Revista:

Limba de lemn în biserica. Interviu cu Maica Siluana Vlad

id1415_maicasiluanavlad.jpg.jpg

(continuare din numărul trecut)

 

Măicuţă Siluana, cum trebuie să faci ca să dai oamenilor un răspuns bun? Ei vin către tine, te întreabă de Dumnezeu, de biserică, de Evanghelie. Simplu spus: te rogi. Dar nu‑i chiar aşa de simplu. De multe ori te rogi, dar vorbeşti o limbă de lemn, arunci cu citate, vii cu scheme.

Păi, da, pentru că tu te rogi: „Doamne, întăreşte‑mi gardurile – schemele şi citatele! Dă‑mi să nu uit citatele, că‑mi pune 4 la dogmatică dacă nu ştiu şapte citate sau 70 de citate exact!” Sigur, şi atunci eşti protestant, că ei sunt foarte râvnitori. Îmi scriau deţinuţii: „Vă salut cu Corinteni IV cu 2!” Vă daţi seama, trebuia să deschid Cartea, că eu nu ştiu ce se zice în Corinteni IV cu 2. Şi dogmele, şi Sfânta Scriptură, totul se topeşte în sufletul tău când eşti în familiaritate cu ea. Dar ca să faci asta, cum spui, să dai răspunsurile astea, trebuie doar să te rogi, şi să te rogi cu rugăciuni cât mai scurte şi să gândeşti cât mai puţin, pentru că noi nu gândim, gândirea noastră fiind căzută, noi ne gândim cu conţinuturi din fantezie, din imaginar. Ăla e şi el bun la ceva, dar noi l‑am făcut un fel de magazie de unde luăm totul de‑a gata şi‑i dăm drumul. Atunci eu pot să fiu apărător al dreptei credinţe, imbatabil în orice discuţie, dar să mă masturbez, să fiu dependent de pornografie, să scriu lucruri foarte inteligente despre credinţă în timpul Sfintei Liturghii la mine la computer (şi sunt apărătorul dreptei credinţe), am şi un blog în care‑i distrug pe toţi, nu? Cineva îmi spunea: Uitaţi la ce oră a postat ăsta! – era o oră la care era imposibil să fii acasă duminică, pentru că era în timpul liturghiei, dar el adora Ortodoxia… Deci se poate. Se poate şi asta, se poate să vorbeşti şi în limba de lemn. Dar, ziceam eu odată, aşa, mai în glumă, cu apărarea limbajului de lemn, că în biserică e lucru bun, că, uite, poţi să faci cruci din lemn, cruciuliţe şi dacă tu faci o cruce din ce spune ăla în limbaj de lemn, lucrurile se schimbă, că prin cruce vine bucuria. Să nu judeci! Ai judecat – te‑ai făcut şi tu surcică.

„Rugăciunea scurtă pune stavilă inundaţiei
de gânduri care te împiedică să cunoşti tăcerea minţii”

Deci, mă întorc: când m‑am convertit şi m‑am întors acasă la biserică, eram plină de înţelepciunea lumii acesteia. Isteaţă m‑a făcut Dumnezeu, deci aveam bagaj şi‑l învârteam bine, aşa, şi nici nu uitam aşa multe. Dar eram nefericită. Nu ştiam care e sensul. Mi se părea o tragedie îngrozitoare să fii atât de deştept şi să nu ştii care e sensul. Şi am ajuns la biserică, am ajuns la părintele şi părintele mi‑a dat canon să zic: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa. Eu aveam o mulţime de întrebări, ca orice om care gândeşte, ca orice intelectual. Şi părintele zice: „Uite, rugăciunea te va învăţa. Nu primi învăţătură din altă parte! Rugăciunea te va învăţa. Citeşte şi Filocaliile, citeşte şi Sfânta Scriptură des, dar să ştii că rugăciunea te învaţă.” Iau eu rugăciunea asta, o întorc pe toate părţile: ce să înveţi dintr‑o rugăciune atât de scurtă? Înţeleg, un acatist din ăla stufos, cu tot felul de citate, mai merge, nu? Dar din asta ce să înveţi? Şi cum aveam o întrebare sau o nedumerire, ziceam: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa. Eram la fel de nedumerită şi atunci am renunţat cumva să mai primesc răspunsuri pe loc. Făceam ce puteam şi ce ştiam, dar mă rugam. Şi a venit o vreme în care mi‑am dat seama că eu primesc învăţătura prin rugăciune. Pentru că citeam în Filocalie, sau citeam nu ştiu ce, şi ştiam, cunoşteam, recunoşteam, pentru că asta făcea parte din experienţa mea în duh, la care mintea mea n‑avea acces, că ea trebuia să ştie precis, să pună punctul 1, punctul 2, punctul 3, cu două puncte înainte, şi mă încurca…

