Revista:

„Biserica trebuie s-o folosim ca pe o pistă de decolare” (III)

id1427_rafailnoica.jpg.jpg

Fragmente din conferinţa susţinută de Părintele Rafail la Cluj‑Napoca pe 30 mai 2013, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la mutarea la cer a părintelui Sofronie Saharov (1896‑1993), întemeietorul Mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia. Mulţumirile noastre
ÎPS Andrei Andreicuţ, care a făcut posibilă apariţia acestui material
.

 

30 de ani am fost lângă părintele Sofronie! 30 de ani l-am auzit vorbind şi aş fi dorit ca lumea întreagă să audă cuvintele alea dar, bineînţeles că, născut fiind în pământurile astea şi din neamul acesta românesc, mai întâi de toate mă gândeam: „O, de s-ar auzi în România cuvintele astea!” De ce? Nu ştiu. Eu nu ştiam prea multe despre Biserică atunci când am plecat din România, dar simţeam că ce auzeam noi de la părintele era ceva rar. Era ceva care convingea sufletul, care parcă convingea până şi oasele. Ceva ce nu auzisem de la alţii, ce nu auzisem nicăieri. 

 

Zicem că un cuvânt e o energie. Da, dar de la diverse surse de informaţie… Părintele Sofronie ne spunea un cuvânt pe care el îl trăise cu cea mai mare intensitate, dar noi îl înţelegeam pe măsura experienţei noastre. De pildă cuvântul Mântuitorului „Voi răsplăti fiecăruia după faptele lui” noi îl înţelegem la un nivel comercial. Păi, dacă asta e viaţa noastră! Dacă mintea noastră nu depăşeşte comerţul şi politica, păi, asta o să înţelegem. Şi când spune Hristos: „Iubiţi-vă vrăjmaşii”, noi, cu gândirea noastră politică, o să zicem că ăsta-i un nebun, cine mai vrea să-l asculte? Au zis şi apostolii: „Greu este cuvântul acesta!”, când le vorbea de a mânca Trupul şi a bea Sângele Fiului Omului. „Greu este cuvântul acesta! Cine-l poate purta?” Dar Hristos le-a spus: „Cuvântul meu duh este, el este viaţă” – adică El nu vorbea trupeşte pentru că nu era vorba de o meserie de măcelar… Era vorba de cu totul altceva decât ceea ce-şi închipuiau până şi apostolii. Şi totuşi, cumva, au rămas cu El, deşi mulţi din ucenici s-au depărtat atunci – ucenici, nu apostoli. Dar îl întreabă Hristos pe Petru: „Şi voi vreţi să plecaţi de la Mine?” Vedeţi libertatea dragostei lui Dumnezeu? „Vreţi să plecaţi de la Mine?” Puteau să răspundă apostolii: „Da, ce-avem noi cu Tine? Ce prostii ne vorbeşti?” Dar Petru a zis: „La cine să ne ducem? Tu singur ai cuvântul vieţii.” Ce trăise Petru că a putut să înghită acea găluşcă pe care alţii n-au putut s-o înghită atunci? El şi cei care erau cu ei…

Într-o oarecare măsură am trăit şi eu lucrul ăsta. Sunt într-un număr destul de mare tineri care au plecat de la noi (de la mânăstirea din Essex n.red.), şi nu numai tineri, care n-au putut înghiţi „găluştile” părintelui Sofronie. Dar ceilalţi, care au rămas ei înşişi nu ştiu de ce, nu numai că le-au înghiţit, dar parcă le-au plăcut, aveau gust bun şi n-au rămas în gât! Nu ştim de ce… dar cu timpul începi să ştii. Deci cuvântul se împărtăşeşte pe măsura vieţuirii.

