Revista:

Cuvânt la praznicul Învierii Domnului, 2013

id1412_invierea.jpg.jpg

Prea iubiţi părinţi şi fraţi,
iubiţi credincioşi,
Hristos a înviat!

Dragii mei, pentru ca orice faptă pe care vrem să o săvârşim să fie bună şi plăcută nouă şi tuturor celor din jur, trebuie să punem niţel suflet. Şi ca să punem suflet, trebuie ca mai întâi să credem în ceea ce vrem să facem. Ei bine, am ascultat în seara aceasta trei cuvinte: unul din dumnezeiasca Scriptură, al doilea din partea ierarhului locului, al treilea de la Sfântul Ioan Gură de Aur. Ele ne-au trimis la credinţă, la bucurie, dar şi la temere.
Cel ce crede şi se încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acela nu se înfricoşează de nimic, căci Îl are pe Hristos cu el. În Evanghelia ce s-a citit, am auzit cum Mântuitorul Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe pe când ele mergeau la mormânt şi le-a întâmpinat cu acest salut: „Bucuraţi-vă!” şi apoi le-a trimis: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor că Domnul a înviat şi Mă voi arăta lor!” – ceea ce ele au şi făcut: au crezut în Înviere și au transmis apostolilor. Aceştia au primit bucuria Învierii şi aşa au mers mai departe, plini de bucurie, şi au propovăduit cuvântul Evangheliei până la marginile pământului. Până ce şi ei s-au făcut bucurie pentru cei din jur, dar aş zice că nu numai bucurie, ci chiar mai mult decât bucurie. Aş zice că, într-o oarecare măsură, s-au făcut şi ei, la rândul lor, o nădejde care învie. O nădejde care a înviat sufletele tuturor acelora cărora ei, apostolii şi mironosiţele, le transmiteau cuvântul Mântuitorului Hristos.
Deci ei înşişi, apostolii şi femeile mironosiţe, au transmis această bucurie a Învierii. Dar, dragii mei, bucuria Învierii trebuia să fie înăuntrul lor și să se reverse pe chipurile lor. Veţi spune că această bucurie este omenească. Nu! Bucuria Învierii de pe chipurile lor era dumnezeiască. Venea dinlăuntru, de la Acela pe Care ei Îl aveau înlăuntrul lor: de la Hristos, Dumnezeul nostru.
Cine nu a auzit atâtea cuvinte în Evanghelie despre credinţa cea adâncă a apostolilor, a femeilor mironosiţe, a sfinţilor lui Dumnezeu? E plin calendarul nostru de sfinţi. Toţi sfinţii aceştia au crezut şi s-au încrezut în Dumnezeu. Și, când ei au crezut şi s-au încrezut, ei bine, în acel moment s-au umplut de bucuria Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Suntem chemaţi şi noi, mari şi mici, absolut cu toţii, la această credinţă. Acum, poate ca niciodată, credinţa dumneavoastră este vânată, este urmărită, este căutată de către cei care au fost potrivnici ai lui Hristos şi care se fac potrivnici ai bucuriei Învierii lui Hristos. Foarte mulţi vor să vi-L răpească pe Hristos dinlăuntrul dumneavoastră, să vă răpească bucuria Învierii, să vă răpească dragostea faţă de tot ceea ce este bun şi sfânt. Ei bine, trebuie să punem o pavăză, pentru ca aceștia să nu poată umbla la cheia inimii, ca să nu poată să o descuie toţi aceia care ne vor altfel decât creştini ortodocşi; trebuie să nu le dăm voie să umble acolo, la inima noastră. Inima noastră are o cheie care se cheamă frica de Dumnezeu – care o deschide şi o închide. Dacă avem în inima noastră frica de Dumnezeu, atunci nu ne temem de nimic, atunci suntem de neînvins. Atunci, avându-L pe Hristos, nu ne este teamă de nimic. Şi atunci, cuvântul Mântuitorului, pe care l-a spus femeilor mironosiţe şi apostolilor: „Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi!”, acest cuvânt se adevereşte şi cu noi. Dar, pentru aceasta, repet, trebuie să credem şi să ne încredem în purtarea de grijă a Dumnezeului nostru.
