Revista:

Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului – de Marius Ianuş

LM 80 Staretul Ioan -Rarău

”Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existența lui Dumnezeu decât în propria mea existență”

Prima mea vizită la Părintele Arhimandrit Ioan de la Sihăstria Rarăului a fost de domeniul fantasticului. Cum începe vorba, cum mă întreabă, zâmbind cu subînţeles, din ce parte am venit, „din jos sau din sus?”, de parcă ştie că am mai căutat o dată mănăstirea din partea cealaltă, dinspre Pojorâta, dar m-am blocat din cauza drumului rău. Apoi, pe parcursul discuţiei, îmi spune exact cum îmi spunea bunica mea Garofina. După care începe să vorbească în versuri. Tot ce-mi spune de la un punct încolo e în versuri, cu rimă. Mă învaţă rugăciuni, pe care, spre ruşinea mea, le-am uitat, îmi dă poveţe versificate… Ce să mai spui?… Deşi totul era atât de ieşit din comun, mie mi se părea ceva tare firesc. Totuşi, la un moment dat, cel în care Părintele a început să vorbească în poezii, m-am speriat văzând cum ieşim din realitate (eu fiind autor de versuri). Şi abia mai apoi mi s-au lămurit toate câte mi le-a spus: e senzaţional. În tot timpul cât a vorbit cu mine a mai făcut şi altele. A răspuns la telefon, a vorbit cu cei din obşte. Apoi se oprea brusc şi, parcă iluminat de ceva din afara lui, începea să-mi vorbească. Senzaţional! Chiar dacă nu îţi dai seama pe loc de greutatea şi adâncimea celor pe care ţi le spune…

O vorbă mare a Părintelui, pentru toată lumea, am găsit-o pe un blog dedicat mănăstirii de către un credincios – http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/: “Eu cred foarte mult în Existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existenţa Lui decât în propria mea existenţă.“ Părintele Ioan L-a lăsat pe Dumnezeu, Cel mai viu decât omul, să se sălăşluiască în el şi a fost văzut (şi fotografiat) la Sfânta Liturghie în chip de stâlp de lumină. Din pricina condiţiilor ireale în care s-a desfăşurat prima noastră discuţie, nu am mai dorit să îi iau atunci un interviu Părintelui Ioan. I- am vorbit despre faptul că aş dori să facem acest interviu la următoarea mea vizită. Iar această vizită, iată, a venit curând. La Mănăstirea Sihăstria Rarăului se ajunge urmând drumul care se desface din European pe lângă Gara din Câmpulung Moldovenesc. Acest drum, întins de-a lungul unui pârâu numit Izvorul Alb, e mai întâi o stradă semicitadină, dar se transformă rapid într-o uliţă, iar mai apoi într-un drum forestier, sporind frumuseţea călătoriei. Mănăstirea e aşezată chiar acolo unde începe urcuşul cel mai zdravăn către Vârful Rarău, într-o poiană înconjurată de brazi. În curtea mănăstirii sunt două biserici şi câteva clădiri de locuit şi anexe foarte îngrijite. Dar podoaba cea mare a acestei mănăstiri e Părintele Ioan, duhovnicul minunat, un adevărat stareţ, în sensul în care folosesc ruşii acest cuvânt. Cum îl văd înconjurat de fotografii ale Părinţilor îmbunătăţiţi din epoca recentă, încep discuţia de la aceasta:

Părinte Ioan, avem în comunism câţiva sfinţi foarte mari. Poate cel mai mare făcător de minuni al nostru – Părintele Arsenie Boca, apoi Părintele Daniil Tudor, Părintele Iustin Pârvu, Valeriu Gafencu, poate şi despre Radu Gyr am putea spune că este un sfânt mărturisitor… şi o mulţime de sfinţi mărturisitori, la Aiud şi în alte părţi. Nu ar trebui să fie canonizaţi?

