei poate să difere. Pe de altă parte, când te-ai făcut mare, te-ai maturizat, ai învăţat şi o mulţime de strategii, de păcăleli, de înlocuire a durerii, de negare a ei, de fugă de ea. Că omul îşi foloseşte creativitatea (pe care i-a dăruit-o Dumnezeu prin facere), din păcate, scornind, inventând lucruri şi instrumente de ameliorare a durerii, de înlocuire a ei, de negare a ei… pentru că ce a adus căderea omului a fost această alergare după plăcere. Omul a fost fascinat de aspectul plăcut al realităţii văzute şi a fost în stare să se ducă până la dispariţie către plăcere. Dar Dumnezeu, în iubirea Lui, ne-a făcut acest dar extraordinar al durerii. Dacă vreţi să acuzaţi pe cineva, să ştiţi că de fapt cauza durerii, este iubirea lui Dumnezeu. Gândiţi-vă ce-ar fi dacă n-ar exista durerea! Aş putea să mănânc 20 de ciocolate şi să mor de glicemia aceea ridicată. Să intru într-o comă şi să mor.

„Căderea e aşa:
binele e ce-mi place mie”

Dar Dumnezeu nu vrea, de fapt, să fim fericiţi? Nu pentru asta ne-a creat?

Ba da! Dar Dumnezeu ne-a dat o sensibilitate prin care descoperi că atunci când ai mâncat mult mai mult decât poţi să digeri nu poţi să fii fericit. Poţi să mori! Şi dacă n-ai avea semnele astea ale durerii, ţi-ar crăpa stomacul şi intestinele înainte de a avea un avertisment şi ai muri. Deci durerea este un semnal că nu asta e calea fericirii. Calea fericirii este cea pe care o dăruieşte Dumnezeu.

Dacă am muta în domeniul spiritual această parabolă a dumneavoastră cu ciocolată, s-ar putea spune că din cauza plăcerii poate să-ţi crape şi sufletul, nu doar inima.

Nu poţi să simţi plăcere în suflet. Sufletul slujeşte trupul în căutarea plăcerii. El este responsabil că eu sunt robită plăcerii. Pentru că nu mă luminează să-mi arate că „plăcerea” adevărată este a fi liber, a te simţi bine şi nu a fi robit de niciuna din plăcerile care te duc la distrugere. Pofta, care este puterea sufletului de a dori binele, de a-L dori pe Dumnezeu, se îndreaptă către ciocolată. Că – nu-i aşa? – bine este ce-mi place. Căderea e aşa: binele e ce-mi place mie. O altă putere a sufletului – voinţa mea, se va dedica procurării de ciocolată, feririi ei de alţi consumatori şi aşa mai departe. Iar mânia şi violenţa, către cel care vrea să-mi ia ciocolata. Deci iată cum două puteri (dăruite de Dumnezeu să dobândim binele) devin slujitoarele unui bine fals, care mă omoară, care mă ucide. Cu asta contribuie sufletul.

Apoi, mai există plăcerile sufletului – plăceri estetice, plăcerile prieteniei - acestea sunt şi ele  capcane, dar capcane ale relaţiei. Mă pot duce într-o relaţie bolnavă sau mă pot ajuta să am o relaţie mai sănătoasă cu ceilalţi.

Am înţeles cu plăcerea. Dar de ce suferim în interior?

Dacă ne gândim la diferenţa dintre durere şi suferinţă, vom înţelege. Durerea este impactul realităţii asupra mea prin organele mele de simţ. Suferinţa este semnificaţia pe care o dă mintea mea durerii. Şi suferinţa n-o mai trăim în deget: „Vai, ce mult am suferit când mi‑am tăiat degetul! Ce tare m-a durut când mi l-am tăiat!” Dar: „Am suferit când am rămas fără deget şi n-am mai putut să cânt la pian. Am suferit pentru că n-am putut să-mi mângâi bărbatul.” Aceasta este suferinţa lăuntrică: semnificaţia pe care o dăm durerii. Şi există dureri mari trupeşti care nu sunt însoţite de suferinţă lăuntrică, şi dureri foarte mici care sunt însoţite de suferinţe interioare foarte mari.