Credinţa în Dumnezeu este viaţă. Aţi văzut de multe ori oameni, sărmanii de ei, fără credinţă. Oameni care s-au lepădat de credinţă. A amintit arhipăstorul nostru de credinţa cea dreaptă pe care s-o păstrăm. Sunt unii care s-au lepădat de dreapta credinţă. Cineva poate va spune că tot creştini se cheamă şi aceia. Da, sunt creştini – dar fără de lucrare. Sunt creştini, dar fără ca să aibă o lucrare lăuntrică, pentru că lucrarea lăuntrică nu poate să vină fără de Hristos euharistic, fără de Fecioara, fără de sfinţii care sunt prietenii lui Dumnezeu, fără de sfintele icoane, fără de cinstirea sfintelor moaşte. Şi Dumnezeu ne-a înzestrat pe noi, poporul român, cu o evlavie şi cu o credinţă adâncă, statornică. Ei bine, trebuie să fie adâncă şi statornică până în sfârşit. Am spus mai devreme: credinţa înseamnă viaţă. Cine crede în Dumnezeu nu se teme că îi va lipsi bucata de pâine de pe masă. Cine crede în Dumnezeu are grijă să aducă pe lume şi prunci buni, sănătoşi; se îngrijește ca să-şi lase urmaşi, şi nu unul, ci atâţia câţi îi va da Dumnezeu.
Cel mai mare păcat este să lupţi împotriva vieţii, împotriva naşterii de prunci, să faci lucruri nesăbuite, care distrug viaţa, care distrug un pântece roditor, căci Dumnezeu a lăsat ca femeia să aibă pântece roditor. Iar unii se chinuiesc, se străduiesc să distrugă acest dar de la Dumnezeu. E un dar, căci spune clar Sfânta Scriptură că femeia se va mântui prin naştere de prunci şi o casă e binecuvântată când are prunci întru ea. Zice: Nu se va ruşina când va grăi cu potrivnicul său în poartă cel care are casa plină de prunci, de copii (cf. Ps. 126, 5). Ei bine, o mamă este binecuvântată. Eva înseamnă viaţă, născătoare de viaţă, dătătoare de viaţă. Ei, bine, pentru noi, orice femeie, orice mamă este asemenea Evei celei dintâi. Dar nu numai asemenea Evei celei dintâi, ci şi a celei de-a doua, a Fecioarei Maria. Căci femeia are smerenia şi cuminţenia ei, are blândeţea ei lăsată de la Dumnezeu. Sunt şi cazuri când este altfel, cunoaşteţi foarte bine, dar atunci este o degradare, o decădere de la datul pe care Dumnezeu l-a aşezat în firea noastră. Pentru că Dumnezeu l-a rânduit pe fiecare, l-a aşezat pe fiecare în firea lui. I-a dat bărbatului să aibă stăpânire de sine, şi cât de frumos este bărbatul care are stăpânire de sine, care are limpezimea minţii, care are cunoştinţă, care are o minte creatoare şi luminată, care dirijează familia pe calea cea bună, care – aş îndrăzni să spun – este în familie ca un patriarh! Altădată, părinţii noştri, bunicii noştri, strămoşii noştri erau ca nişte patriarhi. La masă se aşezau în capul mesei şi toţi luau masa împreună, cu pruncii, iar mama era aceea care îi servea pe fiecare. De ce mama? Pentru că mama e viaţă. Mama e născătoare şi dătătoare de viaţă. Ea naşte viaţa în pântecele ei, dar dă şi viaţă celor din jur. Cum dă viaţă? Prin tot ceea ce face ea. Prin darurile cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Şi în felul acesta familia este bună şi sfântă.
Se încearcă mult distrugerea familiei. Se lucrează mult la distrugerea temeliei societăţii noastre, care este familia noastră creştină. Dragii mei, ţineţi cu sfinţenie la lucrurile acestea! Ţineţi cu sfinţenie la viaţa de familie! Ţineţi cu sfinţenie ca să aveţi prunci câţi vi-i va da Dumnezeu! Veţi spune: „Părinte, dar e greu! Dumneata eşti călugăr. Dumneata ai îmbrăţişat o viaţă singuratică, o viaţă de mănăstire şi nu cunoşti viaţa de familie.” Da, dar ne-am născut într-o familie. Şi trăim într-o familie mai mare decât a dumneavoastră: în familia duhovnicească pe care ne-a dat-o Dumnezeu, în obştea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Căci orice obşte dintr-o mănăstire este o familie în care fiecare se îngrijeşte de cele de trebuinţă ale obştii respective. Fiecare se străduieşte să lucreze cu mâinile sale, fiecare se sârguieşte să se roage, fiecare se sârguieşte să-şi împlinească menirea. În plus, dumneavoastră toţi, noi toţi formăm o obşte. Ca şi în seara aceasta, aici. Iată cât de bine ne este nouă aici: e pace, e linişte, simţim cu toţii fiorul Învierii Domnului. Ne bucurăm de acest fior. Ne bucurăm de acest dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Credeţi dumneavoastră că Dumnezeu dă darul fără niţică osteneală, fără ca tu să umbli acolo, la cheia inimii, şi să o deschizi, să laşi să pătrundă puţină temere de Dumnezeu, puţină temere de păcat, puţină dragoste, puţină smerenie?