Deci rugăciunea te învaţă, pentru că rugăciunea scurtă pune stavilă inundaţiei de gânduri care te împiedică să cunoşti tăcerea minţii, care este acolo şi care‑ţi dă toată lumina de care ai nevoie ca să‑ţi întregeşti experienţa. Deci atunci când tac, mă desprind de gândurile care mă macină acum şi care‑s mânate de grijile de acum, fricile de acum şi de fanteziile făcute de mine acum. Dacă mie mi‑e frică că nu mai vine iubitul meu, că a plecat cu alta, că, uite, trebuia să vină de două ore şi n‑a venit, toată gândirea mea este în fantezie. A plecat cu alta! L‑a călcat tramvaiul! – iar el era de fapt la o bere cu prietenii, nu? Nu era asta realitatea! Când rugăciunea pune stavilă acestor gânduri şi mintea tace, eu intru într‑o zonă a minţii mele, într‑o zonă a vibraţiilor şi a depozitelor, în care eu pot să acced la multitudinea de cunoştinţe, de valori şi să îi dau minţii voie să le prelucreze. Mai mult, eu, prin tăcerea minţii şi prin rugăciune, Îi fac loc lui Dumnezeu, Care‑mi luminează mintea, şi mintea de abia atunci vede lucrurile aşa cum sunt, în lumina aceea, şi nu în lumina zilei şi nici în lumina propriei inteligenţe. Chiar dacă eu n‑am văzut lumina necreată, când tac şi zic: Doamne, lumina aceea îmi luminează mintea într‑un mod neperceptibil pentru simţirea mea deocamdată. Dar eu văd lucrurile în altă lumină. Altfel, mai mult: eu am o întrebare şi o nedumerire şi mă rog, şi‑n momentul acela intru într‑o zonă în care mintea mea e în comuniune cu toate minţile care sunt la acest nivel de… să zicem, de vibraţie – că părintele Stăniloae foloseşte mult cuvântul. Şi atunci, eu pot să primesc răspuns…

De aici, de pe pământ, sau de la cineva care a trecut în lumea de dincolo.

Exact. Pentru că această fire una are în ea toate conţinuturile. Noi suntem una. Tot ce‑a gândit cineva vreodată şi a trăit vreodată este şi în mine, este şi în celulele mele. În ştiinţă se vorbeşte în ultima vreme de o realitate numită câmpuri morfice – adică minţile făpturilor sunt unite prin nişte câmpuri. Aşa se explică că două descoperiri ştiinţifice se fac în acelaşi timp, în puncte diferite, de oameni care n‑au legătură unul cu celălalt.

Dar de fapt, ei au.

Au această legătură, dincolo de planul fizic. Şi cine povesteşte despre asta, dădea un exemplu cu nişte maimuţe. O maimuţă a scăpat o banană în mare, dar a scos‑o, şi mâncând‑o, şi‑a dat seama că‑i bună, i‑a plăcut. Şi atunci s‑a dus, a mai luat o banană, a băgat‑o în mare, a văzut că‑i bună şi aia şi a învăţat să mănânce banane cu sare, banane sărate. Celelalte maimuţe din jurul ei au imitat lucrul acesta şi, la un moment dat, toate maimuţele de pe insulă mâncau banane sărate – insula neavând legătură cu altă insulă, iar maimuţele necălătorind pe alte insule. În câţiva ani însă toate maimuţele din arhipelagul respectiv mâncau banane muiate în apă sărată.

Ăsta e un fapt ştiinţific?

Da, ştiinţific.

Uluitor!

Da. Deci, iată cum prin aceste câmpuri morfice, cum le numesc ei, se comunică şi specia beneficiază de orice câştig al unui individ spre mai binele ei. Şi câmpurile nu‑s draci care să le sugereze maimuţelor: „Mâncaţi şi voi asta, că‑s mai bune!” Dracul nu dă sfaturi bune niciodată.

„Simpla îndreptare a minţii către Dumnezeu o scoate din închisoarea sentimentelor, resentimentelor, a fricilor noastre şi o ridică la Dumnezeu”

Ce spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, că există o raţionalitate în cadrul firii acelui animal şi raţionalitatea aceea se potenţează indiferent de lipsa contactului fizic.

Sigur! Da, dar noi n‑avem ochi să vedem asta. Şi aşa e şi la nivelul omului şi al conştiinţei umane. De câte ori nu mă trezesc câteodată noaptea, sau la un moment dat, cu o nelinişte sau cu o tristeţe… şi‑mi dau seama că cineva se roagă, cineva are nevoie. Şi încercând să zici: „Doamne, miluieşte pe cei bolnavi!”, îţi vine în minte o persoană. Ce e asta? Ăştia spun că e telepatie… dar este o putere a minţii, care, intrată pe mâna vrăjitoriei, a magiei albe, magiei negre, poate distruge dar ea în sine este bună. Toată cunoaşterea asta căzută, rea, aduce o informaţie. Ea reprezintă setea omului de a cunoaşte, care a luat‑o pe o cale greşită. Dar prin ea se pot descoperi şi lucruri foarte folositoare pentru om. Important e ce faci cu informaţia aceea. Dacă o negi poţi să pierzi! Pentru că este o putere care ar trebui să fie mântuită, să fie salvată, să fie pusă în făgaşul ei normal, care e relaţia cu Dumnezeu.