Acuma, cuvântul ca energie poate să-ţi dea şi un bobârnac, ca să începi să trăieşti lucrurile altfel. Că Sfântul Pavel zice: „Prin cuvântul propovăduirii şi prin credinţa voastră v-aţi născut întru mântuire” – deci cuvântul este „genetică”. Noi avem cuvântul „informaţie” şi gândim în sensuri ziaristice şi cu experienţa noastră de zi cu zi. Îi citeam odată părintelui Sofronie dintr-o Biblie tradusă în engleza modernă, ca să vadă cum sună, că noi, când slujeam în engleză, foloseam întotdeauna numai Biblia în traducerea lor minunată din 1611. Şi, în general, citirile le făceam în engleză, că toţi o înţelegeau, dar rusa sau greaca mai puţini. Şi i-am citit un pasaj din Biblia asta tradusă în engleza modernă. Şi el face: „Hm! Informaţie!” Da, dar informaţie în sensul ziaristic. Şi totuşi, cuvântul „informaţie” există în limba omenească şi la alt nivel. În medicină, în genetică, „informaţie” este felul în care celula îşi primeşte formaţia ce face ca pruncul să semene cu tata şi cu mama lui. Ar trebui să regenerăm cuvântul ăsta, să se folosească şi la un nivel mai adânc, deoarece cuvântul într-adevăr poate să nască şi atunci devine informaţie în sensul lui „genetic”.

El trăia omenirea ca pe un singur om

Persoana, cuvântul, dragostea, veşnicia, mântuirea – astea sunt un singur lucru. Dar noi le înţelegem în înţelegerea noastră răzleţită. Dacă vorbim de persoană… Observăm la părintele Sofronie, mai ales în ultimii ani, un lucru pe care, iarăşi, ori ajungem să-l trăim – şi să dea Domnul să-l trăim! – sau nu-l putem înţelege. El trăia omenirea ca pe un singur om. Concret! În ultima vreme, când se sălbăticiseră vremile, simţea răutatea crescândă a lumii şi repede crescândă. Dacă părintele mai era acuma în viaţă trupeşte, l-aş fi întrebat două lucruri: „Cum înţelege asta şi ce înţelege prin cuvântul păcat?” Că altceva reieşea din ce spunea el, decât ceea ce eram eu obişnuit să înţeleg…

Dar lăsând deoparte păcatul, revin la persoană. Şi iarăşi zic: cei care aţi citit cuvântările părintelui Sofronie aţi văzut că el ne spunea de multe ori că persoana trăieşte totul ca una; că ajunge, la un moment dat, în rugăciune, să-i trăiască pe toţi cei care au fost de la Adam încoace; Adam fiind acum o realitate şi nu un mit al vreunei filosofii, sau un simbol al omenirii. Nu, ci un om real, care a existat şi din care toţi ne tragem obârşia. Şi toată omenirea asta, cea care este, cea care a fost, ba şi cea care va fi, părintele o trăia ca pe un singur om. Fiindcă omul, fiind chipul lui Dumnezeu, are în sine o potenţială asemănare cu El. Chip suntem, dar asemănare trebuie să devenim noi, prin nevoinţa noastră şi prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu… Dumnezeu este Unul, iar Vechiul Legământ insistă pe acest Unul, dar Hristos ne arată că sunt trei Persoane. Şi totuşi, aceste trei Persoane sunt Unul. Şi omenirea, cum arăta părintele Sofronie, a avut nevoie de trei veacuri ca să conştientizeze şi să exprime sub formă de dogmă o experienţă pe care o aveau, acolo, cu Hristos. Că-L trăiau apostolii pe Hristos, Care vorbea cu ei şi ştiau că El este Fiul Tatălui şi că de la Tatăl vine şi că la Tatăl se va întoarce. Iar în ultima cuvântare, la Cina Cea de Taină, le spune Mântuitorul că: „Alt Mângâietor vă va trimite Tatăl: pe Duhul Sfânt”. Se vorbea deja de Duhul Sfânt! Dacă observaţi, în slujbele care sunt în perioada între Paşti şi până la Cincizecime, şi mai ales la Cincizecime, se tot vorbeşte de Duhul şi toată orientarea slujbelor acuma este către apă şi către Duh. Iată că la înjumătăţirea praznicului, acum, s-a vorbit de apă vie în Evanghelie. Iar în Evanghelia de duminică apare slăbănogul şi tema apei şi începe tema Duhului. Aşa se introduce apostolilor noţiunea asta de Duhul Sfânt ca persoană pe care, la Cincizecime, au şi cunoscut-o în mod direct.