Dragii mei, Îl avem pe Hristos. Dacă totuşi cineva va spune că nu poate săşi ducă viaţa în familie şi să aibă o familie binecuvântată de Dumnezeu cu atâția prunci câţi îi dă El, dragii mei, Îl avem pe Hristos. Cine a apelat la Hristos şi Hristos nu l-a ajutat? Am parcurs cu toţii Postul Mare și Săptămâna Patimilor. Până în sâmbăta Floriilor noi trebuia să fim într-o anumită stare sufletească înaltă. Am fost fiecare pe cât ne-a fost întru putere, aşa cum a spus Sfântul Ioan Gură de Aur: unii mai pregătiţi, unii mai puţin pregătiţi. Unii au ajuns din ceasul întâi, unii în ceasul al doilea, unii în ceasul al şaselea. Fiecare dintre noi a ajuns, neam ostenit cât am putut. Dar am venit, iată, aici, din dragoste pentru bucuria Învierii, pentru Hristos cel înviat.
Îl avem pe Hristos şi dacă Îl avem pe Hristos avem tot ce ne trebuie. Aţi venit la Biserica lui Dumnezeu cu un coş. Poate aţi pus acolo, în coşul dumneavoastră, câte ceva din cele cu care v-a binecuvântat Dumnezeu casa: puţină pâine, puţină pască, puţin cozonac, câteva ouă roşii încondeiate. Le-aţi adus pentru sfinţire, le-aţi adus ca pe o ofrandă lui Hristos, Dumnezeul nostru. Dragii mei, e şi Hristos venit în mijlocul nostru cu un coş. Dar să ştiţi că în coşul lui Hristos nu găsim câteva alimente – care se strică şi care se termină. În coşul lui Hristos prezent în mijlocul nostru găsim cu totul altceva. De credem şi ne încredem, găsim mai întâi pacea – şi cât de bună e pacea într-o familie! Cât de bună e pacea lăuntrică, pacea aceea sufletească, când îţi găseşti liniştea, când păcatul nu te zdrobeşte, când păcatul nu te mărgineşte, când păcatul te lasă liber să te mişti, când mintea îţi este curată. Părintele Cleopa, pe care l-aţi cunoscut majoritatea, spunea din memorie texte şi texte întregi din sfinţii părinţi. Mergea din citat în citat şi mă uimeam – copil eram, prin şcoală –, mă uimeam când îl auzeam şi-mi puneam întrebarea: cum de poate? Ei bine, prin curăţia minţii şi prin limpezimea minţii. Curăţia aceea de care am amintit la început, pe care prima dată trebuie s-o aibă bărbatul în casă, căci el e patriarhul, el trebuie să fie lumină. El trebuie să fie hotărât, el trebuie să aibă stăpânire de sine. Ei bine, de la Hristos putem lua şi luăm această cunoştinţă, de la Hristos luăm pacea aceasta, căci am spus: păcatul mărgineşte. V-aţi spovedit, v-aţi împărtăşit, unii vă veţi mai împărtăşi în noaptea aceasta sfântă. Apropiaţi-vă, dragii mei, ori de câte ori simţiţi nevoia! Să aveţi duhovnici – nu-i un lucru puţin! – şi să vă rugaţi pentru duhovnicii dumneavoastră, să vă rugaţi ca Dumnezeu să le dea discernământ, adică să le dea cuvântul de care aveţi nevoie, cuvântul trebuitor şi pe care să-l luaţi ca din mâna lui Dumnezeu şi în felul acesta veţi avea multă bucurie înlăuntru.
