Revista:

Preoti buni şi un ceas vechi – moştenirea Patriarhului Pavle

id1413_patriarhulpavle.jpg.jpg

Se trezea cu noaptea-n cap. Când toţi dormeau, el se ruga. Zilnic oficia Liturghia. Era o mână de om, mic de statură şi slab ca o trestie. Evita să meargă cu maşina, prefera tramvaiul şi autobuzul. Ca orice locuitor simplu al Belgradului. Şi-a dorit să fie alături de poporul său şi l-a purtat mereu în rugăciunile sale. A trecut la Domnul de patru ani, dar în urma sa nu a lăsat nimic material. Averea lui au fost preoţii care au crescut alături de el. Întreaga viaţă şi-a închinat-o Bisericii şi este iubit de poporul sârb pentru smerenia sa.

Despre Patriarhul Pavle depănăm amintiri împreună cu părintele Cleopa Stefanovici, unul dintre cei care au trecut prin sita cu care cernea destine şi virtuţi.

 

Am avut ocazia să cresc alături de Preafericitul Pavle. L-am cunoscut! Foarte, foarte bine! Suntem născuţi în aceeaşi zi - bine, el cu vreo 70 de ani mai devreme - dar amândoi pe 11 septembrie. Cu binecuvântarea lui m-am înscris la seminar, cu binecuvântarea lui m-am înscris la Facultatea de Teologie şi mergeam la Sfânta Liturghie pe care el o oficia în fiecare zi la ora patru dimineaţa.

În fiecare zi?

În fiecare zi! În fiecare zi, dacă nu mergea undeva pe teren. Portarul venea la ora 5. El venea la ora 3 şi jumătate, deschidea singur porţile patriarhiei, ca să intre acolo… avea cinci bătrâne care cântau la strană. Şi veneau la strană îmbrăcate frumos, scoteau cărţile. El se îmbrăca. Slujea doar în felon şi epitrahil, aşa, ca un preot obişnuit. Iar dacă era duminică sau sărbătoare, atunci se îmbrăca în arhiereu. Veneam şi noi împreună cu el. El, în linişte făcea şi sfânta proscomidie. Noi cântam şi el ne dădea pomelnicele pe care le primea de prin parohii. Dacă avea pe cineva la hirotonie, de exemplu – pentru că făcea şi hirotonii acolo, în paraclisul acela – el, cu o zi înainte, făcea spovedanie. El singur o făcea! Pe toţi cei pe care i-a hirotonit patriarhul nostru, tot el i-a şi spovedit, pentru că avea nişte reguli pe care n-a vrut să le calce niciodată. Şi fiecare seminarist, fiecare teolog ştia în ce constau ele.

Castitatea?

Da. Era foarte strict şi foarte, foarte simpatic. Era un om practic, pur şi simplu practic. Şi un om cu adevărat duhovnicesc. El ne chema la masă, dar toată lumea poate credea: „Uite, mă cheamă patriarhul la masă!” Dar el zicea aşa: „Vino la masă! După Sfânta Liturghie, mergem cu toţii la masă!” Şi apoi scotea un măr din buzunar: „Jumătate mie, jumătate ţie!” şi asta era masa pentru el. Sau şapte măsline. Avea o măsură a lui: şapte măsline pe zi.

Nu mânca mai mult?

Nu, nu, nu! Şi suc de roşii. Asta era.

Atât?

Atât. Cu adevărat, atât!

Şi a trăit ceva ani…!

Şi a trăit nouăzeci şi cinci! A fost foarte dur, a fost aspru.

Din ce punct de vedere dur?

În ceea ce priveşte viaţa duhovnicească. Nu avea milă.

Adică?

Asta înseamnă: puteai să vii la el să te spovedeşti şi să nu mai fii hirotonit. Aşa a fost el. De multe ori el zicea aşa cum zicea şi Sfântul Vasile cel Mare: pot să sărut moaştele tale, să fii sfânt, dar dacă ai călcat nişte reguli înainte de hirotonie sau de căsătorie, nu te mai hirotonesc. Aşa a fost omul acesta.

„Sa fim oameni şi niciodata neoameni!”

