Revista:

„Nu ma mai intereseaza ce vreau eu sa fac cu mine. Fa Tu ce vrei cu mine!” Interviu cu părintele Dionisie de la Poiana Mărului

id1416_prdionisie.jpg.jpg

Duminică dimineaţa la ora şase, în Buzău miroase a covrigi. Puţină lume pe străzi. De pe podul Mărăcineni, virez la stânga şi mă îndrept spre comuna Bisoca. Se mai spune că Bisoca este un fel de rai, de un verde special. Chiar aşa este! După 70 de kilometri de mers prin satele buzoiene m-am convins. Este o zonă mirifică, izolată, la doar trei ore de Bucureşti. Se pare că baciul Bucur îşi păştea oile pe plaiurile acestui paradis. Tot de aici s-a inspirat pictorul Nicolae Grigorescu pentru Carul cu boi, iar Odobescu a strâns de prin aceste podişuri informaţii de la localnici pentru Pseudokinegetikos. Peceneaga este un pârâu important buzioan, ce străbate Bisoca de la 900 de metri altitudine. La câţiva paşi, pe un drum anevoios de ţară, dar scurt, ajungi la mănăstirea Poiana Mărului. Cine-şi propune, poate vizita şi rezervaţia naturală Lacurile. La mănăstire mi-atrage atenţia seriozitatea şi dragostea cu care slujeşte părintele şi, în acelaşi timp, stareţa mănăstirii, care se poartă firesc, blând, şi ale cărei mişcări şi vorbe arată o trăire duhovnicească. După liturghie, părintele Dionisie ne invită la o scrumbie adusă de la Dunăre. Mă uimeşte normalitatea cu care se poartă cu noi, oamenii veniţi din lume, care par uneori monahilor mai păcătoşi decât oricine. Părintele Dionisie a fost baschetbalist profesionist, alături de Ghiţă Mureşan şi Dan Niculescu, a fost crupier la unul din cele mai mari hoteluri din Bucureşti şi angajat pe celebrul vas „Carnival” . Acum este duhovnicul mănăstirii de la Poiana Mărului.

 

S-a petrecut acum 17 ani, în 1996. Tatăl meu lucra la Patriarhie, era şef contabil. Eu nu aveam nicio tangenţă cu Dumnezeu şi am rămas fără serviciu, fără bani. Eram obişnuit cu bani mulţi şi, din momentul ăla, m-am supărat pe Dumnezeu că nu mai mă ajută. Nefăcându-mi nicio cruce, nerugându-mă, mă uitam totuşi spre cer, aşa… aveam eu o idee că e ceva acolo care ne-a creat, dar nu ştiam ce e acel ceva, cum e, şi atunci s-a petrecut un lucru deosebit pe care l-am realizat abia după ani de zile. Duhul Sfânt se învârte în jurul tuturor, dar nu poate să ne atingă, din cauză că inima noastră este plină de mândrie, şi atunci nu are loc. Eu atunci, în disperarea aceea că nu aveam serviciu, aşa, într-o supărare din asta pe Dumnezeu, am spus: „Ştii ceva? Dacă Tu m-ai făcut, fă ce vrei cu mine!” Dar n-a fost numai o simplă vorbă. Pur şi simplu, am simţit că nu mă interesează nimic în viaţă, nu mă interesează nici de mamă, nici de tată, nici de frate, nimic – să facă cine vrea ce vrea cu mine; dar eu m-am adresat inconştient lui Dumnezeu. În momentul ăla am zis: „Nu mai mă interesează ce vreau eu să fac cu mine. Fă Tu ce vrei cu mine!”. Şi atunci s-a întâmplat această minune, pentru că la vreo două săptămâni am ajuns la Mănăstirea Cernica. Pentru prima oară intram într-o mănăstire. Tatăl meu n-a fost preot, era doar un funcţionar civil. Şi am ajuns la Cernica, neştiind nici că există Sfântul Calinic, nici că există moaşte, nimic… Am stat pe un scaun 20 de minute şi am plecat de acolo. Dar, după o săptămână, am simţit nevoia să mă mai duc o dată, şi mi-era ruşine să le spun părinţilor că mă duc la mănăstire, şi plecam pe ascuns, le spuneam că mă duc în altă parte. Şi după ce am mers de două-trei ori la Cernica, n-am mai lipsit la nicio liturghie, duminica. Şi am început posturile, din prima. În februarie ’96 m-am întors cu faţa la Dumnezeu, în martie am început cu postul.