Deci trei Persoane, dar nu trei dumnezei. Şi noi când ne închinăm, putem să spunem: „Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeul meu” şi nu „dumnezeii mei”. Aşa şi omul. Deocamdată, cum ne învaţă Sfântul Pavel şi toată învăţătura Bisericii, suntem mădulare ale unui trup. Un singur trup, dar încă mădulare. Şi mă gândeam: când îţi prinzi degetul în uşa de la maşină, bun, pe deget îl doare, bineînţeles, dar de ce îţi stă părul măciucă? De ce ochii văd stele verzi? De ce urechile îţi ţiuie? De ce tot trupul simte străfulgerări şi ce au toate astea cu degetul, săracul? Au, pentru că trupul este una şi aşa suntem şi noi. Trupul lui Hristos acuma este Biserica, şi noi suntem mădulare – care ochi, care picior, care urechi, care gură – să zicem, cum zicem noi, vorbind metaforic – dar toate astea una sunt, sunt un trup.

Persoana, în veşnicie, devine ea însăşi întregul trup şi fiecare persoană este întregul trup

Dar lucruri mai mari ne aşteaptă. Persoana, deocamdată, este individul care ştie, care poate, care trăieşte în sine, concret, toată omenirea – şi cea prezentă, şi cea care a fost, dar şi cea care vine – ca trupul său, ca acelaşi organism. Dar mai mari lucruri ne aşteaptă. Persoana, în veşnicie, devine ea însuşi întregul trup şi fiecare persoană este întregul trup, aşa cum Tatăl este întreaga Dumnezeire, Fiul este întreaga Dumnezeire şi Duhul Sfânt este întreaga Dumnezeire. Este, dacă vreţi, cam ca la înmulţire în matematică, nu ca la adunare unde 1 + 1 + 1 fac 3, ci 1 x 1 x 1 fac tot 1. Şi în oameni poţi la infinit să înmulţeşti 1 cu 1, 1 rămâne şi devine tot 1. Dar iarăşi zic, la nivel psihologic, în felul în care trăim acuma, persoana îl trăieşte pe aproapele. A şti nu este începutul, dar a simţi pentru celălalt este începutul, sau a gândi că poate şi celuilalt îi e foame sau ştiindu-te pe tine, ştiind în sine ce place şi ce nu place, ce chinuie şi ce mângâie, poţi, iubind pe aproapele ca însuţi pe tine, aşa cum spune şi Hristos, sau aşa cum spune, la modul negativ, proverbul românesc: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!” Hristos zice: ce vrei ca alţii să-ţi facă ţie, fă tu altora – interesant că El vorbeşte pozitiv – dar revine la acelaşi lucru: persoana este cea care îl trăieşte pe celălalt ca pe un sine însuşi.

Dar iarăşi zic: mai mari decât acestea ne aşteaptă. Cumva, de negândit în experienţa noastră pământească, omul poate ajunge chiar în trupul ăsta muritor, înainte de moarte, să cunoască ceva din cele ale persoanei. Fraţi şi surori, asta este Biserica! Asta este ce trebuie noi să aflăm prin Biserică.

Şi, ca ultim cuvânt, Biserica, Tradiţia, noi o primim ca o serie de rânduieli, de legi, de canoane. Dar am observat, tot aşa, prin trăirea lângă părintele Sofronie şi prin tot complexul vieţii în jurul unui astfel de om, că nu există nimic în Biserică care să fie o născocelniţă de-a unui om, oricât de genial ar fi el. Nu există nimic care să nu fie trăire. Ce sunt slujbele? Păi, sunt expresia dorului unuia sau mai multora de-a trăi veşnic în rugăciune. Dar acel unu sau mai mulţi, ştiind că omul nu poate trăi cum i s-a dat lui să trăiască măcar o dată sau de câteva ori în viaţă, ne-a dat o formă de rugăciune pe care orice om, cât de cât sănătos trupeşte şi la minte, poate s-o trăiască şi prin rânduiala asta să intre cât de cât în ale lui Dumnezeu.

