Revista:

Sârbul din inima Moldovei: Ieromonahul Cleopa Stefanovici

id1422_kleopas.jpg.jpg

Când Prea Sfinţitul m‑a trimis aici, în România, mi‑a spus aşa: „Cleopa, în primul rând, să faci un doctorat de experienţă acolo, la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Eşti un călugăr tânăr şi bineînţeles că ai nevoie de multă experienţă.”
Părintele Cleopa Stefanovici este din Serbia şi monah de şase ani. Are doar 29 de ani, iar în ţara noastră a venit în urmă cu cinci ani, trimis de Episcopul Vasile Vadici, să studieze. Este doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, însă asta contează mai puţin pentru el. În Moldova, lângă racla Sfintei Parascheva, şi‑a găsit liniştea şi a descoperit o altă lume.

 

Sunt un sârb din Moldova!

Prea Sfinţitului meu i s‑a spus: „Dar să nu‑l trimiţi chiar acolo, în Moldova. Poate facultatea nu este aşa de bună…” Dar Prea Sfinţitul a spus aşa: „Dacă Facultatea de Teologie nu este aşa de bună, facultatea de experienţă este foarte bună.” Dar s‑a dovedit că şi Facultatea de Teologie este bună, şi facultatea de experienţă este foarte bună! Aşa că mă simt foarte bucuros, mă simt foarte bogat, pentru că am ajuns şi am sosit aici, în Moldova, unde m‑am întâlnit cu o credinţă adevărată, o credinţă care cred că mută şi munţii! Şi de multe ori eu aşa spun, că eu sunt sârb din Moldova.

În ce constă acest „doctorat” în Catedrala Mitropolitană?

În primul rând să mă întâlnesc cu oameni, să‑i spovedesc, să le citesc rugăciuni şi să mă bucur împreună cu ei. Să‑i ascult. Dacă sunt trişti, cât pot eu, cu neputinţa mea, să le fac bucurie. Dacă sunt bucuroşi şi dacă sunt plini de bucurie, să mă bucur şi eu împreună cu ei.

Vă simţiţi acasă lângă Maica Parascheva. De ce?

Pentru că Sfânta Parascheva este considerată şi mama poporului nostru. În acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva noi putem auzi: „de câte ori am fost în războaie şi tu ne‑ai ajutat pe noi”. Poporul nostru sârb a fost de multe ori încercat prin veacuri şi Sfânta Parascheva l‑a ajutat. Cum l‑a ajutat? Dându‑i putere, dându‑i sănătate, şi dându‑i putere de a lupta împotriva celor cu care au fost, bineînţeles, în războaie. Dar vreau să vă spun că în viaţa unui sârb este lege, este un fel de jurământ ca măcar o dată în viaţă, măcar o dată, să ajungă la picioarele Sfintei Cuvioase Parascheva, să se închine sfintei şi acolo să rostească rugăciunea nu numai pentru el, ci şi pentru toată familia şi pentru tot neamul lui.

De ce e aşa important?

Pentru că Sfânta Parascheva a stat la noi. A stat aproape 200 de ani în Belgrad şi atunci când au venit turcii în Belgrad, bineînţeles că era nevoie ca Sfânta Parascheva să plece de la noi, pentru că dacă rămânea Sfânta Parascheva în Belgrad, moaştele ei erau arse, aşa cum au fost arse moaştele Sfântului Sava, primul arhiepiscop al Serbiei. Şi Sfânta Parascheva atunci a plecat la Constantinopol, în Bulgaria, a ajuns în România. Dar oricum, Sfânta Parascheva a rămas în inima fiecărui sârb.

„În cimitir, l‑am descoperit pe Dumnezeu”

Vrei, nu vrei, la cimitir trebuie să mergi, pentru că acolo ai rude. Şi eu mergeam acolo cu mama la bunici, la mormintele lor, şi pe mine mă trăgea să merg la biserică. Şi mama cumpăra lumânări, nu de la biserică, ci de pe stradă, şi eu fugeam la biserică. Şi acolo am prins o bucată din slujbă, am văzut sfintele icoane, catapeteasma… şi de atunci, în mine s‑a născut – aveam cinci‑şase ani – dorinţa de a fi preot. Şi vreau să fiu preot! Şi vreau… şi pentru bunicii mei, pentru familia mea, era ceva nou. Pentru bunica mea a fost ceva… cu totul un eşec! Zicea. „Uite cum… eu, soţia unui ofiţer şi nepotul meu vrea să fie preot! Eu visam cum o să‑ţi calc cămăşile, cum o să fii şi tu un ofiţer, un militar!” Dar vedeţi că Dumnezeu m‑a chemat să fiu un altfel de militar.