Cuvântul lui obişnuit era: „Să fim oameni şi niciodată neoameni!” şi pentru noi însemna foarte mult. A fi om cu obraz, un om cu bunătate, un om cu fapte bune, un om cu credinţă adevărată şi, ceea ce este cel mai important, să nu fii făţarnic niciodată. Pentru că făţărnicia, eu personal consider, este unul dintre cele mai mari păcate ale unui om, pentru că viaţa sub mască este o minciună. Şi viaţa este atât de frumoasă!… şi fiecare om trebuie să fie deschis şi dacă-l doare o nedreptate sau ceva, trebuie să spună. Şi dacă cineva a greşit cu ceva, trebuie să spună pe faţă, niciodată să nu ascundă.

Ce v-a impresionat cel mai mult la patriarhul Pavle?

Toată viaţa lui, persoana lui, mi-a rămas ca un exemplu. Şi sunt foarte bucuros că Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc personal.

Chiar mergea cu tramvaiul? Mergea şi pe jos?

Era foarte modest! De exemplu. Dacă diaconul lui venea la ora 7 cu maşina, el deja era dus la ora 5 cu tramvaiul acolo, la parohie, cu o geantă – avea câteva veşminte. Şi dacă se ducea la parohia respectivă începea Sfânta Liturghie singur. Fără diacon… aşa era el.

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţea peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo Brdo.

„Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.

- Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.

- E aglomeraţie, e înăbuşitor în autobuz, şi nici nu-i aproape…

- Mergem! zise din nou scurt Sfinţia Sa.

Dar, mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major:

- Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…
– Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fiecare vede ceea ce doreşte!”

Eu ramân cu poporul meu!

În anii ’90, până prin ’95, a fost o perioadă foarte grea pentru poporul nostru; vă daţi seama: război în Bosnia, război în Croaţia, război în Slovenia. În anul ’99 ne-au bombardat americanii – şi încă în ziua de Paşti!!! Să-i ierte Dumnezeu! Şi vreau să vă spun că acest om a fost cu adevărat un făcător de pace şi el în persoană a contribuit foarte mult la pacea care s-a făcut după un război foarte nemilos. El nu a avut nicio spaimă şi nicio frică, s-a dus acolo unde era războiul cel mai puternic. Şi a spus: „Eu rămân cu poporul meu! Şi nu mă puteţi despărţi nici cu o bombă, nici cu o puşcă, nici cu un pistol, cu nimic! Eu rămân cu poporul meu!” Şi asta va rămâne în vecii vecilor pentru noi. Poate aţi văzut, poate aţi auzit că înmormântarea lui a fost ceva de admirat. A fost ceva… cu adevărat, o minune a lui Dumnezeu. Aproximativ două milioane de oameni au mers prin străzile Belgradului, cu rugăciune şi în linişte – pentru că ştiţi cum e: sârbul este gălăgios, aşa suntem noi. Dar atunci, când pe străzile Belgradului se ducea trupul patriarhului nostru, credeţi-mă că toată lumea a fost într-o linişte… o linişte, cred, cu adevărat îngerească.

Aţi pierdut un părinte, nu un stăpân.

Am pierdut un părinte şi o slugă a poporului.

Slugă?

Slugă. Cu adevărat slugă. Atât de jos s-a lăsat.

Tot ce a ramas de la el a fost un ceas!

După moartea patriarhului nostru, tot ce a rămas de la el a fost un ceas. Un ceas şi atât. Pentru că fiecare salariu al lui şi tot ce a primit el prin pomelnice, tot, tot, cu adevărat tot, trimitea în Kosovo. Zicea: „Stingeţi lumina! Stingeţi lumina acolo! Pentru că dacă cheltuiţi mai mult curent, plătiţi mai mult. Mai bine să faceţi un cadou pentru un copil necăjit din Kosovo, decât să cheltuiţi în zadar.” Şi el, în fiecare seară, după ce plecau acasă toţi angajaţii patriarhiei, se ducea la birourile lor, se ducea pe holuri, pe acolo, şi stingea luminile, pentru că el aşa a considerat şi aşa a vrut, ca în loc să cheltuieşti curent mai mult decât trebuie, mai bine să faci un cadou pentru un copil necăjit.