În general, în Ortodoxie nu prea se fac canonizări aşa de rapid ca în alte părţi, cum fac catolicii sau alţii. Dar sunt sfinţi, evident că sunt sfinţi. Cine moare pentru Hristos, moare pentru Hristos – e mucenic. Cine mărturiseşte pe Hristos e mărturisitor. Toţi cei ce au suferit pe timpul comunismului, toţi sunt sfinţi. Şi sfinţi mari. Sfinţii au suferit pentru credinţă. Pentru ţară, pentru neam, pentru credinţă… Ce înseamnă a fi comunist? Înseamnă a nu crede în Dumnezeu, a fi materialist-dialectic. Dacă eşti materialist-dialectic, crezi numai în materie. Şi dacă ai mărturisit Credinţa, te-au socotit că eşti duşmanal comunismului. Dar Credinţa nu condamnă pe nimeni, nu prigoneşte pe nimeni, nu face rău nimănui. Doar îşi apără Adevărul, care este necesar pentru mântuire. Despre Ieroschimonahul Daniil Tudor ştiu, pentru că am fost ucenicul lui, la Rarău. Era un sfânt pe pământ. Sfânt! Când mergea, nu numai eu, ci şi alţii sărutau până şi pământul, iarba pe care călca el. Era un mare apărător al Credinţei Ortodoxe. Şi era şi un mare cunoscător. Ştia vreo cinci-şase limbi străine, avea şi vreo şase mii de cărţi ale lui personale şi era doct, doct, foarte cult. La vârsta de opt ani, după câte am auzit eu vorbindu-se, şi chiar din gura lui, la opt ani citea cărţi de filosofie. Care copil la opt ani citeşte cărţi de filosofie în ziua de astăzi? Nu le citesc nici pe acelea pe care trebuie să le înveţe la şcoală… Nu îi interesează ştiinţa. La opt ani ce ştiu copiii ce înseamnă ştiinţa? Nici nu ştiu de ce trăiesc pe lume, pentru ce s-au născut şi care e misiunea lor pe pământ…

Aţi trecut şi Sfinţia Voastră prin temniţele comuniste. Aţi putea să ne spuneţi două vorbe despre asta?

Da. N- am suferit cum au suferit cei ce au fost înaintea mea, torturi groaznice şi dispreţ desăvârşit şi ură… Ura am suportat-o şi eu, din partea gardienilor şi a mai-marilor închisorii. Ură şi duşmănie – da. Dar eu nu am fost torturat. Nici nu am făcut politică, nici n-am fost un om deosebit. Dar… pentru unii de-ai noştri, pentru Credinţă, am suportat. Ce să facem?…

Are loc acum un proces de deznaţionalizare a României… Ba chiar unul de „ţiganizare” a ei.

Aşa-i „programul”. Toţi sunt socotiţi egali. Românii muncesc, ţiganii cerşesc, românii învaţă, n-au servicii, ţiganii intră prin facultăţi… Nu ştiu, nu mă pricep. Dar ceea ce vedeţi dumneavoastră văd şi eu şi vede toată lumea. Li se dă atenţie, dar nemeritoriu.

Vremurile sunt destul de aproape de sfârşit, credeţi?

Aproape, da. Da’ nu se vede în societatea din ziua de astăzi? Nu mai este dragostea care trebuia să fie, nu mai este Credinţa cea adevărată, care să fie cinstită şi preţuită, nu mai este ştiinţă pe pământ, şcoala nu mai este şcoală, cum era înainte vreme… Acuma se vorbeşte la televizor şi la radio, peste tot, că fac câte înşelăciuni cu plicul cu bani. Nu mai este adevărată ştiinţă. Este „artă cu tendinţă”. „Ştiinţă cu tendinţă”. Nu mai este artă pentru artă şi ştiinţă pentru ştiinţă, cum era înainte vreme.

Toate urmăresc, de fapt, un scop.

