Revista:

Scurtă istorie a Athosului – de George Crasnean

VÂRFUL ATHON

Athosul este singura republică monahală ortodoxă din lume, dar şi peninsula nord-estică a Chalkidiki-ului care însumează o suprafaţă muntoasă de 385 km2 – lungimea sa fiind în jur de 60 de km, iar lăţimea de 8 până la 12 km.

Akte – Athos

În  antichitate a  purtat numele de akte,  denumirea de „athos”  provenind, probabil, din mitologia elină: un străvechi gigant din Thracia cu acest nume, în lupta sa cu zeii olimpici, ar fi aruncat o stâncă uriaşă împotriva  lui Poseidon. Stânca aruncată s-ar fi prăbuşit în mare şi astfel a luat naştere acest munte stâncos, pe nume athos. Eschil, anticul poet tragic pomeneşte athosul în corul ce deschide tragedia Agamemnon, localizând peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada.

Se pare că grecii antici aveau cel puţin cinci cetăţi în această străveche peninsulă – Akroathon, Olophiskus, Dion, Zissus şi Kleone – şi se închinau zeului apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele athonului (legendele spun că, în zilele însorite, aceasta era vizibilă chiar din Byzantium). Tradiţia spune că această statuie (şi nu numai ea) s-a sfărâmat în clipa în care Maica Domnului a păşit pe această peninsulă – obligată fiind de o furtună să acosteze în acest loc, în drumul ei către Cipru (unde călătorea împreună cu apostolul şi evan- ghelistul Ioan, ca să ia parte la instalarea lui Lazăr –„cel înviat a patra zi din mormânt” – ca episcop al insulei). Fecioarei i-a plăcut atât de mult acest pământ încât l-a cerut în dar Fiului ei şi mântuitorului nostru hristos şi astfel a luat naştere „Grădina maicii Domnului”.

Agion Oros

Denumirea de ,,Sfântul munte” apare întâia-şi dată la anul 1048, într-un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, când era deja un tărâm rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Cu toate că unele mănăstiri athonite vorbesc despre o  prezenţă monahală încă din timpul lui Constantin cel mare (+339), sau chiar din vremea păgânului Caracalla (consideraţi ctitorii Konstamonitului şi Karakallului) nu există dovezi istorice în acest sens până în veacul al IX-lea, când – după cum scrie istoricul Genesios – la sinodul constantinopolitan, convocat în anul 843 de către împărăteasa Theodora (cu prilejul sărbătoririi reintroducerii sfintelor icoane în  biserici), au  participat şi câţiva monahi aghioriţi. Istoria monahismului în Sfântul munte începe în secolul IX cu sfinţii Petru athonitul, Evtimios din Tessalonic şi Ioan „Colibaşul”, dar şi cu porunca dată de basileul Vasilios I „macedoneanul” – la anul 883 ca monahii stabiliţi aici să nu fie tulburaţi de cineva; pustnicii athoniţi fiind recunoscuţi mai apoi şi de Leon al VI-lea (886-912) printr-un chrisobull.

Viața monahală organizată

Întâia mănăstire înfiinţată în athos dăinuie din anul 963 şi a fost ridicată de sfântul athanasie  athonitul  cu ajutorul prietenului şi împăratului bizantin Nekiphor Phokas (+969) – care ar fi voit a se retrage şi el la marea Lavră (megistis Lavras). urmaşul lui Phokas (şi ucigaşul lui!) Joannis Tsimiskes avea să fie cel care va da primul typikon athosului, la anul 970, act care statornicea primele rânduieli athonite şi garanta autonomia „statului” monahal bizantin. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte – s‑a instituit oficial la anul 1050, după cel de‑al doilea typikon (adoptat în 1046 şi semnat de peste 180 de stareţi de mănăstiri!). Athoniţii au vieţuit într‑o libertate absolută vreme de 350 de ani, până în 1312 când, din punct de vedere spiritual au trecut sub oblăduirea patriarhului ecumenic din Constantinopol. A fost perioada în care au apărut mare parte din mănăstirile „imperiale” istorice: Vatopaediou (972), Iviron (980), Agiou Pavlou, Philotheou, Xiropotamou, Zographou, Dochiariou, Xenophont, Xylourgos, Roussikon (1142), Hilandar (1198) şi chiar o mănăstire benedictină catolică: Amalphion (990). Dintre acestea, Iviron aparţinea georgienilor, Hilandar – sârbilor – Zographou – bulgarilor – iar Xylorgos şi Roussikon – ruşilor –, celelalte fiind bizantine.

