Revista:

Despre starea actuală a Bisericii, interviu cu scriitorul Dan Ciachir – de Cristian Curte

Dan Ciachir

Domnul Dan Ciachir, unul dintre cei mai avizaţi şi interesanţi analişti ai vieţii bisericeşti din România şi în special ai vieţii Bisericii ortodoxe, a apărut pe piaţă cu un nou volum – Starea Bisericii. El prezintă, prin intermediul unui dialog cu pr. Dorin Micu, o suită de comentariicu privire la diferitele problemeşi crize prin care a trecut biserica în ultimii 13 ani. O carte alertă, care se citeşte „pe nerăsuflate” şi care are darul de a spune lucrurilor pe nume, altfel decât ne-au obişnuit până acum publicaţiile bisericeşti.

Acest volum reprezintă de fapt o continuare. În urmă cu 11-12 ani părintele profesor Radu Dorin Micu – care a fost profesor de teologie şi acum predă la Baia Mare –, un om foarte cultivat, a venit cu ideea să facem un interviu pentru revista eparhială. Ei, acest interviu s-a transformat treptat într-o carte care pe vremea aceea a avut un tiraj de 4.500 de exemplare, în două ediţii. După zece ani, în timpul cărora am spus că nu mai reedităm nimic din vechiul volum, a apărut ideea acestor discuţii noi care au fost făcuteanul acesta şi  anul trecut. Am căzut de acord asupra unor subiecte, de pildă retragerea Papei Benedict – ca să iau un subiect, să spunem aşa, nu de ortodoxie. Mie îmi sunt foarte la îndemână, ca italienist citesc şi ascult de la sursă. Am putut face o paralelă între canonizările de la Vatican şi canonizările de la noi, am putut vorbi despre sobrietatea noului papă, dar am dat ca exemplu şi sobrietatea Patriarhului Pavle al Serbiei, care mergea cu troleibuzul să îşi viziteze sora într-un cartier din Belgrad – totuşi, nimic nou sub soare, ca să spun aşa. E o carte în primul rând pentru preoţi şi călugări – ştiţi că eu sunt un mare admirator al monahismului.

Dar este şi o carte pentru mireni, în măsura în care tratează câteva din crizele în care ei s-au implicat foarte puternic. Să luăm, de exemplu, cazul Corneanu: un mitropolit al Bisericii ortodoxe s-a împărtăşit la o liturghie greco‑catolică!

Bineînţeles, şi vorbim de ea ca şi decazul celuilalt ierarh, Preasfinţitul Sofronie de la Oradea, care a sfinţit apa împreună cu greco catolicii. Frumuseţea stă în faptul că Mitropolitul Nicolae Corneanu i-a prigonit pe vremuri foarte tare pe uniţi, cum apare în cărţile istoricilor. Fostul viitor patriarh Teoctist, care l-a succedat în acele timpuri la episcopia Aradului, a fost considerat un om care îi apără, fiindcă proceda cu mai mult tact. Sau, am descoperit în persoana acestui om, elegant intelectualiceşte, o declaraţie că nu crede în toate dogmele bisericii şi „admiră marxism-leninismul”. Ca să nu mai spun de celebra lui expresie, am publicat- o atunci când a devenit mitropolit al Banatului că „Vaticanul stă cu Biblia într-o mână şi cu bomba atomică întralta”. Dintr-o revistă bisericească au scoso, Biserica ortodoxă română, fiindcă începuse Gheorghe Gheorghiu-Dej derusificarea însă, cum sunt ardelenii, mai lenţi, a rămas în revista Mitropolia Ardealului.

Dar disputa, în sine, ce credeţi că a relevat? Atunci a apărut Biserica Ortodoxă împărţită în două tabere: de o parte mirenii şi călugării, de cealaltă parte clerul superior?