Da. Nu mai sunt oamenii pregătiţi cum erau înainte vreme. Au servitoare, au calculatoare, au fel de fel de internete din astea, nu ştiu ce-s astea, dar vreau să spun că nu mai sunt oameni de cultură şi oameni de ştiinţă. Umblă numai după diplome, cu bani. Ai bani, ai examenul trecut dinainte. N- ai bani, stai deoparte. Nu se studiază. Copiii, elevii şi studenţii, stau la televizor. Nu studiază cărţile. Şi imaginile din televizor le intră în cap mereu şi devin mintea lor. Şi tot ce i-a impresionat, când vor să facă ceva, le apare în faţă. Mintea lor nu mai este concentrată la ceea ce învaţă sau la ceea ce fac. Şi omul, când se roagă, „intră fulgii”, vine câte-un drac şi îi bagă în minte ceea ce e nepotrivit. Nu vezi cât a scăzut gradul de cultură? Şi nu numai la noi, ci în toată lumea. Sunt anumite excepţii care se impun şi restul…

Şi nu mai sunt modele adevărate. În perioada interbelică erau, totuşi, alte modele, modele naţionalist-creştine, oamenii aveau alte repere…

Da… Era Credinţă multă. Eu l-am admirat întotdeauna pe Regele Mihai. Când era el stăpân, peste tot scria „Nihil sine Deo”. La intrare în şcoli, în facultăţi, la întreprinderi, la depozite, peste tot scria „Nihil sine Deo”. Şi când era vreo sărbătoare cu cruce roşie elevii mergeau la biserică. Făceau escortă. Veneau elevii la şcoală, la ora nouă dimineaţa se făcea apelul, iar apoi, încolonaţi, mergeau la biserică. Şi stăteau până după predică. Luau anafură, iar apoi mergeau acasă, să mănânce, să înveţe, să se odihnească. La fel, întreprinderile aveau liber, oamenii mergeau la biserică. Acum… lucrează omul din noapte în noapte şi tot n-are ce mânca. Dumnezeu îl pedepseşte pe omul necredincios. „Nihil sine Deo” – „Nimic fără Dumnezeu”! Mântuitorul zice: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Mântuitorul ne recomandă lucrul acesta, neîncetat, dar noi facem aşa?

LM 80 Staretul Ioan -Rarău 02

Credeţi că mai are vreo şansă România să renască, să se întoarcă la valorile creştine?

Da’ cum să nu?! Dacă ne întoarcem la credinţă, o să fie foarte bine. Ţara noastră e o ţară foarte frumoasă, foarte bogată şi iubită de Dumnezeu. Iubită de Dumnezeu. Da’ noi nu Îl mai iubim pe Dumnezeu cum îl iubeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri. Când ţara era Grânarul Europei. Când era Regele Mihai, eu ţin minte, că am trăit pe timpul acela, nu existau tractoare, nu erau secerătoare, nu erau alte ceva, nu erau maşini, nu erau făbrici atâtea cum sunt acuma şi ţara era Grânarul Europei. Erau doi dolari un leu. Era foarte bogată ţara. Era rugăciune. Toată lumea mergea la biserică. Dacă şi elevii mergeau la biserică, încolonaţi! Spun ceea ce am văzut eu, ceea ce ştiu eu. Fără Credinţă, nimic. N- ai pe Dumnezeu, n-ai nimica. Nu te-ajută Dumnezeu, nu poţi face nimica. Doar existenţa noastră e de la Dumnezeu. Şi dacă-L părăsim pe Dumnezeu nu mai existăm. Nu-i aşa? E logic. Şi se vede… Toată lumea trăieşte greu. Din ce în ce mai greu. Şomer poţi să fii, dar fabricile, uneltele, civilizaţia îi iau omului posibilitatea de a munci. Fabrica produce mai mult decât manopera făcută de om, da’ viaţa scade în general, nivelul de viaţă, de trai…

Dar ca să se reclădească România pe aceste valori creştine ce ar trebui făcut? Să ne rugăm pentru asta? Sau să facem ceva?