Veacul XIII
Tulburări au fost în perioada Bizanţului latin de după cruciada a IV-a, din 1204 – când Athosul depindea juridic de un episcop catolic din Tessalonic – şi la 1234, când Ioan Asan avea să pună tărâmul aghioritic sub patronajul patriarhului de Trnovo pentru cincisprezece ani. Întreg secolul XIII a fost zbuciumat pentru athoniţi, el începând cu abuzurile nobililor şi prelaţilor franci (care i‑au făcut pe monahi să ceară chiar protecţia papei Inocenţiu al III-lea!) şi terminându‑se cu raidurile piraţilor şi corsarilor apuseni (mercenarii catalani, angajaţi din greşeală de Andronikos al II-lea în 1302, aveau să facă ravagii aici în 1307 şi 1308). Între acestea, au mai avut de îndurat şi prigoana împăratului Mihail al VIII-lea (1259-1282) care a încercat – prin patriarhul de tristă amintire Ioan Vekkos – să impună „unirea cu Roma” după 1274 (la Zographou câţiva zeci de monahi au preferat să ardă de vii decât să slujească cu catolicii; la Xiropotamou s‑a prăbuşit katholikonul peste cei care liturghiseau cu latinii; iar pe câţiva lavrioţi care au slujit cu apusenii, nu‑i primeşte pământul nici în ziua de astăzi – ei fiind zidiţi – umflaţi şi neputreziţi! – într‑o peşteră).
Secolul XIV
Contribuţia athonită cea mai importantă pentru teologia ortodoxă avea să vină în secolul următor: XIV, prin sfântul Grigorie Palamas (+1358) şi „doctrina isihastă” născută din controversele lui îndelungate (1340-1364) cu italo-grecul Varlaam din Calabria. Isihasmul a fost o „retrezire a spiritualităţii bizantine”, iar învăţătura palamită despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe după trei sinoade ţinute la Constantinopol (1341, 1347 şi 1351). Tot în acest veac, patriarhul ecumenic Antonios dă şi al treilea typikon (1394) athonit care stabilea o ordine ierarhică a mănăstirilor (care se împuţinaseră până la numărul 25) şi impunea acestora o taxă anuală pentru protos. Ultimul typikon dat de un basileu îi aparţine lui Manuil Palaiologos, care rânduia – la 1406 – ca monahii să poată moşteni şi transmite altora bunurile dobândite de‑a lungul vieţii (al cincilea typikon avea să‑l dea patriarhul ecumenic Ieremia al II – lea, în 1574, iar pe cel de‑al şaselea – şi ultimul – patriarhul Gavriil al Constantinopolului, la 1783).

Crucea athonită şi semiluna otomană

Aproape cinci sute de ani, din 1430 şi până în 1912, Athosul a fost sub dominaţie otomană. În mod paradoxal, în toată această perioadă, aghioriţilor le‑a mers mai bine decât sub ocupaţia latină. În 1912 – înainte de eliberare – guvernatorul turc al Athosului spunea unui jurnalist: „Ne vor regreta, domnule. Sub legea noastră ei au rămas la fel de liberi, ba chiar mai liberi decât sub împăraţii bizantini”. (Şi nu era departe de adevăr!). Athosul a devenit un fel de refugiu spiritual după ce turcii au cucerit Bizanţul în 1453 – aceasta şi pentru că otomanii i‑au păstrat un statut aparte. Cu excepţia represaliilor din 1821-1822, de după Eterie, ei au respectat totdeauna privilegiile monahilor athoniţi. Asta nu i‑a împiedicat totuşi să le impună taxe şi tributuri tot mai împovărătoare, care aveau să‑i facă pe naghioriţi să adopte stilul de viaţă idioritmic într‑o adevărată „epocă întunecată”: secolele XVI-XVIII . Apariţia proprietăţii n‑a fost benefică stilului de viaţă monahal aghioritic, care a decăzut – din punct devedere duhovnicesc – în această vreme. Tot aceasta (proprietatea) a dat naştere şi primelor schituri, care se ridică acum. Totuşi Athosul a dat creştinismului oameni remarcabili şi în acest răstimp: sfinţi precum Maxim Grecul (+1550), Akakios Kavsokalivitul, Kosmas Etolianul, iar în veacul al XVIII -lea pe autorul Filocaliei de la 1782, Nicodim Aghioritul. Chiar şi sfântul Paisie Velicikovski, tot în „grădina Maicii Domnului” s‑a desăvârşit şi a dus tradiţia isihastă reînoind monahismul din Ţările Române şi Rusia.