Nu, eu cred că împărţirea a fost altfel: de o parte călugării, chiar şi Athosul – că au fost reacţii şi acolo –, şi de cealaltă parte laicii, nu mirenii – deşi sunt sinonime cele două cuvinte –, adică oamenii care nu merg la biserică, dar care admiră orice aşa zisă deschidere. Pentru că, în general, nu intelectualitatea, ci semidocţii de la noi cred că există în biserică o latură conservatoare şi una hai să spunem novatoare – ceea ce nu există în biserică. Aceasta este o manevră, un procedeu al mentalităţii actuale antibisericeşti la nivel planetar, adică trebuie să existe alternativă la orice. În realitate o biserică cu două aripi s-ar distruge, nu ar putea să existe. Eu aş spune că nici în Biserica Romano Catolică nu e aşa de puternică deosebirea. Această impresie place tocmai neduşilor la biserică. Deci taberele, dacă ar fi, sunt: oamenii care au mărturisit biserica, neduşii la biserică şi, pe undeva, ierarhia, care a fost destul de încurcată. Nu toată ierarhia! Acum cinci ani de zile, mitropolitul trecut la cele veşnice Bartolomeu Anania şi alţii au cerut chiar depunerea sau caterisirea mitropolitului Corneanu şi a episcopului Sofronie Drincec. Dar s-a văzut altceva: un mare ataşament la ortodoxie. Eu spun că sunt importante aceste momente de tensiune, nu crize, că nu sunt crize. Criză a fost în Bulgaria, schisma preotului Sabev, de pildă; raporturile foarte dure cu stăpânirea, cu preşedintele Jelio Jelev. Nu, aici au fost nişte momente de tensiune. Unul l-aţi enumerat dumneavoastră, eu l-am adăugat pe cel de înşirat pe aceeaşi sfoară, pe cel de la Oradea, tot din anul 2008. În 2005, a mai fost cazul Tanacu, care este un alt moment de tensiune. Dar nu sunt crize, şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta, pentru că, altminteri, nu aş fi putut spune că avem o biserică înfloritoare.

Cum credeţi că s-a descurcat Sinodul în toate aceste tensiuni?

Cred că Sinodul s-a descurcat foarte bine, să spunem, în problema Tanacu. Acolo, sigur, au greşit cei doi ierarhi, pentru că au acceptat nişte condiţii puse de un ctitor: să îi fie hirotonit un anumit om, hirotonisit duhovnic şi aşa mai departe. Au greşit episcopii, dar Sinodul a fost foarte corect. După aceea a venit reversul medaliei: e văzut ca victimă acel tânăr hirotonit la repezeală. Ei, Sinodul l-a caterisit – exact aşa cum trebuia – şi atunci a devenit prilej de cateheză acel episod tragic. Că, iată, ce este exorcizarea? Nu e nimic ca în Inchiziţie, nu e nimic spectaculos; e apă sfinţită şi rugăciuni, asta înseamnă. Ca şi atunci când s-a discutat de incinerare, oamenii au aflat că, de fapt, înmormântarea este indisolubil legată de ortodoxie, după modelul Mântuitorului Hristos, care este înmormântat în pământ. Nu eşti ars, cum procedau romanii, cum procedau păgânii. Aşa încât, de foarte multe ori aceste momente de tensiune se transformă în prilej de cateheză. Dar asta nu ştiu neprietenii Bisericii Ortodoxe Române, că limbajul lor nu alungă credincioşii. Aşa cum greco catolicii credeau că, dacăse laudă cu meritele lor politice, vor câştiga aderenţi. Nu. Au scăzut sub 200.000 şi e păcat, pentru că se puteau înţelege bine cu noi, cum a fost în anii de după război. Atunci au colaborat cele două strane, cum se numeau.

MD

Ortodoxia română este înfloritoare

În momentul în care discutăm, ortodoxia este înfloritoare. Aşa cum n-a existat niciodată o libertate a cuvântului ca acum, ajunsă chiar la exagerări, n-a existat nici o situaţie mai înfloritoare a bisericii în România modernă şi contemporană – iau de la Cuza până astăzi. Este o situaţie înfloritoare, în pofida faptului că ea ar fi scăzut în sondaje, pentru că în sondaje sunt păreri. Îmi aduc aminte că se indignau de dărâmareabisericilor la mijlocul anilor ’80 şi unii oameni care, altminteri, stăteau în pijama duminică; nu se duceau nici la Liturghie, se uitau la desene animate sau lao emisiune de la televiziunea bulgară, căera mai interesantă, dar se indignau… Problema nu este să crească sau să scadă în sondaje biserica, ci ca numărul oamenilor care merg la biserică să fie dince în ce mai mare. Or, acesta este impresionant atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Nu a fost moment să nu intru într-o biserică – şi intru des – să nu găsesc pe cineva. La ultima liturghie, la Sfântul Ilie Gorgani, acum trei zile, cred că erau 4-500 de persoane. Aşa încât, dacă mă tem de ceva, mă tem să care să fie urmat de un recul. Gândiţi-vă – şi o spun cu mare tristeţe – că am citit acum câteva luni că în Italia 50 de biserici au fost desacralizate, ca să spun aşa, transformate în garaje, în magazine. Un garajist a păstrat crucea… Vă daţi seama cât de dureros este? Fac acum ceea ce făcea Stalin în Rusia. Chiar „monstrul” de Ceauşescu a demolat, dar nu am avut cazuri de biserică în care să se instaleze un magazin, sau o şcoală de gimnastică, sau un internat. Nu. În Rusia,ăsta a fost un lucru curent, blasfemia aceasta apocaliptică, aproape, plus miile de preoţi şi călugări asasinaţi. Or, gândiţi- vă că, totuşi, într-o ţară occidentală, într-o ţară cu o libertate a bisericii, întro ţară a catolicismului 50 de biserici au fost dezafectate.