Sau suferinţe foarte mari care nu au în spate dureri fizice - de exemplu, suferinţa din dragoste.

Ia să vedem: iubirea nu are durere?

Fizică? Nu!

Deloc?

Ba da… dar într-o foarte mică măsură…

Acea mică măsură este izvorul suferinţei din dragoste. Hai să vedem! Dă-mi exemplu de o suferinţă din dragoste, de conţinutul ei lăuntric, sufletesc.

„O durere asumată devine muzică
iar eu devin psaltire”

Doi tineri care se iubesc la un moment dat şi după aceea unul dintre ei, să zicem, pleacă, iar celălalt suferă, nu?

Aşa. Deci suferă – din ce cauză? Că a plecat celălalt?

Da!

Nu! Dacă celălalt ar fi plecat în Australia, să muncească, să-şi întreţină familia, şi ar fi lipsit doi ani, ar fi suferit?

Probabil că da, dacă se iubeau într-adevăr.

Dar, gândeşte-te: soţia se va gândi la tot ce face el pentru familie. Şi va fi o suferinţă cu sens, cu nădejde, cu mângâieri. Deci nu plecarea este cea care mă face să sufăr teribil, ci faptul că m-a părăsit, că nu mai vine, că nu mă mai iubeşte, că nu se gândeşte la mine. Altminteri, oamenii sunt în stare să se iubească şi să reziste şi când sunt despărţiţi. Deci nu despărţirea mă face să sufăr, ci semnificaţia pe care o dau despărţirii, impactul ei emoţional asupra mea. Şi deci mă întristez, plâng, mă doare. Mă întristez – unde simt întristarea?

În inimă?

În inimă, în tot sufletul, deci secret anumite substanţe în creier care îmi încetinesc procesele vitale şi toată asta e suferinţă în trup, asta e durerea trupului. Noi nu dăm atenţie, dar trupul şi el pătimeşte împreună cu sufletul când este copleşit de sentimente. Toate sentimentele au o bază în trup – o bază emoţională – şi în plus semnificaţia mentală, intelectuală pe care o dăm. Dar fără trup nu ne-am întrista. Ia gândiţi-vă că pleacă un bărbat, îşi părăseşte femeia care e în comă şi divorţează, se însoară cu alta. Suferă femeia? Nu! De ce? Pentru că nu are trupul care percepe această durere şi pe care sufletul o prelucrează, dându-i semnificaţii şi înţelesuri care măresc durerea. Deci suferim pentru că suntem sensibili la lume şi suferim pentru că prelucrăm într-un mod greşit, rău, distrugător, impactul pe care-l are lumea asupra mea.

Deci aş putea, de exemplu, să trec printr-o criză din dragoste fără să sufăr, dacă n-aş prelucra greşit, distrugător, impactul pe care-l are lumea asupra mea?

Da, ai putea! Pentru că eu pot să îmi trăiesc durerea fără să-i dau semnificaţia aceea care se numeşte suferinţă: „Vai, cât am suferit din dragoste! Am vrut să-mi iau viaţa!”, ci acea durere, acea întristare poate fi trăită fără să devină suferinţă distrugătoare.

Cum?

Îndurând. Răbdând. Există o virtute extraordinară, care se numeşte răbdare, cu un capăt în îndelunga răbdare, care e darul Duhului Sfânt. Când sufletul tău vibrează de durere fizică, de durere emoţională, vibrează şi tu, rabdă – nu în sensul că suporţi fiind inert, ci rabzi aceasta şi-i asculţi melodia, îi asculţi mişcarea; devine plină de înţelesuri şi se termină într-o bucurie: bucuria de a fi. Deci eu sunt, eu trăiesc aceasta – eu nu sunt această durere, eu o trăiesc, eu mi-o asum. O durere asumată şi legată de înţelesurile date de Dumnezeu, de luminarea minţii de la Dumnezeu, devine muzică… iar eu devin psaltire! Gândiţi-vă, Psaltirea conţine psalmii compuşi de David, pe care-i rostea însoţiţi de cântare pe instrumentul numit psaltirion. Când trupul meu devine psaltirion, devine instrument, în sensul că-şi arată toate simţirile lui Dumnezeu şi le primeşte şi le percepe şi le analizează şi le pune în cuvânt după înţelesurile pe care le are în legătură cu Dumnezeu, atunci suferinţa devine rugăciune, devine cântare. Şi acolo încape şi supărare şi mânie şi deznădejde şi dragoste şi nădejde: în psalm.