Simplu. Întâi şi-ntâi trebuie să împlinim poruncile Lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu toată puterea ta şi din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Să ne iubim unii pe alţii şi să iubim pe Dumnezeu. Mântuitorul zice: „Cum v-am iubit Eu pe voi, să mă iubiţi şi voi pe mine.” Împlinim porunca asta? Mântuitorul ne-a lăsat Pacea Cerească, din ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl, S-a întrupat şi S-a jertfit pentru noi. A pătimit ca olog toate patimile ce şi le poate imagina cineva, şi toate chinurile şi suferinţele fizice şi sufleteşti, ca să ne mântuiască. Şi noi Îl iubim? Împlinim poruncile Lui Dumnezeu? A venit tocmai Mântuitorul ca sărefacă societatea. Din păgâni, să ne facă pe toţi creştini, ca să ne putem mântui. Ne-a făcut Dumnezeu pentru Sine Însuşi. Cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut, Doamne, spre Tine (sau pentru Tine). Şi neliniştit e sufletul şi inima mea până mă voi odihni întru Tine.” Ne-a făcut Dumnezeu după Chipul Său, ca să ne poată urca în Ceruri. Da’ acuma toată lumea se modifică. Îşi rad sprâncenele, îşi vopsesc părul, îşi fac unghiile, se pictează pe unghii, pe faţă, bagă câte verigi prin urechi, prin degete, prin buze, prin barbă, oamenii toţi se bărbieresc, se vopsesc… Nu mai este respectul faţă de Dumnezeu, faţă de Creator şi faţă de însăşi Creaţia care suntem noi. Nu ne respectăm aşa cum suntem creaţi de Dumnezeu, ne facem noi nu ştiu după ce model… Vedeţi? Şi Dumnezeu se supără, normal. Vedeţi că şi clima se schimbă. Zilele se scurtează tot mereu… Când eram copil mic eraMihai Groza, un bătrân obişnuit, avea optzeci şi ceva de ani şi spunea că vremea de acuma se scurtează. Şi, într-adevăr, aşa şi este. Acu-i dimineaţă – acu-i seară, acu-i luni – acu-i sâmbătă, acu-i iarnă – acu-i primăvară, apoi îndată iară vine iarna… Asta e. Dumnezeu ne pedepseşte. Şi nu merg oamenii la biserică. Oamenii nu se mai roagă. Ferească Dumnezeu! Stau la calculator, au internet, plimbări, excursii, dar ca să-ţi meargă unul la biserică regulat să se roage… Întrebat fiind Mântuitorul de Sfinţii Apostoli cine este iertat dacă lipseşte de la biserică, a răspuns că acela căruia îi arde casa şi nu poate să iasă dintr-însa. Acela este iertat. Ori că n-are picioare, ori e paralizat, ori reţinut… Deci nu există motive ca să lipsim de la biserică. Dumnezeu ne-a creat pentru El Însuşi, cum spune Fericitul Augustin. Dumnezeu ne-a dat Chipul Său şi Asemănarea Sa. Dar noi nu facem ce trebuie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cel ce se împodobeşte se leapădă de Hristos ca şi cum i-ar spune în faţă: «Doamne, nu mai vreau să port chipul Tău, nu mai vreau să fac voia Ta, nu mai vreau să mă supun Ţie, nu mai vreau să ascult de Tine, mă lepăd de Tine şi de Împărăţia Ta…»” Asta înseamnă sinucidere! Sinucidere! Dar Dumnezeu, din dragostea Lui, încă ne mai ţine în viaţă, ca să ne putem corecta. Că, zice: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Şi omul când moare trece prin douăzeci şi patru de vămi. Uite, este o vamă specială, lăsată de Dumnezeu, pentru cei ce se împodobesc, ca să fie opriţi şi pedepsiţi. Vama douăzeci şi doi. Cu cât vama e mai înaltă şi mai depărtată, cu atâta iadul este mai profund şi mai groaznic. De neînchipuit! Groaznic! Şi, vedeţi, urmează vama a douăzeci şi treia, a tutunului. Cei care nu lasă fumatul se duc în Iad. Şi apoi vama Dreptei Credinţe, prin care intră numai ortodocşii. Nu catolici, nu protestanţi, nu mahomedani, nu iudei, nu anglicani sau mai ştiu eu ce. Ortodocşi. Dreapta Credinţă. Cerurile sunt Preacurate. Cum este şi Dumnezeu, Strălucirea Strălucirilor. Nu pot să meargă pete sau murdării în Împărăţia Cerească. De aceea este vamă. N- ai „acte” corespunzătoare, nu poţi trece vama. De aceea sunt cele douăzeci şi patru de vămi, pentru că la fiecare vamă omul este oprit pentru păcatele sale. Dacă eşti păcătos şi nu poţi trece vama, nu mai poţi merge la Rai. Este lăsată de Dumnezeu pocăinţa. Omul se poate corecta cât este în viaţă. Să se întoarcă la Credinţă. Ca păcătoşii care s-au întors şi s-au mântuit. Că o fost Moise Arapul, o fost tâlharul de pecruce… Fiul Risipitor e o pildă foarte grăitoare. Că omul, cât de păcătos ar fi, dacă se întoarce, Dumnezeu îl primeşte, cu multă dragoste şi cu multă bucurie. Dacă merge cu pocăinţa, umilinţa şi hotărârea fiului risipitor. Că, zice: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fămă ca pe unul din argaţii Tăi.” N- avea pretenţia să mai fie un fiu al Părintelui Ceresc, aşa cum noi pretindem, în ziua de astăzi. Dacă am dat un leu de pomană la cineva, gata, acuma am făcut milostenie.Nu e aşa. Noi nu ne gândim câte păcate facem permanent. Şi omul trebuie să se împărtăşească. Omul care nu se împărtăşeşte des, nu se mântuieşte! Mântuitorul pentru asta a venit în lume, să pătimească, să ne înveţe Credinţa, Dragostea Cerească. Să pătimească pentru noi. Ca să dea hrană. Să dea hrană cerească, ca să ne putem mântui, să ne putem îndumnezei. Şi spune, la Cina cea de Taină: „Luaţi şi mâncaţi, Acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu.” „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru mine petrece şi eu întru el. Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă întru el.” Şi-apoi adaugă: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea”. Deci asta este mântuirea: unirea cu Dumnezeu. Păcătoşii se unesc cu satana, prin păcate şi necredinţă, iar cei care sunt credincioşi se unesc cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, şi intră în Ceruri, Sus. Că, zic: Mântuitorul petrece în tine şi tu în El. Deci, asta înseamnă a te uni cu Dumnezeu, a fi „cetăţean ceresc”, cum spun Sfinţii Apostoli: „petrecerea noastră în Ceruri este”. Da’ în Ceruri trebuie să fie. Mintea acolo să fie, inima acolo să fie, dorinţele noastre acolo să fie, voinţa  noastră acolo să fie, la Ceruri, nu pe pământ. Şi vedeţi… acuma oamenii nu se împărtăşesc. Beau cafea în fiecare zi, beaurachiu nu chiar tot în fiecare zi (aici Părintele se uită către un preot care era în încăpere, zâmbind – n.rep.), dar vreau să spun că n-au grija Sfintei Împărtăşanii. Preoţii nu mai împărtăşesc creştinii cum împărtăşeau primii preoţi, cum se împărtăşeau primii creştini. Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşea în fiecare zi. Şi spune: „Cine este demn, în fiecare zi să se împărtăşească, cine nu este pe patul morţii.” De aici este. Primii creştini se împărtăşeau zilnic. Acuma unde-i Împărtăşania? Că preotul zice „vii după patruzeci de zile”. De ce după patruzeci de zile? Că omul poate muri în orice clipă. Mântuitorul zice: „Nu ştii în care ceas din zi sau din noapte va veni Fiul Omului.” Nu eşti pregătit, un’ te duci nepregătit? Ieşi dezbrăcat noaptea în ger? Doamne fereşte! Nu? Preotul care nu spovedeşte şi nu împărtăşeşte des, acela nu mai este preot. E un simplu funcţionar, un om care n-are ce face şi face slujbă la Biserică, caută să ia cât mai mulţi bani, da’ n-are grijă de sufletele oamenilor, de turmă… Cu Voia Lui Dumnezeu se întăreşte potrivnicul şi-i mănâncă turma, rămâne fără turmă. Mai ales să ierte păstorii. Acuma sectarii se înmulţesc. Pentru că pe ei nu-i opreşte nimeni. Ei au libertatea asta mai mult decât ortodocşii. Şi la televizor, pe unde se dau imagini despre Biserică, preoţii îs mereu criticaţi, da’ niciun sectar nu este criticat. Pot să facă orice. Niciun păgân nu este criticat cum sunt criticaţi creştinii ortodocşi. Ce înseamnă asta? Duşmănie faţă de Dumnezeu. Ură. Luptă împotriva Credinţei, împotriva Lui Dumnezeu. Păi cum să mai fie bine pe pământ? Înainte oamenii când mergeau la Biserică se chemau unii pe alţii. „Haişi tu”, „Aşteaptă-mă oleacă, să vin şi eu”. Acum nu merge nimeni. Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu de tată. Tată şi mamă care cresc copiii. Dacă n-avem pe Dumnezeu de tată, atunci ai cui suntem? Nu ne cunoaştem nevrednicia noastră. Zice preotul aşa: „Nu eşti vrednic acum să te împărtăşeşti. Vii peste patruzeci de zile.” Sau: „Vii peste trei ani la împărtăşit.” Cine garantează că acela mai trăieşte trei ani ca să vie să se spovedească şi să se împărtăşească? Dar patruzeci de zile? Cine garantează că mai trăieşti patruzeci de zile? Că Mântuitorul zice: „Nu ştii în care ceas din zi sau din noapte vine Fiul omului”. Nu? Suntem ca fecioarele cele neînţelepte care nu au avut untdelemn în candele. Vine Mirele, le găseşte cu candela goală. Mai mergi să cumperi untdelemn, adică fapte bune? Când să le mai faci? De unde să le mai iei? Ca să poţi să-ţi cureţi sufletul, să te poţi hrăni duhovniceşte, ca să Îl poţi îmbuna pe Iisus Hristos la Judecată… Trebuie neapărat să ne împărtăşim des. Cu cât trece vremea de la o spovedanie la alta, omul face păcate. Dacă acuma nu-s vrednic, şi mă duc iar la împărtăşanie după câteva săptămâni, până atuncea fac alte păcate… îs mai vrednic atuncea? Că trăiesc fără griji. Mănânc, beu, zic: „Lasă că m-oi spovedi, m-oi duce la Biserică şi m-oi spovedi eu acolo…” Am avut un unchi care o postit toată viaţa. Şi într-un post mare n-o vrut să postească. Şi-o murit nespovedit şi neîmpărtăşit, deşi era consilier la Biserică. Şi era un om credincios, o crescut opt copii. La ce i-o folosit lui? Omul trebuie să-şi facă datoria permanent. Aşa cum respiri aerul permanent, ca să poţi trăi, aşa cum mănânci în fiecare zi ca să poţi să trăieşti, tot aşa trebuie şi sufletul hrănit duhovniceşte. Cu rugăciune, cu post, cu smerenie, cu fapte bune şi cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine ale Lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Că aşa este: „Fără mine nu puteţi face nimic”, zice Mântuitorul. Rugăciunea trebuie făcută neîncetat. Dacă azi te-ai împărtăşit şi ai murit, ca fulgerul mergi la Dumnezeu. Însă dacă ai păcate, eşti oprit la toate vămile. Le poţi trece – bine, dacă nu – nu. Dacă nu trăim pentru veşnicie, pentru ce mai trăim? Care este rostul vieţii noastre? Dumnezeu vrea ca să fim cetăţeni cereşti. Dacă îl vrem pe Dumnezeu ajungem la cer, dacă nu – nu.