Dar de ce au fost dezafectate?

Pentru că nu mai putea să le întreţină Vaticanul. Reportajul pe care l-am văzut… sunt mai multe luni, cred că în iarnă, la TV 5, părea nestrăin de o anumită satisfacţie, aşa, laicistă, ca să spun– sigur, în subsidiar, subcutanată.Or, eu nu ştiu câte biserici s-au construit, dar mă uit la un oraş precum BaiaMare, care are în curs de construcţie o catedrală foarte bine făcută şi alte 15-16 biserici, şi unele mari, frumoase.

Tocmai asta i se reproşează Bisericii Ortodoxe, faptul că este într-un stadiu înfloritor al construcţiei de noi biserici, care sunt, însă, finanţate într-o măsură considerabilă de la bugetul de stat.

Vedeţi, pentru mine singura societate civilă – expresie cu care eu nu mă prea împac – a fost întotdeauna biserica. Şi la poporul român şi la alte popoare, îndeosebi la cele ortodoxe. În plus, mai este ceva: o catedrală, cum este aceea din Baia Mare, pe care am pomenit-o, este şi un monument urbanistic, în aceeaşi măsură în care era Sfânta Sofia pentru Constantinopol, pentru capitala Imperiului. Acelaşi lucru se poate spune şi de alte biserici şi mânăstiri. Iată că un stil românesc, un stil arhitectonic pe care noi l-am preluat de la formarea poporului român, dacă vreţi, de acum o mie de ani, se continuă. Ştiu ce se spune: că nu s-au construit spitale, nu s-au construit şcoli. Nu se ocupă de şcoli şi de spitale biserica, deşi are cabinete medicale şi foarte multe cantine sociale. Sigur, şi eu am spus că s-ar putea exagera să avem ziduri şi să nu avem oameni, dar cred că cele două lucruri se corelează dacă mă gândesc la afluenţa de tineri în biserici. Vedeţi, ieromonahul Savatie Baştovoi, pe care îl pomenesc în acest volum de dialoguri cu părintele profesor Dorin Micu, spunea că România este o ţară frumoasă, întrucât tinerii merg la biserică. Este un aforism.

Recent patru călugări de la Mânăstirea Petru Vodă, fără acordul stareţului, îl dezgroapă pe părintele Calciu Dumitreasa, cel care recomandase în testamentul lui să fie lăsat aşa, îngropat, până la a doua venire a Mântuitorului. Trupul este descoperit neputrezit, iar acum urmează dilema: ce se va face cu el? Şi se ridică şi problema, o problemă destul de veche, a canonizării celor din temniţe. Cum credeţi că va fi rezolvată?

Acum opt ani, am auzit strigătul tinerilor din piaţa San Pietro – „Santo subito!”, să fie imediat sanctificat Ioan Paul al II-lea. E un lucru ciudat la noi: întâi, intelectualii noştri, şi Iorga, şi Cioran, s-au plâns că nu avem sfinţi, deşi îi aveam, şi chiar de categorii diferite. Nu avem sfinţi, românii nu au fost în stare să… Aveam de fapt foarte mulţi sfinţi, cum a arătat Dosoftei cel dintâi, apoi Liviu Stan în 1945, în volumul său foarte scurt – o broşură de fapt, dar impecabilă – cu sfinţi români; acolo găsim propunere şi pentru Ştefanşi cu sfetnicul Ianache. Ei, iată că acum am trecut în reversul medaliei: canonizări de oameni care abia au trecut la Domnul cu câţiva ani în urmă. Evoc în carte cum, în 1993, câţiva tineri publicişti, nu le dau numele, în suplimentul „Alfa şi Omega” din „Cotidianul”… nu se răcise bine părintele Stăniloaie, Dumnezeu să îl odihnească, şi voiau să fie făcut sfânt – un pictor îi făcuse şi icoana. Nu se poate lucrul acesta. Dar nici atunci nu a intervenit Sinodul, să explice ce este o canonizare.