Deci toată averea patriarhului Pavle a fost un ceas.

Un ceas. Cu adevărat, doar atât.

Nu a fost înmormântat cu acest ceas?

Nu. Pentru că acest ceas i-a rămas unui nepot de-al lui, ca o moştenire. Un nepot de-al lui care, la înmormântarea lui, i-a dus crucea.

A murit un om sfânt!

Ce-aţi simţit când a murit patriarhul Pavle?

Eu eram aici, în România, şi am urmărit înmormântarea prin internet. Vreau să vă spun că… am simţit că a murit un om sfânt. A adormit un om sfânt, pentru că noi, creştinii, nu murim, adormim până la învierea de obşte. A adormit un părinte de-al nostru care a fost pentru noi şi mamă şi tată atunci când era cel mai greu, cu adevărat. Vă daţi seama: un copil, aşa cum am fost eu, să stai ore întregi în ziua de Paşti în subsol, acolo, în boxă… pentru că ne bombardau americanii… A fost foarte, foarte greu! Dar să vă spun: acest război sau, mai bine zis, aceste războaie prin care am trecut, toate au fost pentru mine un învăţător – ca să învăţ şi eu să respect viaţa, să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu. „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru ziua pe care mi-ai oferit-o! Îţi mulţumesc, Doamne, pentru fiecare clipă a vieţii! Îţi mulţumesc, Doamne, pentru lumina soarelui şi pentru tot ce mi-ai dat!” Asta m-a învăţat pe mine războiul. De multe ori am fost judecat, pentru că tot timpul eu râd – aşa este firea mea: sunt tot timpul cu zâmbetul pe faţă. Şi i-am rugat: „Nu mă judecaţi, oameni buni! Că nu ştiţi ce înseamnă a câştiga încă o zi. Ăsta e un lucru foarte, foarte important.” Şi dacă l-am văzut pe aproapele meu, L-am văzut pe Dumnezeul meu. Pentru că am avut ocazia, aproape cinci ani de zile, să-i văd pe oamenii care toată viaţa lor – toată viaţa lor! – au muncit pentru o casă, să zidească o casă, cu trei-patru etaje; să-şi cumpere maşină sau să-şi cumpere nu ştiu ce. Peste o noapte sau peste cinci minute, erau cenuşă. Erau cenuşă şi praf. Aşa că, dacă avem ocazia, să ne bucurăm unii cu alţii. Mai bine să ne bucurăm aici, pentru că raiul este deja aici, pe pământ, aşa cum poate să fie (ferească Dumnezeu!) şi iadul. Şi eu, stând la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, primul lucru pe care-l cer oamenilor care se spovedesc la mine este: „Vă dau ascultare să vă bucuraţi! Să aveţi zâmbetul pe faţă! Să mergeţi să propovăduiţi puterea lui Hristos şi pe mai departe.” Dacă şefa este supărată pe voi sau dacă directorul este supărat pe voi, daţi-i un zâmbet şi prin aceasta veţi arăta că sunteţi cu adevărat copiii lui Hristos şi ucenicii Lui. Şi prin aceasta, credeţi-mă, noi o să fim cu adevărat copiii lui Dumnezeu. De multe ori, noi citim prea mult acatistul cutare – nu zic că nu trebuie, bineînţeles că trebuie – dar misiunea este o activitate. Eu pot să citesc o mie de pagini pe zi, dar dacă nu am făcut o faptă bună, credeţi-mă că în zadar am citit. Şi sunt oameni care muncesc, care lucrează, şi vin şi spun: „Părinte, n-am reuşit să fac pravila înainte de împărtăşanie.” Credeţi-mă că îi sfătuiesc pe oameni – că aşa a venit vremea: dacă zici o dată „Doamne, miluieşte!” cu toată inima şi cu toată dorinţa de a-L chema pe Dumnezeu, este mult mai valoros decât să citeşti o mie de pagini fără atenţie şi cu mintea aşa, zburată nu ştiu unde. Aşa este! Să mă ierte Dumnezeu, să mă iertaţi şi voi, dar m-am bucurat foarte mult că mi-aţi dat ocazia şi mie să vorbesc despre părintele nostru, Patriarhul Pavle.