Am pornit de la cum dai răspunsuri. Deci te rogi, înalţi cum spune părintele Rafail Noica „Satelitul Doamne”. De exemplu, când nu ştiu să dau un răspuns, zic: Doamne! – facultăţile mele cognitive se lipesc de Dumnezeu, de amintirea lui Dumnezeu şi eu sunt aşezată în polul cel mai înalt al fiinţei mele, sau cel mai adânc, unde sunt în relaţie cu Dumnezeu. Şi acolo mă luminez – dar nu primesc nicio lumină orbitoare, nici lozinci scrise gata, ci pur şi simplu, luminându‑mi‑se mintea, eu doar spun. Rezultatele nu pot fi decât două: să dau un răspuns foarte bun, şi atunci Îi mulţumesc lui Dumnezeu, sau un răspuns foarte prost, şi atunci mă smeresc. Deci, oricum ar fi, e de bine, că şi smerenia… smerenia e mai bună chiar decât eficienţa la întrebare. Deci eu nu aştept un răspuns sesizabil. Sunt şi răspunsuri pe care le primim în inimă, dar simpla îndreptare a minţii către Dumnezeu o scoate din închisoarea sentimentelor, resentimentelor, a fricilor noastre şi o ridică la Dumnezeu.

Avem nevoie, însă, ca noi să fim în contact cu Dumnezeu şi fizic. Botezul ne dă un anumit har, care lucrează ceva, Mirungerea ne dă darul Duhului Sfânt, care lucrează altceva, iar Euharistia, Trupul şi Sângele Mântuitorului, ne dă puterea să trăim viaţa în Hristos. Şi această putere se alimentează zi de zi, pentru că mâncăm des, şi asta se alimentează des. Şi avem puterea să ne naştem în Hristos, să‑L întrupăm pe Hristos în noi, să murim cu El – numai prin Împărtăşanie putem muri cu Hristos, să murim voinţei noastre, poftelor noastre, tendinţelor noastre ucigaşe, să ne răstignim pofta. Fără Împărtăşanie noi nu putem să facem asta. N‑avem energie. Numai această energie, pentru că este viaţa lui Hristos care mă mântuieşte. Deci eu mă nasc în Hristos prin botez, mă curăţ de păcatul strămoşesc, am viaţă şi darurile vieţii prin mirungere, dar lucrarea efectivă de întrupare, moarte şi înviere şi chiar şedere de‑a dreapta Tatălui pentru sfinţi, cu Hristos, nu se poate face decât prin Sfânta Împărtăşanie. Şi deci numai în Biserică. Şi să nu te mai legi de Biserică, că ţi‑a zis nu ştiu ce sau nu ştiu cum. Pentru că, pe măsură ce faci ce spune Dumnezeu în Biserica Lui, ţie ţi se deschid organele de percepţie, de cunoaştere. Sfintele Taine vindecă şi îmbogăţesc firea, dar lucrarea cu harul o face numai rugăciunea. De aceea, nu există rugăciune doar dimineaţă, la prânz şi seara, de trei ori pe zi.

Ca pastilele!

Da, cu multă apă. Ci rugăciunea este permanentă, toată viaţa mea. Eu particip la Liturghie, mă hrănesc cu Hristos, ca eu să fac din viaţa mea viaţa Lui. Şi atunci, miros cu El, gust cu El, mănânc cu El, mulţumesc Lui că mănânc, iubesc cu El, privesc cu El, aud cu El – totul se întâmplă în El. Şi mai important este să te centrezi pe Dumnezeu şi nu pe păcat. Eşti robul unui păcat? Centrează‑te pe Dumnezeu: „Doamne, uite ce fac eu acum! Doamne, ajută‑mă, miluieşte‑mă, iartă‑mă, vindecă‑mă! Transformă Tu chestia asta în virtute, pentru că păcatul nu e decât virtutea bolnavă.” Dar dacă eu merg, sunt centrată pe păcat: „Scapă‑mă de păcat!”, e ca şi cum aş spune: „Scapă‑mă de picioare, că nu mă duc decât în locuri rele. Taie‑mi‑le!” Nu? Când mă duc la biserică, îmi îndrept sufletul şi trupul către un Dumnezeu Care vine din afara mea şi pătrunde în mine. Sunt inclusă în El, dar acum El pătrunde fizic, energetic în mine. Apoi eu, prin rugăciune, intru şi eu în mine acolo unde este El, şi activez harul. Deci rugăciunea e îndreptată întotdeauna către adâncul meu, către inima mea, către înăuntrul meu. Atunci toată viaţa mea devine o anafora, o oferire lui Dumnezeu, şi o chemare a Lui, o invocare a Lui, să‑mi sfinţească toată viaţa, pentru că a intrat în mine, în viaţa mea, în trupul meu prin darul pe care mi‑l face în biserică.