Înseamnă că toate astea au un rost? Adică poţi să găseşti un rost şi întâmplărilor, nenorocirilor absurde?

Nu, nu… ele în sine n-au un rost. Eu sunt rostuitorul! Eu pot să le dau un sens şi-un rost, pentru că ele nu năvălesc peste mine fără mine, fără voia mea. Ele sunt chiar felul meu de a percepe lumea. Eu privesc lumea prin anumite tipare: toată lumea ar trebui să mă iubească, oamenii ar trebui să bată din palme când mă văd, să-mi zâmbească, să mă admire, să mă ierte, să nu bage de seamă când fac prostii, să-mi dea mie ce-i mai bun – acestea sunt tiparele şi limitele prin care eu privesc realitatea. Şi când întâlnesc un om care nu face chestiile astea eu sufăr, nu? Ei, de aici vine cea mai mare suferinţă. În rest, durerea e inerentă acestei lumi, inerentă vieţii în această lume, în lumea care geme sub blestem. Făptura toată, creaţia toată, geme sub blestemul că omul, stăpânul ei!, a căzut, a decăzut, e robul unor plăceri şi că o consumă fără să mulţumească, fără să îngrijească, fără s-o conducă la destinaţia ei. Şi nu se poate fără durere! Iar durerea este firească. Păi, noi ucidem ca să trăim, ca să mâncăm, nu? Şi mâncăm ca să tot murim. Deci a ne închipui că am putea trăi fără durere şi fără necazuri şi fără suferinţă este o utopie şi este păcat.

„Înţelepciunea
şi îndumnezeirea
nu se bagă
pe gât”

Şi totuşi, dincolo, dacă ne mântuim, nu va mai fi durere şi suferinţă, nu?

Nu va mai fi, pentru că nu va mai fi această lume. Pentru că această lume va fi mântuită, va fi ridicată la modul de existenţă care a fost gândit de Dumnezeu de la început. Pentru că omul a ales să lucreze mântuirea, pentru că omul se va mântui, şi făptura se va mântui şi Dumnezeu va schimba această lume, aşa cum a făgăduit – pentru că ea e făcută din nimic, are un început şi va avea un sfârşit. Dar e sfârşitul unui mod de a fi, şi atunci sigur că nu mai este suferinţă, nu mai e durere, şterge toată lacrima de pe tot obrazul – cu nişte excepţii…

Cu excepţiile celor care o refuză?

Exact! Celor care nu vor dori, nu vor primi asta. Nu vor primi mângâierea, că nu vor dori şi… Dumnezeu îi va iubi, va fi cu mâna la obrazul lor să le şteargă lacrimile, dar ei nu or să primească asta… Pentru că, vedeţi, Dumnezeu face nişte daruri, care sunt ale creaţiei: ne aduce la existenţă, ne menţine în existenţă, ne dăruieşte viaţă, dar are nişte bunătăţi pe care le dă numai voinţei libere, celui ce vrea în mod liber: înţelepciunea şi îndumnezeirea. Astea sunt daruri pe care le dă celui ce vrea. Cine voieşte. Dacă vrei. Acestea sunt. Şi astea nu se bagă pe gât.

Măicuţă, reuşiţi foarte bine să daţi răspunsuri la nişte întrebări care, de cele mai multe ori, au din partea Bisericii răspunsuri convenţionale şi care nu satisfac. Ale dumneavoastră satisfac. Care e secretul?