Danii româneşti

Trebuie spus că Athosul n‑ar fi rezistat în toată această perioadă fără ajutoruldomnitorilor moldoveni şi valahi, care au susţinut monahismul aghiorit, după căderea Bizanţului, prin numeroase danii băneşti şi materiale. Sfinţii Neagoe Basarab (care se pare că este cel mai mare ctitor în Athos!) şi Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu‑ şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit (uneori din temelii – cum e cazul Kutlumuşului) multe mănăstiri şi schituri athonite,
cărora le‑au şi închinat multe metoace – (secularizarea lui Cuza din 1863, i‑a deposedat pe greci de 40 de mănăstiri şi schituri închinate lor, dimpreună cu 1.398.021 pogoane de pământ!). Porfirie Uspenski (+1885) spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii” (Hristianskyi Vostok, Afon vol. III , pag 334). Din secolul al XVIII -lea rolul acesta şi l‑a asumat imperiul rus, puterea şi influenţa ţarului crescând în Europa.

Republica monahală(in)dependentă…de Grecia

La 2 noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Athosul. Patriarhul ecumenic declara la Constantinopol: „Patriarhia se va ridica din toate puterile sale împotriva oricărei încercări, fie chiar a Greciei, de a pune mâna pe Sfântul Munte, care este deopotrivă de sacru pentru toate statele ortodoxe”. Athosul a fost declarat republică monahală independentă şi neutră – lucru confirmat la Conferinţa de la Londra (1913) şi de pactul de la Sèvres din 1920 – dar încet-încet a trecut sub jurisdicţia Greciei. Cinci monahi elini athoniţi au elaborat în 1924 o chartă a Athosului (ratificată de statul grec, doi ani mai târziu) care stabilea graniţele republicii monahale şi limita numărul de mănăstiri la 20, iar pe cel al schiturilor la 12 – fără putinţa de a fi modificate vreodată! Interzicea, de asemenea, stabilirea în Sfântul Munte a schismaticilor şi a celor care nu erau ortodocşi, iar vieţuitorilor athoniţi le impunea cetăţenia greacă, indiferent de naţionalitatea lor. (Din punct de vedere juridic însă,  actul acesta statutar este lovit de nulitate, întrucât el n‑a fost semnat nici până în ziua de astăzi de una dintre mănăstirile împărăteşti: marea lavră rusească a Sfântului Pantelimon!).

Astăzi…

Republica monahală este administrată de către 20 de reprezentanţi ai mănăstirilor athonite – care formează „Sfânta Comunitate” (Iera Koinotita). În acest adevărat „parlament” al Athosului (aflat în Karyes) se iau toate hotărârile – obligatorii pentru toţi! – în şedinţe ce au loc de două ori pe săptămână, conduse de un protos, sau protoepistatis („întâiul în adunare”). Protosul este ales pentru un an de către cinci mănăstiri: Megistis Lavras (Marea Lavră), Vatopaediou, Iviron, Hilandar şi Dionisiou. Instanţa executivă athonită este „Sfânta Pază” (Iera Epistasia), alcătuită – tot pentru un an – din protos şi încă trei egumeni din cele cinci mănăstiri mai sus amintite. Iera Epistasia păstrează şi sigiliul Koinotitei – care este alcătuit din patru părţi, fiecare egumen având câte una din ele. Există însă şi un reprezentant al statului elen, un ,,guvernator al Sfântului Munte”, care veghează la „menţinerea stării de ordine pe Sfântul Munte”. Dincolo de toate acestea, Athosul a fost însă întotdeauna – şi înainte de toate – o republică ortodoxă, o enclavă a dreptei credinţe aflată mereu în grija Maicii Domnului şi nu a Turciei, Greciei, Rusiei, ori a altei puteri lumeşti trecătoare…