Mă întrebau copiii: „Dar voi n-aveţi voie să mâncaţi carne? Dar voi n-aveţi voie să vă căsătoriţi? Dar voi n-aveţi voie să mergeţi acasă?” Şi mă gândeam: „Să mă căsătoresc? Cine mă opreşte?” „Păi, ce-ar zice părintele Sofronie?” „Dacă aş vrea, m-ar lăsa. Ba poate chiar m-ar şi binecuvânta”, i‑am zis, şi după aia am văzut că exact aşa ar fi făcut-o, dacă aş fi ţinut morţiş. I-ar fi părut rău, dar m-ar fi lăsat. „Şi n-ai voie să mergi acasă?” „Păi, asta e casa mea, ce altă casă?” „Să mâncaţi carne?” „Păi, noi nu vrem! Postul înseamnă ceva pentru noi.” Eu n-am nimica împotriva cărnii, n-am nimica împotriva căsătoriei, n-am nimica împotriva familiei pe care am părăsit-o. Dar noi căutăm altceva, că astea sunt trecătoare. Nu lepădăm, nu dispreţuim, dar căutăm altceva. Şi am vrea să căutăm împreună cu toţi ceilalţi acel altceva. Cu ceilalţi, în măsura în care fiecare doreşte şi poate. Dar nu numai asta…

Biserica ne-a dat toate, la un nivel cât de cât accesibil nouă, tuturor

Dogmele de pildă. În apus, cuvântul dogmă a ajuns un cuvânt, cum zice engleza, un cuvânt murdar. Murdărit de mentalitatea apuseană că o dogmă este o chestie pe care dacă nu o faci, păi… rugul aprins te mănâncă! Dar nu e aşa! Nu există dogmă care să nu fi fost un eveniment istoric trăit de cineva. După aia s-a făcut dogmă, în sensul de învăţătură sau filosofie sau zi-i cum vrei. Dar totul porneşte de la o trăire. De pildă dogma energiilor necreate, Lumina Nezidită. Păi, Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut pe Hristos în acea lumină cu ochii lor, pe Muntele Tabor. Şi aşa, tot ce este în biserică este trăire, foarte intensă la nivelul celor care au trăit-o cândva, dar care ni s-a predat, într-o măsură accesibilă, nouă, tuturor. Postul? Păi postul este ceea ce au făcut toţi. Au avut nevoie să postească, ca să ajungă unde au ajuns. Este şi un regim şi chiar un regim foarte inteligent. Uite, o doctoriţă, o franţuzoaică, zicea: „Acuma înţeleg, părinte Rafail, ce inteligenţi, ce deştepţi erau Părinţii ăştia! Postul ăsta al Paştilor, din punct de vedere medical, este genial! E exact ce trebuie atunci, când se schimbă metabolismul organismului între iarnă şi vară, slobozeşti ficatul de toate greutăţile şi grăsimile… E exact ceea ce ne trebuie!” Ştiau Părinţii ceva. Postul este însă cu totul altceva decât ceea ce ştim noi. Nu e vorba de post ca performanţă, este vorba de o nevoie duhovnicească. Deocamdată este un regim foarte inteligent, dacă-l ţinem inteligent, şi asta putem învăţa de la fetele tinere care vor să-şi păstreze silueta, doar că şi ele câteodată sunt prea râvnitoare şi exagerează. Dar vreau să zic că ele ţin dieta inteligent, că ele urmăresc ceva. Şi noi trebuie să învăţăm să urmărim ceva. Şi rugaţi pe Dumnezeu să ne sufle ce să vedem, fiindcă tot ce este în Biserică nu au fost performanţe ale unor oameni extraordinari, au fost nişte nevoi. Asta cântăm în tropare: „Nevoinţă mai presus de fire” – da, dar nu performanţă! Au fost nevoi, cum zice Sfântul Pavel, că trupul râvneşte împotriva sufletului, duhului, dar şi duhul râvneşte împotriva trupului. Bună rânduială şi dacă o trăim inteligent, foarte sănătos, n-ar mai fi printre noi supraponderali sau mai graşi, hai să zicem pe româneşte, şi alte lucruri… Bine, nu e numai mâncarea care ne îngraşă, sunt şi boli, şi moşteniri, dar vreau să zic, la nivel de trăire, toate lucrurile astea sunt inteligent făcute, însă asta e numai pista de decolare. Şi dacă vă uitaţi, tot ritmul postului, dacă vă uitaţi la toată arhitectura liturgică a anului şi toate astea pe care ni le-a dat Biserica sunt de o desăvârşire, de o frumuseţe pe care nu o vezi de la început, poate, dar e o minunăţie când începi s-o vezi.