Eu am un limbaj adecvat surzilor. Vorbesc pentru surdo-muţi. Biserica vorbeşte oamenilor care au simţurile întregi. Şi eu sunt în Biserică şi vorbesc tot adevărul vorbit de Biserică. Dacă nu mă duc acolo unde sunt ascultată, n‑am cum să fiu înţeleasă. Dar se mai întâmplă! Şi mie mi se întâmplă. De aceea, eu aş face la şcoală multă, multă învăţătură despre diferenţa dintre capetele noastre. Fiecare cap are înăuntru un creier care are o hartă, dar care e cu totul şi cu totul diferită de harta celuilalt. Vorba lui Nichita Stănescu, care zicea: „Prietene, cum este albastrul tău?” Deci, albastrul meu este cu totul şi cu totul altfel. Şi bucuria întâlnirii noastre, dacă eu aş putea să-ţi împărtăşesc cum e albastrul meu şi tu, cum e albastrul tău, n-am avea de ce să ne plictisim, nu? Şi ar fi inepuizabil, mai sunt şi alte culori. De aia avem nevoie de veşnicie.

„De toată veşnicia
avem nevoie
numai ca s
ă ne zărim
unul pe altul”

De ce? Foarte interesant!

Ca să ne bucurăm!

Ca să ne regăsim albastrul unul celuilalt?

Şi nu numai albastrul. Nu numai albastrul! Gândiţi-vă că aici eşti înfăşurat într-un trup opac pentru mine, şi dacă nu aş crede că eşti o minune – de care nici tu nu eşti conştient! – şi dacă n-aş crede despre mine că sunt o minune, deşi nu sunt conştientă de asta şi nu mă port în mod responsabil mereu cu ea, dar pentru că eu o ştiu asta din credinţă, te privesc aşa cum vei fi, fără să-mi imaginez cum vei fi. Eu mă privesc pe mine aşa cum voi fi, mă iubesc aşa cum voi deveni. Fără să-mi imaginez cum voi fi, că asta e căderea, asta au făcut Adam şi Eva. Şi-au imaginat… A venit şarpele şi i-a spus: „Veţi fi ca Dumnezeu!” De unde să ştii tu, Adame, cum este Dumnezeu?! Că El urma să se facă cunoscut mereu mai mult, prin participare.

Deci avem nevoie de veşnicie pentru că noi suntem inepuizabili. Suntem după chipul lui Dumnezeu şi acest chip ne face de-o adâncime inepuizabilă. Pentru că în chipul nostru se oglindeşte Dumnezeu şi noi mereu, mereu devenim imaginea Lui, eu devin eu însumi ca Dumnezeu. Tu vei fi tu ca Dumnezeu. Nu vom fi toţi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se oglindeşte în apă, ci într-o persoană vie, care Îl oglindeşte întrupându-L, făcându-L văzut. Îţi dai seama de câtă veşnicie avem nevoie? De toată veşnicia avem nevoie numai ca să ne zărim unul pe altul. Dar să-L mai vedem şi pe Dumnezeu… Eh, merită să te mântuieşti!

Măicuţă, daţi-mi câteva răspunsuri la întrebările pe care tinerii şi le pun. De fapt, cred că cel mai nimerit este să-mi daţi câteva întrebări, pentru că probabil că răspunsurile nu vin atunci când întrebarea e proastă, nu?

