Revista:

Eminescu, neînțelesul şi înțelesul – de Dan Stanca

EMINESCU-crop

Se spune deseori cu adânc temei că este mai bine să fii neînţeles decât înţeles. Neînţelegerea celor mai mulţi ajunge să te înnobileze şi te face să cauţi patria îngerilor. De vreme ce nu vorbeşti pe limba oamenilor, cu siguranţă că doar îngerii te mai pot înţelege. Neînţelesul pe de altă parte este chinuitor şi torturant. Să fii precum Don Quijote şi să primeşti din toate direcţiile numai zâmbete dispreţuitoare sau în cel mai fericit caz rafinate persiflări nu reprezintă cea mai fericită condiţie pentru un muritor sensibil, care la urma urmei tânjeşte după comunicare.

În ianuarie ne  îndreptăm mereu spre eminescu, dar parcă de la an la an jena creşte. nu ne raportăm la el aşa cum s-ar cuveni sau, moştenire a unor obiceiuri care ţin de  confortul social, eşuăm în conformisme care de care mai regretabil. Din taina unde şi-a găsit după moarte refugiul poetul poate fi cel mai revoltat pe osanalele noastre nepotrivite. Cred, de fapt sunt convins, că eminescu s-a săturat de mumificarea sa. Vrea să coboare de pe soclu şi să meargă printre noi, umăr la umăr cu noi, să ne facă să-l privim adânc în ochi şi să descoperim acolo măreţul său omenesc. anii  trecuţi s-au auzit voci care, nici mai mult nici mai puţin, cereau sanctificarea poetului. nimic mai inadecvat şi mai grosolan! Poate nici culturnicii  partidului comunist nu i-au făcut mai mult rău. eminescu nu a fost sfânt, ci poet şi acest lucru trebuie spus cu toată tăria şi împotriva tuturor curentelor aşa-zis evlavioase.

„Eminescu rămâne neînțelesul cu condiția ca eforturile noastre de înțelegere a lui să nu înceteze vreodată”

Din alt unghi văzând însă lucrurile nici minimalizarea lui nu se cuvine încurajată. Cu eminescu tinerii de astăzi nu au voie să se tragă de şireturi. Pentru asemenea specimene în al căror sânge roade morbul denigrării este necesar un soclu cât mai înalt cu putinţă. Aşadar  poetul nostru pentru unii trebuie coborât de pe pedestal, pentru alţii, dimpotrivă ridicat tot mai sus. Săracul de el, ce ar mai avea de spus! Un  lucru este însă mereu clar şi nu suferă nici un fel de amendament. Eminescu  este poetul care învinge timpul, nu se perimează, nu se supune mutaţiei valorilor estetice. Versurile sale impun şi acum ca în urmă cu un veac şi mai bine. Poate pe măsură ce trece vremea anumite înţelesuri ni se luminează şi privim în abisul din ce în ce mai înseninat al unei mari poezii. Şi iarăşi mă întorc la cuvântul care prin greutatea sa susţine aceste rânduri. Eminescu rămâne neînţelesul cu condiţia ca eforturile noastre de înţelegere a lui să nu înceteze vreodată. Cu cât ne strădum să ne apropiem de el, cu atât, ca o stea, el se depărtează şi deschide ameţitoare perspective. Poezia sa uneşte adâncul cu înaltul, zenitul cu nadirul, face ca extremele să fie una lângă alta într-un sublim paradox.

De curând, la o prestigioasă editură a apărut un volum „Mărturii  despre Eminescu”, o carte consistentă, în care contemporani de-ai poetului vorbesc despre el cu mult înainte de-a fi devenit mit naţional. Din acest punct de vedere volumul este extrem de folositor. Iată aşadar cum îl vedeau cei care îl întâlneau într-o redacţie, într-o cafenea sau într-o prăvălie. Relatările de multe ori sunt bulversante. Eminescu este cea mai frumoasă îmbinare a contrariilor. Putea să fie atât morocănos cât şi entuziast, închis în sine, dar şi expansiv, trist, ros de melancolie, dar şi jovial, saturnian, dar şi jupiterian. această sumă de contrarii, desigur, bulversează, dar este cea mai justă oglindă care-l reflectă pe poet. Şi dovedeşte că Eminescu a fost numai poet. nu a fost sfânt, nu a fost un înger, să lăsăm odată pentru totdeauna cuvintele mari, care strivesc în loc să înaripeze. Eminescu a fost poet fiindcă până la urmă cel mai greu lucru pe lumea asta este să fii doar atât. Dacă la ora actuală se face poet cine vrei şi cine nu vrei, pe timpul lui Eminescu nu era chiar aşa. Evident, şi atunci găseam destui veleitari, dar inflaţia nu atinsese cotele alarmante din prezent. Se poate spune că pe măsura ce au trecut anii şi uşurinţa de-a pune pe hârtie a devenit mai mare, iar profeţiile lui Eminescu privindu-i pe aceia pentru care e uşor a scrie când nimic nu ai a spune se adeveresc. Eminescu a intrat în poezie cu maximă sfială şi deplină responsabilitate. Fiecare cuvânt pentru el era greu ca o piatră de moară, dar şi uşor ca un fulg. Gravitaţia şi graţia, tot două contrarii, au mers mână în mână. Aşa se explică forţa sa telurică şi plutirea serafică. Poezia eminesciană este atât material radioactiv cât şi praf angelic. Şi aceasta a fost posibil deoarece textul său de la un punct încolo reuşeşte să facă transcenderea. Să nu fiu bănuit că voi cădea în capcana de care până acum m-am ferit. Eminescu a intrat într-un duh al locului pe care el l-a îmbogăţit tocmai fiindcă textul său a vibrat mai presus de cuvintele propriu-zise. Neînţelesul Eminescu a creat punţi de înţelegere între oameni şi epoci. Numele lui fucţionează ca
o parolă pe care o folosim şi atunci ajungem să ne recunoaştem. Marin Sorescu spunea într-un poezie de acum mai bine patru decenii că numele lui Eminescu a devenit un substantiv comun al limbii române. Ce era de înţeles din curiozitatea aceasta? Că poetul ne-a ajuns atât de familiar încât nici nu se mai cuvine scris cu majusculă. Se ascunde aici o capcană primejdioasă. Marin Sorescu împingea într-o fundătură minimalistă ceea ce nu poate coborî din cer. Una este să fii parte
din duhul ţării tale şi alta e să fii subiect de romanţă. Omul simplu şi credincios nu are nici o legătură cu lăutarii vulgarizatori. Eminescu apare pe buzele celui mai umil şi smerit dintre noi, dar la fel de repede dispare atunci când cântăreţii de
duzină vor să-i pună versurile „pe muzică”. Eminescu neînţelesul se încruntă la noi în clipa în care îl luăm în braţe prea uşor, iar înţelesul Eminescu vine la căpătâiul când mintea ne e prea înfierbântată de gânduri. Cam aşa stau lucrurile. Din nou ne aflăm în faţa contrariilor care-l definesc cel mai bine. Realizăm o „coincidentia oppositorum” în care daimonul şi îngerul poetului se împacă de minune. Dar poetul este masa de jertfă unde acestea se întâlnesc.