De ce călugăr?  Sunteţi tânăr,  chipeş…

Aşa zice foarte multă lume, ştiţi cum e! După ce am terminat Facultatea de Teologie din Belgrad – am vrut să termin facultatea, pentru că nu vreau ca vreodată mama sau tata să spună: „Uite, ăsta s‑a dus la mănăstire pentru că n‑a avut putere sau n‑a vrut să termine facultatea!” Şi în timpul în care scriam licenţa, m‑am gândit foarte mult: măi, ce să mă fac eu? Ori preoţie, ori călugărie! Şi atunci am fost într‑o excursie la Sfântul Munte, şi am vizitat mănăstirile acelea foarte, foarte frumoase. Şi m‑am gândit: ce mă fac eu acum? A sosit vremea. Nu vreau să stau acasă. Vreau să  fac ceva, vreau să merg, vreau să propovăduiesc, vreau să fac o misiune a Bisericii. Şi atunci, m‑am dus la Sfântul Munte şi am văzut că viaţa monahală este ceea ce am căutat, ceea ce îmi trebuie. Şi am ajuns acasă, am spus părinţilor – bineînţeles că a fost un mic dezastru cu mama şi cu tata…

N‑au primit vestea prea bine?

Nu! Bineînţeles că au primit vestea ca pe un şoc. Mama a fost înţelegătoare, dar tatăl, în niciun caz! Tatăl meu s‑a botezat la 40 de ani. Şi atunci, de la el ce pot eu să cer? Nu pot cere prea mult. La mine acasă nimeni nu credea în Dumnezeu. Dar eu sunt foarte încăpăţânat. Şi eu, dacă vreau ceva să împlinesc, împlinesc! Ăsta sunt!

Nicio noutate pentru un sârb!

Nicio noutate, da… tatăl, bineînţeles, m‑a certat, dar eu îmi pregăteam băgăjelul meu. Mi‑am luat nişte cărţi şi după ce am terminat, le‑am spus părinţilor: „Mâine, eu mă duc la mănăstire.” Mama a spus: „Dacă ai nevoie de maşină, eu te ajut.” Dar tatăl meu a spus: „Uite, fiule, văd că nu‑ţi pot face nimic. Asta ai ales, asta vrei, asta te face fericit. Du‑te acolo şi dacă vezi, poate, că nu eşti pentru treaba asta, vino acasă. Aici te aşteaptă camera ta, te aşteptăm noi, părinţii.” Şi atunci, bineînţeles că eu m‑am dus acolo. Am intrat într‑o mănăstire foarte, foarte modestă, mănăstirea Hopovo, acolo unde – nimic nu este întâmplător – a fost călugărit şi Sfântul Andrei Şaguna. M‑am dus acolo. Fără asfalt, fără curent, fără apă – un om aşa răsfăţat, ca mine, din oraş… pentru că eu sunt născut în capitală… şi acuma eu mă duc la mănăstire: fără apă, fără curent…

Cum a fost?

Să ştiţi că a fost foarte frumos! De multe ori poate mi‑a fost greu. De multe ori poate am stat în frig, pentru că nu ştiam să‑mi fac focul, şi mi‑era ruşine să… eram şi mândru! Mi‑era ruşine să spun că nu ştiu să fac focul, că eu m‑am obişnuit cu caloriferul! Şi atunci, pentru mine totul era ceva nou. Dar eu, credeţi‑mă, eram plin de o putere care cu adevărat este de la Dumnezeu. Şi ne‑am obişnuit foarte bine acolo – eu cu încă doi părinţi am început o viaţă nouă, pentru că mănăstirea era distrusă de comunişti şi de croaţi.

Cum este monahismul, cum îl trăiţi la 29 de ani?

Oricum, nu este ceea ce citim noi din cărţi.

Adică?

Viaţa monahală este o experienţă. Aşa am înţeles eu. Este o luptă. În primul rând te lupţi cu tine…

Cu egoismul tău.