„Vai, ţi se va face rău pe stradă!”

Am venit acasă, la mama, şi i-am spus că ţin postul. Nu ţinea nimeni în familie, nimeni! Şi mama a zis: „Cum ţii? Ce ţii? Miercurea şi vinerea, nu?” Zic: „Nu, am auzit de la nişte femei că e un post de şapte săptămâni.” Şi mama: „Vai, ţi se va face rău pe stradă!” Şi nu mi s-a făcut rău. Dumnezeu a lucrat în chip minunat, pentru că, după aceea, automat, din iubirea ei de mamă, a ţinut şi ea postul; pe urmă tata, un verişor, un prieten, şi uite aşa s-a „spart” un întreg lanţ în neamul meu.

E interesant ce spuneţi. Nu vă puneaţi această întrebare – ce e Patriarhia, unde lucrează tata?

Nimic! Nu ştiam nimic, doar că tata mergea în control la biserici. Tata-i cunoştea pe toţi. Îl ştia pe Înalt Prea Sfinţitul Antonie – Dumnezeu să-l odihnească! – şi acesta i-a spus să intru la facultate, la Sibiu; nu erau, ca acum, atâtea facultăţi, erau doar la Sibiu şi Bucureşti. Dar oricum, i-a propus să dau, şi, prin 1998, tata a venit acasă şi a spus: „Uite, aşa, aşa…”, zic: „Ce faci, tată? Mă faci popă?” Pe urmă, mi-era ruşine să le zic că mergeam pe la mănăstiri. După aia, le-am zis. Erau bucuroşi. Mamei i-a fost mai greu. Părinţii nu iau în seamă un lucru: că pe lângă toate serviciile şi facultăţile mai există o variantă, pe care nu le-o sugerează nimeni: călugăria. Şi de aceea s-a ajuns acum de nu mai vine nimeni la mănăstire. Mama care îi ia de toate copilului, să nu-i lipsească nimic, nu este o mamă duhovnicească, este lumească şi, la un moment dat, mai târziu, suferă, căci copilul ei, după ce a băgat atâţia bani în el, nu-i dă niciun telefon după ce a împlinit 18 ani. Nici copilul nu este întărit pentru viaţa duhovnicească. Copilul trebuie să ştie de mic să împartă totul cu altcineva, ca să-i formeze de mic smerenia. Dacă spui: „Tu eşti cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai înalt, cel mai robust, cel mai cu ochi albaştri”, nu-i faci niciun bine. Îi alimentează orgoliul, personalitatea cum zicem noi… Mai sunt unii părinţi care zic: „Ei, e mic, dar uite ce personalitate are!” Părintele e mândru că pruncul lui are personalitate. Dar „personalitatea” aia se transformă în mândrie şi în slavă deşartă când ajunge mare şi nu mai poate să o stăvilească nimeni. Iubirea duhovnicească este să-l înveţi să fie smerit de mic, să-l înveţi cursul ăsta al vieţii. Că de aia societatea se distruge. Societatea de aici pleacă, din familie. Şi monahii nu vin de pe lună, sunt din familiile noastre. Şi dacă familiile sunt alterate, şi monahii sunt alteraţi. Dacă familiile sunt alterate, şi preoţii sunt alteraţi. Îmi spunea o femeie: „Ce face preotul?” „Păi, preoţii sunt copiii dumneavoastră!” Sunt copiii din societate. Ce facem? Cum schimbăm societatea asta? Şi eu vreau, şi dumneavoastră, dar văd că nu facem nimic.