Dragii mei, cu ce mai vine Hristos în mijlocul nostru şi ce mai găsim noi în coşul lui Hristos? Bucuria. Nu-i un lucru puţin nici acesta: să ai bucurie lăuntrică, să ştii să te mulţumeşti şi cu o bucată de pâine. N-am s-o uit niciodată, am mai amintit de multe ori despre o creştină de aici, din preajmă – a trecut la Domnul fericită, senină şi bucuroasă. „Mătuşă Varvara, ai ţinut postul?” „L-am ţinut, părinte.” „Ai avut cu ce, mătuşă Varvară?” „Am avut, părinte. Iar când n-am avut, eh… un pic de mămăligă, cu un pic de zahăr, acolo, am muiat şi eu şi am mai băut o cană cu ceai şi a trecut ziua.” Se mulţumea cu cât avea. Să ştii să te mulţumeşti cu cât ai… Şi mulţumirea o găsim în coşul lui Hristos, dar să ştim să luăm din ea. Şi recunoştinţă găsim în coşul lui Hristos, căci Hristos este recunoscător faţă de fiecare dintre dumneavoastră, dintre toţi cei care aţi venit, care v-aţi ostenit. Aţi venit de departe sau mai de aproape, vă este recunoscător Hristos. V-a numărat şi paşii, v-a primit şi truda şi statul în picioare şi faptul că aţi ascultat.
De aceea, dragii mei, închei cu acest cuvânt: îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă, credeţi şi vă încredeţi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Ştie Hristos să vină la fiecare. Ştie Hristos să mângâie pe fiecare. Ştie Hristos să dea şi o bucată de pâine pe masă. Ştie Hristos să-ți dea şi doi bănuţi, acolo, în buzunar. Cum? Să nu-L întrebi, ci numai atât: încrede-te! Crede că poate. Poate orice Hristos, dar să ne încredem Lui.
Dragii mei, luaţi din coşul lui Hristos cât puteţi fiecare! Luaţi din povara Lui, că şi El vă ia povara dumneavoastră. Şi El este alături de dumneavoastră şi în necaz, şi în suferinţă, şi în bucurie şi în toate Hristos este alături cu noi. Spune Sfântul Ioan Evanghelistul: Cel ce este înlăuntrul vostru este mai mare decât cel ce este în lume (I Ioan 4, 4). Înlăuntrul nostru cine e? Hristos Domnul! El. Niţică smerenie să mai punem acolo, în inimă; puţină neosândire, negrăire de rău, nebârfire, tăcere, iertare din inimă. Niciodată să nu te dai înapoi din a ierta şi a binecuvânta, chiar şi pe cel care te-a blestemat, chiar şi pe cel care te-a grăit de rău sau mai ştiu eu ce rău mare ţi-a făcut. Roagă-te şi pentru acela, zi din adâncul inimii: „Sărmanul de el! N-a ştiut ce face!”
Dragii mei, făcând aşa, vă veţi hrăni şi vă veţi duce la casa dumneavoastră încărcaţi de pace, de bucurie, de credinţă, de nădejde şi veţi da şi celor din jur. Daţi şi celor din jur din bucuria lui Hristos! Daţi şi celor din jur din bucuria Învierii, că Hristos pentru aceasta a pătimit. Icoana Învierii noastre, pogorârea la iad, este extraordinară. Nu avem o icoană în care să apară, ca-n alte imagini, un Hristos cu un drapel în mână deasupra unui mormânt gol. Nu! Hristos a venit pentru mântuirea neamului omenesc. Pogorârea la iad: Hristos se coboară şi de acolo îi ridică pe Adam şi pe Eva şi, odată cu ei, pe toţi aceia care au murit întru nădejdea venirii şi a Învierii lui Hristos. Dacă vom crede şi ne vom încrede, şi noi vom învia. Şi moşii noştri, şi părinţii noştri, şi fraţii noştri, şi toţi cei dragi ai noştri vor învia. Să nu ne întristăm, ci să ne rugăm şi să fim cu mulţumire şi recunoştinţă faţă de Hristos, căci dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia. Şi cunoaşteţi aceasta foarte bine. Am cântat şi vom mai cânta, ne-am salutat şi ne vom mai saluta cu acest frumos salut pascal de „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” Să-l spunem din inimă. Iar dacă e cineva care nu a avut pregătită până acum inima, să nu dea îna­poi. Hristos încă aşteaptă, Hristos încă primeşte, Hristos niciodată nu se va da înapoi. Atât de mult ne iubeşte, încât ar vrea oricând, dacă ar fi cu putinţă, să mai părăsească încă o dată sânurile Tatălui doar numai pentru o singură oaie rătăcită… ar veni şi pentru aceea… atât de mult ne iubeşte Hristos!
Să fim încrezători în iubirea Lui şi dragostea Lui să o ducem! Căci şi Patima, şi Crucea, şi pogorârea Lui la iad – căutarea omului, și Învierea, pe toate Hristos le-a făcut pentru a noastră mântuire şi pentru a noastră bucurie. Lui fie slava şi stăpânirea în veci! Amin.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!