Părinte, aţi fost văzut în chip de stâlp de lumină…

Nu eu…

Şi există chiar o mărturie…

Nu eu. Nu. Lumina o fost lumină, da’ lumina e a Lui Dumnezeu, nu e a oamenilor. Noi suntem cei mai păcătoşi, cei mai răi de pe faţa pământului. Noi suntem oameni, putregai, cum zicea Părintele Cleopa Ilie. Suntem toţi putregai. Nu merităm niciun semn de cinste sau de atenţie. Dar noi propovăduim pe Iisus Hristos. El este Lumina lumii. El este Adevărul. El este Totul. Noi nu suntem nimica. Noi suntem creaţi, nu suntem cei ce creem. Creaţi suntem! Slugi netrebnice! Păcătoase! Nu există om fără păcat. Cel ce zice că n-are păcate e un mincinos. Numa’ Papa de la Roma zice că n-are păcate şi e un mincinos. Cum, la vârsta de optzeci de ani, şaptezeci de ani, şaizeci de ani… n-ai păcate? Se poate aşa ceva? Şi ai pretenţia să fii vicar Lui Hristos! Dumnezeu o creat cerul şi pământul, da’ Papa ce-o făcut? Păcate. Pâna la vârsta ceea… Poţi să spui că n-are greşeală,că e infailibil? Nu se poate. Dreapta Credinţă este totul. Dacă mergi pe un drum drept ajungi la destinaţie. Dacă nu-i drumul drept, ajungi în râpă.