Tot ce este în biserică este o experienţă. Şi o experienţă redusă la nivelul oricărui om cât de cât sănătos. Şi gândul meu este – şi ăsta îl împărtăşesc cu voi ca ultimul cuvânt: Biserica ne-a dat toate, la un nivel cât de cât accesibil nouă, tuturor. Dar Biserica trebuie s-o folosim ca pe o pistă de decolare. Persoană este acela care începe să simtă… să zicem, să simtă vânatul. Un câine aleargă în pădure. De ce? Ceilalţi câini, văzând asta, poate fac o rânduială: „Hai să alergăm şi noi în pădure!” Da, dar ăla care a alergat a simţit vânatul, ştia ce urmărea. Şi aşa şi oamenii ăştia care au postit – mai puţin sau mai aspru, sau peste măsură trupească - ăştia ştiau ce făceau. Noi ţinem nişte rânduieli – şi să le ţinem, că sunt bune, sunt înţelepte! Dar înţelepciunea face că, totuşi, fiecare pe măsura lui, şi aici, atenţie duhovnici: în mâinile voastre sunt sufletele şi trupurile multora. Nu dai unui bătrân sau unui bolnav canon, să zicem, cum ai da unui tânăr, căruia bine-ai face, este sănătos să facă, ştiu eu, X număr de mătănii. Dar dacă nu face mătănii, păi nu face culturism, gimnastică, haltere, în fine, tot felul de chinuri, îşi chinuie trupul. Şi acuma, în oraşe sălile de gimnastică sunt pline cu ceea ce numesc eu instrumente de tortură: biciclete care nu duc nicăieri, chestii care te muncesc până gâfâi şi transpiri şi nu ştiu ce… şi oamenii, dom’le, le cumpără! Chiar se muncesc cu ele!

Dacă am înţelege Biserica, rânduiala, deja n-am avea nevoie de toate astea. În fine, zic aşa, în general, că astăzi, cu viaţa aşa cum este, unul care toată viaţa lucrează într-un birou, în faţa unui calculator, bietul om… Însă – şi ăsta este cuvântul pentru seara asta – pistă de decolare! Altele ne aşteaptă şi noi trebuie să înţelegem! Nu este adevărat – în general se trăieşte neadevărat cuvântul: „Crede şi nu cerceta!” Din contră, trebuie cercetat! Trebuie ca noi, cu înţelegerea, în libertatea noastră, să ajungem. La început suntem constrânşi şi ne lăsăm constrânşi de bună voie, că iubim Biserica, sau avem încredere în Biserică, şi facem, cu oarecare constrângere; ne uităm în calendar dacă putem mânca peşte sau nu, e o oarecare constrângere. Dar când ajungem să trăim mai deplin, să înţelegem mai deplin, să simţim vânatul, atunci toate lucrurile astea încep să fie ca o trambulină din care nu facem decât să facem saltul nostru întru cele veşnice. Şi aşa Dumnezeu să ne ajute pe toţi!

Părintele Sofronie spunea: „Trăiţi ca un om! Şi ce înseamnă să trăiţi ca un om? Rugaţi‑vă unul pentru altul şi fie­care pentru fiecare şi pentru toţi!” Şi aici zice: „Vezi că păcătuieşte sau te supără sau te necăjeşte aproapele? Încearcă la început – că e nevoinţă – nu atâta să te superi, nu să judeci, ci să te rogi pentru săracul de el. Vezi că te sminteşte preotul sau duhovnicul? Roagă-te pentru el! Te sminteşte episcopul, că nu ştiu ce? Roagă-te pentru el! Fiecare să se roage pentru toate mădularele Bisericii şi pentru întreaga biserică, şi atunci am deveni altă lume.”

Şi cu asta, va fi destul.