Staţi puţin, de ce nu se poate?

O canonizare este ori obştească, adică lumea îl consideră sfânt – cum l-a considerat pe Ştefan cel Mare, sau pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, iar ulterior este numai un act juridic, sau porneşte din sânul bisericii. Trebuie să observăm un lucru, că în anii ’80 biserica noastră a mers pe trecut. Adică, dacă luaţi volumul Sfinţi şi apărători ai legii strămoşeşti din 1987, acolo se vede că erau doi mitropoliţi protocronişti… Atunci s-a început cu sfinţii străromâni. Canonizând din 1992, sigur că au fost nişte recuperări… Sau ulterior Cuviosul Gheorghe de la Cernica, care trebuia din 1955 canonizat, odată cu Sfântul Ierarh Calinic. Canonizările astea au fost istoriciste, ca să spun aşa, cu o singură excepţie: Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, un sfânt pentru care eu am o mare evlavie şi simpatie. Acum mă întorc. Evident că un Valeriu Gafencu merită să fie canonizat, după părerea mea – o spun şi în carte –, este un pandant al lui Ioan Valahul, un sfânt de acum câteva sute de ani. Dar mie mi se pare că aici, cu dezgroparea părintelui Calciu, biserica trebuie să intervină – şi Înalt Preasfinţitul Teofan a şi făcut-o. Cu toată admiraţia pentru monahism, ştim că au apărut mişcări călugăreşti şi în primul mileniu creştin, ca să spun aşa, démesuré, ar spune francezii; lipsite de măsură.

Tot vorbiţi de Valeriu Gafencu. De ce să nu-i canonizezi pe cei care au murit în temniţe? Daniel Sandu Tudor de exemplu. De ce să nu îl canonizezi pe părintele Calciu Dumitreasa ca şi mărturisitor, o figură emblematică. Adică, de ce nu acum? De ce peste 50 de ani? Ce se schimbă? Ce aduce timpul?

Timpul verifică şi în cazul sfinţeniei. Gândiţi-vă la canonizările din 1955 – nu a trecut multă vreme de atunci –, gândiţi-vă la canonizarea lui Grigorie Dascălul după atâţia ani. Îl exceptăm pe Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, care a răposat în 1960, deci au trecut de atunci 54 de ani – să nu uităm lucrul acesta –, nu numai şapte, de când a trecut la cele veşnice părintele Calciu… Ăsta este şi un efect social, că vor„Santo subito!”, cum se striga la  Roma, pentru că este o nevoie de răscumpărare a sentimentului românesc. Să vă spun sincer, ocupaţia rusească a ascuţit nespus de tare sentimentul românesc, l-a refăcut. Eu am crescut, am copilărit, adolescenţa, tinereţea am petrecut-o între oamenii mai în vârstă cu acest românism, cu acest patriotism – nu în sens de extremă, de legionar… Nu. Cu acest naţionalism în sensul în care înseamnă patriotismul, adică să îţi placă naţiunea ta, să îţi placă ţara ta, valorile tale, să fii mândru de ele şi să regreţi că le-au desfiinţat comuniştii. Or, această dorinţă de globalizare este un fenomen care nu putea să producă decât două lucruri: ori o deznaţionalizare, ori o reaşezare a sentimentului naţional, o renovare a lui, o înnoire. Gândiţi-vă şi la Dan Puric: prin spectacolele sale, prin accesul la un public foarte larg, pe care nu îl are niciun alt intelectual, a venit cu acest mesaj creştin, cu această evocare sistematică a celor care au suferit. Pentru că am pornit discuţia noastră cu un răspuns la întrebarea „Care e starea bisericii?”: e înfloritoare. Este înfloritoare şi datorită lui Dumnezeu, şi datorită unei continuităţi.