Părinte, aveţi nişte rugăciuni foarte frumoase. Simple, dar foarte frumoase. Nişte poezii, de fapt. Puteţi să-mi spuneţi una dintre ele? Mi-aţi mai spus o dată…

Nu este poezie.

Este rugăciune.

Este o rugăciune mai, cum să spun?, de intimitate. Pentru că fiecare suflet are intimitatea lui cu Dumnezeu. Şi când ai mari necazuri I te adresezi Lui Dumnezeu cum ar vorbi copilul cu tatăl. „Doamne, numai Tu Singur mă poţi ajuta” – asta e o mărturisire de Credinţă, nu?, şi un adevăr. „Ajută-mă şi nu mă lăsa!” Nu? O rugăminte… Un om când cere ceva de undeva insistă: „Te rog frumos, nu mă lăsa, că n-am unde să mă mai duc. Am venit la tine. Nu mă lăsa.” Aşa şi noi Îi spunem Lui Dumnezeu acelaşi lucru: „Doamne, numai Tu Singur mă poţi ajuta! Ajută-mă şi nu mă lăsa!” „Dăruieşte-mi”, să zicem aşa, „soartă în viaţa aceasta şi să slujesc Ţie după Voia Ta”. Sau „dăruieştemi reuşită la examene şi să slujesc Ţiedupă Voia Ta”. Sau: „Dăruieşte-mi mie ajutor în viaţa aceasta, după Voia Ta.” Sau cum zice Mântuitorul în Grădina Ghetsimani: „Dacă este Voia Ta, să fie, dacă nu, facă-se Voia Ta.” „Tată, dacă e cu putinţă să treacă paharul acesta de la mine, să treacă, dacă nu, facă-se Voia Ta”. Aşa şi noi trebuie să ne rugămLui Dumnezeu. Să punem voinţa Lui Dumnezeu înaintea voinţei noastre, nu voinţa noastră înainte. Dumnezeu nu  este slugă, ca să-i poruncim: „Doamne, fă-mi, adu-mi, dă-mi…” Dumnezeu nu este obligat… Noi facem păcate şi nu ne spovedim, nu ne împărtăşim, nu postim, da’ când avem nevoie zicem: „Doamne, dă-mi reuşită la proces!” Păi, ce, Dumnezeu e obligat? Dacă tu abia atunci îţi aduci aminte de El… Ce i-ai dat tu Lui Dumnezeu ca să îţi dea ţie Dumnezeu? Să spunem: „Dacă este Voia Ta, dacă se poate, ajută-mă. Dacă nu, facă-se voia Ta.” Trebuie să privim situaţia aşa cum este. Şi să aducem mulţumire Lui Dumnezeu permanent. Cum spune Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei: „Mulţumiţi Lui Dumnezeu mai des ca răsuflarea” Nu? Şi Apostolul zice „Neîncetat să vă rugaţi”! Cea mai pură şi mai frumoasă rugăciune e mulţumirea faţă de Dumnezeu. Să-I mulţumeşti. Când vine cineva şi-ţi mulţumeşte, te simţi bine, nu? Dacă vine numai cu „Dă-mi”, nu prea te simţi bine. Vine cu interesul să ceară, nu să-ţi arate mulţumire. Nu? Aşa este. Să-I mulţumim ziua şi noaptea, permanent. Că dacă vom mulţumi Lui Dumnezeu suntem fiii Lui Dumnezeu cei mulţumitori. Iubitori de părinţi şi cu recunoştinţă. Şi părinţii dau tot ceea ce au în favoareafiilor iubiţi. Şi dacă numai cerem şi cerem şi cerem… Dar ce facem noi ca să cerem? Noi nu suntem demni. Atunci să zicem şi noi ca păcătoşii: „Doamne, dacă este Voia Ta, ajută-mă!”, „Doamne, fie-Ţi milă de noi!” Şi atunci ziceMântuitorul:  „Ce vrei să-Ţi fac?” „Să văd” sau „Să merg”. „Fie ţie după credinţa ta.” Nu? Dacă ai credinţă, Te vindecă, dacă nu… Atunci trebuie să spună ca tatăl lunatecului: „Doamne, ajută necredinţei mele!” „Doamne, nu