Cu egoismul tău, bineînţeles! Eu, un măgar răsfăţat din oraş, am venit într‑o mănăstire şi bineînţeles că trebuie să‑mi tai mofturile mele şi să mă fac om aşa cum vrea Dumnezeu. Bineînţeles că încă n‑am reuşit, dar fiecare zi este o clipă de speranţă, îţi dă nădejde. Şi m‑am dus acolo, frumos, le‑am spus părinţilor (pentru că ei erau şi colegii mei de seminar): „Părinţilor, eu am venit. Acum, cu mila Domnului, faceţi ce doriţi!” Şi am primit şi ascultare. Era în luna octombrie, când m‑am dus acolo. Era drumul uscat, era frumos. Când a început să plouă, iarna, atunci a fost un pic mai greu. Dar ştiţi cum e: atunci când eram cu lumânarea aprinsă, şi eram într‑o modestie, atunci, într‑un fel, Dumnezeu a fost mult mai aproape. S‑a simţit prezenţa Lui mai mult. Pentru că tot – ceea ce rabzi, ceea ce faci –  era mai mult spre slava Lui, pentru că era un loc minunat mănăstirea aceea, era în pădure. Mănăstirea era foarte, foarte săracă. Era acolo, în mijlocul pădurii, şi mănăstirea distrusă, şi noi trebuia să începem viaţa din nou. În fiecare zi simţeam ajutorul Sfântului Pantelimon şi al sfinţilor Brancovici, care sunt şi ctitorii acestei mănăstiri.

Ca la Pateric

Stăteam la masă, când a bătut cineva la uşă. Eu, cel mai mic de acolo, trebuia, bineînţeles, să deschid uşa şi să salut. Am deschis uşa. „Bună ziua!”, „Bună ziua!” Zice: „Am venit şi eu.” „Bine aţi venit. Dar cine sunteţi?” Zice: „Eu sunt cutare, sunt directorul unei firme de gresie. Am văzut că acolo, în biserică, nu aveţi pe jos gresie, piatră. Eu sunt director şi vreau să vă ofer gresia pentru toată biserica.” L‑am primit, a stat cu noi la masă. A treia zi, el a adus la cealaltă mănăstire, la 3 km de noi, a adus toată gresia. Acuma, bineînţeles, niciun TIR, nicio maşină nu poate să ajungă până la noi, la Hopovo. Şi atunci părinţii cu care am fost şi eu, împreună cu încă doi oameni, am dus piatra aceea pe jos, 3 km prin pădure. Şi a fost pentru mine o mare bucurie, pentru că după ce am terminat această misiune, eu am primit atunci dreptul să port dulama. Şi pentru mine (era 2 martie) a fost o bucurie foarte, foarte mare.

„Dumnezeu nu te lasă. Înveţi repede ce‑i smerenia”

Atunci când am intrat în mănăstire, în urmă cu şase ani, eu terminasem toate examenele, mai rămăsese licenţa. Licenţa am scris‑o cu mânuţa mea la lumânare! Şi înainte de examenul final m‑am îmbrăcat frumos, cămaşă albă, reverendă, eu mă duc să dau licenţa – dar, bineînţeles că trebuie să mă încalţ cu cizmele, să‑mi iau băţul şi să merg aşa 3 km prin pădure. Şi înainte să ajung la şosea, am căzut într‑o baltă!… Atunci mi‑a arătat Dumnezeu: „Uite, vrei să te mândreşti? Uite, ţi‑am arătat ţie şi bucuria aceasta, să înoţi acolo, în balta aceea!”

Aşa a lucrat cu mine Dumnezeu, a lucrat prin patriarhul Pavle, prin episcopul meu Vasile Vadici, care este şi cu adevărat va rămâne pentru mine un om, un tată şi un învăţător foarte bun. Pentru că patru ani, în care am stat la seminarul teologic de la Karlowitz, episcopul meu, Vasile, în fiecare dimineaţă era primul la slujbă, şi în fiecare seară. Şi pentru noi, ca seminarişti, era un lucru extraordinar de important. Pentru că el, prin prezenţa lui (el a cântat cu noi la strană, a făcut metaniile cu noi) am înţeles un singur lucru: că nu noi ţinem slujba, ci slujba ne ţine pe noi!