„Nu e important ce-ai făcut înainte.
Din momentul în care-L afli pe Dumnezeu,
să nu mai faci nimic din ce-ai făcut înainte”.

Până în 1995 nu ştiam nimic de Dumnezeu şi nu credeam, eram un ateu. Schimbarea cea mai mare în sufletul meu a făcut-o Sfântul Calinic şi de acolo a început o altă viaţă. Nu e important ce-ai făcut înainte. Important e ca din momentul în care afli de Dumnezeu, să nu mai faci ce-ai făcut înainte. Pentru că unii află de mult de Dumnezeu, dar cochetează încă. Nu poţi să stai aşa o viaţă întreagă… la început, când dai de Dumnezeu, eşti ca la început… Şi poate că sâmbătă seara mergi la o discotecă şi duminică mergi la biserică, dar nu poţi să faci ani de zile lucrul ăsta. Ceva trebuie să cedeze la un moment dat: ori laşi biserica şi nu mai mergi duminica, că nu te mai lasă diavolul care te trage sâmbătă seara la discotecă, ori laşi discoteca. Şi, cu cât Îl iubeşti mai mult pe Hristos, cu atâta Dumnezeu face zece paşi spre tine.

Aţi trecut de multe ori pe drumul naţional Buzău-Bucureşti, dar n-aţi trecut niciodată pe la Poiana Mărului. Nu v-a tentat acest drum?

În momentul când am plecat spre mănăstiri, în primii trei ani de zile am „făcut” 160 de mănăstiri cu maşina, plus Athos… şi căutam moaşte, tot timpul. Întrebam: „Unde mai sunt moaşte?” „Păi, mai sunt la Suceava, Sfântul Ioan cel Nou!” Mă duceam până la Suceava. Unde mai sunt ? La Timişoara, Sfântul Iosif de la Partoş. La Timişoara! Peste tot mă duceam. Şi când treceam pe drumul acesta spre Moldova, auzeam: „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului”. Prima oară l‑am confundat şi eu, sunt mulţi oameni care şi-n ziua de astăzi îl confundă pe Sfântul Vasile cel Mare cu Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Auzeam şi eu: Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, şi am întrebat pe alţi călugări: „Are moaşte Sfântul Vasile?” „N-are moaşte.” „Atunci nu mai mă duc acolo să mă închin la mănăstire!” Nu ştiam nici unde-i mănăstirea, nici câţi kilometri sunt, dar nu mă duc, că nu are moaşte, la ce să mă închin? Şi, până la urmă, Dumnezeu te aduce unde are nevoie de tine. Puteam să intru şi în ’99 în mănăstire, şi la Putna, şi la Frăsinei, şi la Sihăstria. M-au chemat chiar părinţii stareţi de acolo – nu a fost momentul, nu a fost timpul. Şi atunci când am intrat, am intrat în Mănăstirea Ciolanu, tot de la Buzău, care are hram Sfântul Vasile de la Poiana Mărului şi unde ulterior am fost hirotonit, în catedrala de la Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei; în 2009, de ziua Sfântului Paisie Velicicovschi, pe 15 noiembrie, ucenicul sfântului Vasile. Iar la un an de zile de la hirotonie, am fost adus la Poiana Mărului, de Sfântul Paisie Velicicovschi, tot pe 15 noiembrie, ucenicul Sfântului Vasile –  au fost nişte legături…

Dacă intră în biserică cineva… aşa cum aţi fost sfinţia voastră, care habar nu avea de rânduiala bisericească, cum îl înveţi despre ceea ce se întâmplă? Îl pui la punct?