Da, dar până la urmă nu există întrebare proastă. Există oameni proşti, ca să zic aşa, pentru că dacă tu eşti prost, nu poţi să pui o întrebare deşteaptă. Şi ce înseamnă prost? Înseamnă prostit, ponosit, deteriorat. Nimeni nu este prost, nimeni nu este, în fiinţa lui, prost, pentru că omul este o fiinţă inteligentă, are suflet şi sufletul omului este chiar intelect, chiar sufletul întreg este minte, în întregimea lui este minte. Că are şi alte lucrări, da! Dar el este minte, deci este deştept. Doar că mintea poate să doarmă, poate să moţăie. Şi atunci eşti prost. Când mintea nu veghează şi nu este trează, atunci sunt proastă şi vorbesc în dodii, vorbesc în somn, sunt somnambul. Aceasta înseamnă prostie. Şi când sunt în somn, în vis, în iluzie, eu voi pune întrebări din sectorul în care sunt. Sigur că mie mi se pare că e foarte inteligentă întrebarea – pentru că, într-adevăr, e maximum de inteligenţă pe care poţi să-l ai, când eşti beat sau când dormi sau când eşti în halucinaţie. E o inteligenţă. Omul nu-şi pierde niciodată inteligenţa, conştiinţa de sine, capacitatea de reprezentare, în orice stare ar fi, dacă este viu şi are creierul sănătos.

Haideţi atunci să vă pun eu câteva întrebări pe care tinerii le pun deseori în emisiunile noastre şi care nu ştiu dacă sunt inteligente sau proaste, dar cu certitudine sunt întrebările lor. De exemplu, una care e aproape omniprezentă: de ce să nu fac sex înainte de căsătorie, dacă iubesc?

Păi, cine ţi-a zis să nu faci? Fă, domnule!

Staţi, că mă bulversaţi!

Te-a oprit cineva?

Da, Biserica. Nu spune ea că este păcat şi avem şi canoane care opresc de la împărtăşanie pentru asta?!

Da… dar în timp ce tu ţi-ai luat iubita în braţe şi ai făcut ce spuneai adineaori, sfânta Biserică a venit la tine? Te-a pocnit în cap? Ţi-a rupt uşa? Ţi-a luat potenţa? Ţi-a luat capacitatea de a gusta plăcerea? Hm?! Spune!

Păi, nu, evident!

Atunci, ce ai cu Biserica? Păi, Biserica te anunţă că asta o să te doară, că o să-ţi facă rău. Ce e păcatul? Păcatul e o boală, nu? Şi dacă-ţi spune: „Dacă faci asta, te îmbolnăveşti”, o face din dragoste, n-o face ca să te omoare! Dimpotrivă, să te ferească. Aşa, una. A doua: dacă te gândeşti tu bine: iubirea este a face? Ţine de facere iubirea? Când tu faci ce spuneai, o faci pentru iubire? Ia spune drept!

Trebuie să mă pun în postura tânărului… Da, cred că va spune: „Da!”

Da? Ei, te păcăleşti, te minţi. O faci pentru plăcere. Pentru că dacă iubita nu ţi-ar mai da voie, dacă iubita nu ţi-ar mai urma îndemnurile, dorinţele şi modalităţile pe care tu le foloseşti ca să obţii culmea iubirii – adică plăcerea! – atunci te-aş crede că-i din iubire. Dar în acest act, când e trăit ca facere, este o facere de plăcere.

Ce este păcatul? Este o boală prin care ne despărţim de Dumnezeu şi de lume şi de semeni. Păcatul sexualităţii, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat, pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel. Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată şi dacă aţi şti câte tinere suferă… şi cele care se mint, dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte. După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. Cei mai statornici bărbaţi sunt aceia a căror plăcere este să chinuie femeia. Hărţuitorii şi abuzatorii, violenţii – aceştia îşi întreţin cu multă, multă grijă relaţia, pentru că nu găseşti uşor o femeie care să stea să fie bătută, jignită, abuzată şi totuşi să rămână în continuare, să-l iubească. Rămâne pentru că-l iubeşte. De ce? Pentru că ei, după ce fac aceste lucruri rele, îi spun cuvinte frumoase, îi dau atenţie, fac ceva ca să poată să o păstreze acolo. Altminteri, pentru că este un obiect de consum greu de găsit. Nu sunt multe femei sau nu sunt mulţi oameni care iubesc să fie abuzaţi. Trebuie să se întâmple ceva grav cu tine. Pe când, ca să fie îmbrăţişate, consumate într-o plăcere efemeră, sunt mulţi şi de o parte şi de alta, şi oamenii pot schimba între ei, tinerii pot schimba între ei asta. Apoi, dragostea are două dimensiuni, două direcţii: este dorire şi dăruire. Doreşti şi te dăruieşti pe tine. În măsura în care oamenii se iubesc inclusiv în viaţa sexuală cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci poate să dureze. Şi sunt oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

„Participarea lui Dumnezeu la bucuria
şi la iubirea omului
este permanent`”

Adică spuneţi că există cumva o participare a lui Dumnezeu fără căsătorie, dar participarea aia treptat se retrage?