sunt vrednic să mă ajuţi, n-am credinţă, dar ajută-mă să am credinţa asta.” E altceva.E chipul smereniei şi al credinţei.Când îţi cere cineva cu smerenie, îi dai din toată inima. Când vine unul şi îţi zice: „Dă-mi!”, ceva se blochează, zice omul: „Nu-ţi dau. Ce, sunt obligat să-şi dau ţie?” Întâi şi-ntâi să fim obişnuiţi să le dăm la alţii şi după aceea să cerem să ne dea şi alţii nouă. Cu atât mai mult! Dacă dăm la alţii, înseamnă că iubim pe aproapele şi înseamnă că iubim şi pe Dumnezeu. Deci ne iubeşte şi El pe noi. Şi-atuncea ascultă rugăciunea. Da’ când vii la Biserică sau te rogi cu părul făcut, ondulat, vopsit, cu sprâncenele smulse, de parcă eşti altceva, urangutan sau altceva, pudrat pe faţă sau cu unghii făcute, cu unghii vopsite… cum îndrăzneşti să mai ceri de la Dumnezeu ceva, când te-ai lepădat şi de Chipul Lui, dat ţie de Dumnezeu pentru binele tău personal? Că nu vrei să porţi Chipul Lui Hristos. Nu-ţi face ţie cinste şi bucurie să te asemeni cu Dumenzeu? Trebuie să faci voia Lui, dar faci voia dracilor! Am găsit într-un ziar, acum vreo două zile, o femeie toată vopsită, scria: „Vă rugăm să nu ne cereţi să ne facem ca dracii”. Înţelegeţi? Noi suntem creştini, credem în Dumnezeu, nu în draci. Dracul e pedepsit de Dumnezeu şi el. Dumnezeu este stăpân. Şi în Ceruri, şi pe pământ, şi în ape, şi subt ape, şi în iad şi pretutindeni. Dumnezeu le-a creat pe toate, El este stăpân. Cui să slujim noi dacă nu slujim Lui Dumnezeu? Nici nu merită să trăim. Nu merită să respirăm aerul acesta dat de Dumnezeu pentru viaţa şi hrana noastră. Dacă nu postim şi nu ne rugăm, pentru ce mai trăim pe pământ? Numai ca să facem păcate? Să bârfim, să clevetim? Să defăimăm peDumnezeu? Să stăm cu ţigările în gură, pufăind, şi să ne facem plămânii numai nicotină? Într-o putoare de nu te poţi apropia de un fumător… Iată ce păcate grele face omul şi are pretenţii…

Acum legalizează toate aceste păcate. O să vă las totuşi să mâncaţi că mi-e cumva să vă ţin atâta… Vă mulţumesc tare mult pentru interviu.

(Râzând) Noi preţuim mai mult un interviu decât mâncarea.

Eu ştiu, dar deja v-am ţinut tare mult. Mă iertaţi pentru aceasta. Şi vă mulţumesc tare mult, vă mulţumesc din inimă.

Sănătate.

Au fost câteva momente în interviu în care Părintele Ioan a început să răspundă gândurilor mele de acum sau unor gânduri care m-au măcinat în trecut. Am citit asta în câteva străfulgerări din ochii lui. Într-unul dintre aceste momente am căutat să îndrept discuţia către subiecte mai generale, într-o „discuţie pentru toţi”. Apoi, Părintele singur a făcut această îndreptare, de parcă ştia ce îmi doresc de la acest interviu. Eu nu sunt un amator de cuvinte pompoase. Nu sunt dintre aceia care îngroaşă realitatea, aşa încât rândurile lor să sune mai bine. De aceea, puteţi să mă credeţi: Părintele Ioan e o floare rară a munţilor Bucovinei. Un stareţ minunat, desprins parcă dintr-un basm.