Nu, eu niciodată nu fac lucrul ăsta, decât după vreo două-trei greşeli repetate. Prima oară am o toleranţă foarte mare, pentru că ştiu cum am ajuns şi eu la Dumnezeu şi nu pot să iau pe cineva brusc. Dacă pe mine mă lua cineva brusc la vremea aceea, poate nu mai eram acuma în biserică. Prima mea spovedanie generală a fost în 1996, în aprilie. Nu mi-a spus nimeni cum să mă spovedesc, dar mi-am luat o hârtiuţă şi am spus… am stat o săptămână pe acolo, prin casă, seara, şi spuneam: am sugrumat pisica, cocoşul l-am omorât – sau ştiu eu ce am făcut, ce-mi venea în cap. Şi când m-am dus la spovedanie, m-a întrebat duhovnicul: „Dar cine ţi-a spus cum să faci?” Şi am spus: „Aşa mi-a venit din suflet” Şi pe urmă, aflam de la părinţi bătrâni, nu m-am dus la orice fel de părinţi, numai la părinţi bătrâni, iscusiţi. Orice patimă vă luptă, sau orice lucru, are o rezolvare. Iar noi, ca preoţi, trebuie să ştim să luăm acea persoană – să ştii de unde vine, să ştii cum să lucrezi cu el, este foarte delicat.

„Duhovnicia? O povară pe care trebuie s-o duc”

Apropo de preoţie şi de spovedanie, când am fost hirotonit preot, nu mi s-a părut atât de grea apăsarea preoţiei, cum mi s-a părut când mi s-a dat duhovnicia. Acel lucru l-am simţit ca pe o povară pe care trebuie s-o duc, pentru că răspunzi pentru orice lucru: şi de ce ai dat împărtăşanie, şi de ce n-ai dat, şi unuia de ce-i dai şi altuia nu, pe ăla de ce l-ai dezlegat şi pe celălalt nu… toate astea, pe care noi le considerăm acum trecătoare, la judecată vor fi ca un fulger şi vor apărea. Ca preot dau socoteală pentru toate şi ăsta-i un lucru destul de complex. E adevărat că zice Evanghelia: de şaptezeci de ori câte şapte să ierţi… Îţi dau acuma să te împărtăşeşti, dacă-mi promiţi că te laşi de fumat. Dar ce se întâmplă? La următorul post, iarăşi fumeză şi iarăşi vine şi zice: nu mai fac! Deci nu tolerez aşa tot timpul. De aia v-am spus că la început e bine să fii tolerant, dar să vezi că ăla înţelege şi se pocăieşte şi înţelege toleranţa pe care o ai tu ca preot. Dar dacă n-o înţelege şi se obişnuieşte aşa, i le tai.

Aţi regretat vreo clipă că aţi pornit pe acest drum? 

Nu am regretat nicio clipă şi nu regret nici acuma şi să mă ajute Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului să nu regret până la sfârşitul vieţii că am plecat pe drumul ăsta. Probabil o să vi se pară paradoxal şi că nu-mi pare rău nici că L-am cunoscut pe Dumnezeu doar în 1996 şi că până atunci am trecut prin viaţa asta lumească, să zic aşa, pentru că acea experienţă m-a ajutat foarte mult ca să pot să cunosc oamenii şi să ştiu de unde să-i iau. Când veneau şi vorbeau cu mine la spovedit, aveam o anumită experienţă şi asta contează foarte mult. Pentru că în general, la oraşe, oamenii au concepţii mult mai diferite şi spun: „Ei, mă duc eu la părintele! Ce să mă înţeleagă pe mine, că eu muncesc nu ştiu unde – sau eu am avut bani mulţi… el nu mă înţelege.” Dar, în momentul în care el vede că ştii să discuţi pe subiectul lui – ştii că şi tu ai trecut prin viaţa aia –, i se deschide sufletul mult mai rapid şi poţi să ajungi la el  mai uşor. Eu mă bucur când văd oameni care, poate, au trăit în desfătări, în destrăbălări şi care se întorc la Dumnezeu. Sunt foarte fericit că se întorc, că cine a putut să facă mult rău în viaţă sau a trăit „negativ” foarte mult timp, se poate întoarce la Dumnezeu cu adevărat şi poate să ajungă un mare sfânt.