Nu! Dumnezeu nu se retrage! Participarea lui Dumnezeu la bucuria şi la iubirea omului este permanentă.

Chiar şi înainte de căsătorie?

Sigur că da! Sigur că da! Altfel, ar însemna că oamenii nu au mai fost oameni, că nu s‑au căsătorit, că nu s-au iubit de-a lungul istoriei… deci Dumnezeu este prezent, cu harul Lui, în om, dar relaţia aceasta de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Fiind una dintre cele mai mari plăceri – mai sunt puterea şi averea – ea este cea mai vulnerabilă la atacul vrăjmaşului şi ea se degradează. Pe măsură ce viaţa intimă aduce ceea ce este inerent relaţiei dintre oameni: durere, dezamăgire – pentru că noi suntem un complex mare, nu numai ceea ce se vede la prima vedere! – atunci iubirea aceasta se stinge. Dar Dumnezeu vine! Vine şi-mi aduce harul necreat, care să învieze din moarte: face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajungi că o iubeşti mai mult pe baba ta decât ai iubit-o pe domnişoara cu care te-ai însurat.

Adică e posibil ca taina aceasta a cununiei să dea nişte rezultate foarte concrete.

O, da! Concrete până acolo încât, din iadul neînţelegerii să se ducă în raiul comuniunii şi al bucuriei. Are Marius Iordăchioaie o poezie extraordinară…

Şi oraşul e tot oraş,

Şi zidurile sunt tot ziduri,

Şi soarele e tot soare

Şi tu tot tu eşti

În braţele mele

Şi dragostea e acelaşi râu lăuntric

Ce preface apa în vin,

Doar că acum curge invers:

Din iad în rai.

Deci, oamenii când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: „A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!” Deci omul caută raiul, caută fericirea. Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad… Să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, fiindcă El e acolo, în iad - nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire e în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo. Şi atunci, noi doi ne-am căsătorit şi după ce ne dezamăgim, ne dăm seama că nu se poate, nu există rai, că nu asta este viaţa, deci nu asta căutam, Dumnezeu zice: „Păi, Eu asta vreau să fac cu voi: să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi… pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună.” Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din mine în rai. Deci ne duce către rai. Şi atunci e iubirea. Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, depinde cât de activi sunt oamenii în lucrarea cu harul. După aceea, iubirea este o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune e bărbatul, ce minune e femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi… dacă este robit de patimi…. nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă… Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă.

„Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman,
devine precum coarda unui instrument muzical”

Măicuţă, cu ce schimbă asta chiar relaţia trupească dintre oameni, astfel încât relaţiile sexuale, care nu erau îngăduite, devin binecuvântate?

Aici sunt două învăţături ale Bisericii. Prima pare punitivă, reductivă şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. Omul în faţa omului nou se înmoaie, se topeşte, se uimeşte şi redevine viu, deci se minunează. Atunci îşi dă seama: „Ia uite ce-a ieşit din dragostea mea! Ia uite ce înseamnă dragoste!” Şi dacă n-a reuşit să fie tandru înainte, şi cel mai brutal tată şi cea mai neîndemânatică mamă devin de o tandreţe dumnezeiască în contact cu copilul – dacă nu sunt bolnavi şi robiţi prea tare de patimile diavoleşti. Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos, în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos. Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. Ele se schimbă în lumina harului la fiecare altfel, dar aceste impulsuri tind către muzicalitate, către tăcere, către comunicarea în tăcere. Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical. Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă. Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă. Sunt femei care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: „Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!” Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har. Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale. E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…

Va urma