„Drumul lui Eminescu este în mod sigur un drum vertical”

Nu pun nimic mai presus de text şi consider că textul este suficient pentru a exprima minunea întrupării în cuvânt. Dar tot textul are transparenţa şi opacitatea sa. Poezia lui Eminescu se luminează de la sine în faţa întunericului şi se opacizează când ispita limpezimii e prea mare. De aceea îl înţelegem şi nu-l înţelegem. Înţelesul şi neînţelesul sunt cele douăemisfere ale unei planete care se roteşte după legile ei misterioase. Ziua şi noaptea, noaptea şi ziua se succed, dar se şi întrepătrund. „Nunta a venit pentru lumină şi întuneric.”, spunea un mare eretic german al veacului XIX. Eminescu nu a fost nietzschean, în schimb a
făcut logodna dintre lumină şi întuneric, dintre apolonic şi dionisiac, şi dincolo de acestea, el se regăseşte într-un echilibru grav, mască a zeului Saturn, devoratorul propriilor copii şi al contrariilor cosmice. Am ajuns într-un punct delicat al expunerii mele. Eminescu se depăşeşte pe sine şi cu adevărat vorbeşte o limbă a tăcerii metafizice. Nu mai avem aşadar contrarii şi dispute. Omul Eminescu a trecut prin alchimia poetică precum ar fi străbătut un foc purificator şi întâlneşte zăpezi boreale. E un fel de Hiperborea acolo unde el pare că tace veşnic. „Ce-a fost frumos e azi numai părere, când nu mai crezi să cânţi mai ai putere?” Aşa scria el într-un moment de amărăciune, dar şi de senină detaşare. Când nu mai crezi, nu mai cânţi, dar în egală măsură absenţa poeziei poate să conducă şi spre tăcerea supremă, care este ca un vid al stelelor din care se hrănesc cei atraşi de maxima puritate. Drumul lui Eminescu este în mod sigur un drum vertical. Poezia, deşi slujită fără nici o concesie, nu a fost un scop în sine, ci un mijloc. Poezia a fost pentru el un vehicul care, ca un car de foc, l-a ridicat la cer. Nu fac afirmaţii gratuite, trase de păr. Eminescu a fost poet alegând calea cea mai riscantă a ascensiunii. Abrupt a fost urcuşul, mai ales că nu se afla sub nici un acoperământ. Nu a fost nici sfânt părinte şi nici sihastru nepătat, era în mijlocul unei existenţe chinuitoare şi prin pânze de tină căuta lumini de dincolo de lume. Îl ajuta intuiţia sa neasemuită şi nu vreun duhovnic înţelept. Eminescu rămâne un solitar şi un vulnerabil în faţa unor puteri care l-au depăşit. Cu toate acestea, ceva din clocotul lor a fost preluat de destinul lui şi dus până la enigma care ne mântuie pe toţi. Aşa se întâmplă când o iei pe cont propriu. Cred de aceea în singurătatea şi singularitatea poetului. Nu vreau filiaţii misterioase sau explicaţii de ordin ocult. Nu vreau nici să-l văd aşezat pe o simplă orizontală. A fost DOAR poet, dar acest „doar” este marca excepţionalităţii şi nu a banalităţii. An de an ne amintim de Eminescu, eşuăm în formule stereotipice sau alteori sărim peste cal. Sunt două contrarii pe care nu ştim să le armonizăm. Poate tot poetul ar veni spre noi ca să ne înveţe cum să-i îngrijim posteritatea. Între a-l uita şi a ne gândi la el tot timpul există calea de mijloc a unei memorii creative.