Revista:

Rila, cea mai mare mănăstire a Balcanilor – de George Crasnean

RILA

Rila, cea mai faimoasă mănăstire a bulgarilor – care i’au tipărit imaginea pe bancnota de 1 leva în 1991 – este în acelaşi timp şi cea mai mare lavră a Balcanilor. „Rilski Manastir” se consideră a fi ctitorită de sfântul Ioan (Ivan) de Rila (876-946) şi este amplasată la 1147 metri înălţime în sud-vestul munţilor Rila la 117 km (73 mile) sud de Sofia, în defileul săpat de valea adâncă a râului Rilska.

Chiar dacă nu Sfântul Ioan este cel care a ridicat‑o, tot de numele lui se leagă această frumoasă zidire, pentru că ucenicii săi, pentru sfinţenia vieţii sale, au înălţat acest străvechi lăcaş de închinăciune în cei mai înalţi munţi din această parte a Europei (vârful Musala din masivul Rila, atinge 2925 metri înălţime şi este cel mai înalt punct din întreaga Peninsulă Balcanică). Se pare că numele de Rila ar avea origini tracice şi ar desemna un „munte plin de apă” (sunt renumite cele şapte lacuri ale munţilor Rila), iar Musala, în limba turcă, înseamnă „drumul către Dumnezeu”, sau „muntele lui Dumnezeu”. Ambele denumiri arată că locurile acestea au fost considerate sacre din vechime (de altfel, munţii Rilei mai adăpostesc o mănăstire de maici la Samokov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”). Rila a fost, de‑a lungul timpului, de foarte multe ori distrusă şi reconstruită. Aşa cum arată astăzi este rezultatul arhitectural al mijlocului secolului al XIX-lea. Întregul complex mănăstiresc al Rilei (construit sub forma unui dreptunghi cu laturile inegale ce închid o curte interioară de 3.200 m², care adăposteşte biserica principală şi un turn de apărare, zidit în veacul al XIV-lea), ocupă o suprafaţă de 8.800 m².

Mănăstirea Rila, dimpreună cu biblioteca ei, reprezintă gardianul istoriei şi literaturii bulgare. După căderea Târnovo-ului sub otomani în 1393, Rila a devenit centrul culturii naţionale bulgare, fiind adevăratul lider literar al Balcanilor. Vreme de secole – îndeosebi în timpul celor patru veacuri de ocupaţie otomană (XV-XIX) –, Rila a fost centrul renaşterii spirituale al naţiunii bulgare. Pentru aceea şi scria, la 1762, în a sa „Istorie slavo-bulgară”, cuviosul Paisie Hilandarski, îndemnând poporul bulgar să poarte de grijă lavrei de la Rila „căci dintre toate marile mănăstiri şi biserici, din câte au avut bulgarii, în vremea noastra, Domnul a binevoit să mai rămână, întru toate ale ei, doar în mănăstirea Rila… de mare folosinţă tuturor bulgarilor. De aceea, este datoria tuturor bulgarilor să o păzească şi să facă danii sfintei mănăstiri a Rilei”. În vremile de demult, lavra Rilei îşi număra călugării cu sutele; astăzi însă, din păcate, pentru că satanicul comunism şi‑a făcut bine treaba în toată Bulgaria, mănăstirea sfântului Ivan Rilski abia dacă mai numără vreo 6 (şase) vieţuitori!

Mănăstirea Rila este închinată sfântului Ivan, patronul spiritual al Bulgariei. Evlavia pe care o au creştinii pentru sfântul Ioan de Rila a făcut ca şi cea mai sudică biserică ortodoxă din lume – construită în 2003 la baza Sveti Kliment Ohridski de pe insula Livingstone, din Antarctica de Est – să‑i fie tot lui închinată: paraclisul Sveti Ivan Rilski.

În semn de recunoaştere a însemnătăţii acestei mănăstiri în istoria şi cultura naţională a Bulgariei, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor de Călătorie (FIJEST) au oferit lavrei Rila diploma şi „Mărul de Aur”, în 1980 – după ce, cu patru ani mai devreme, fusese declarată monument istoric naţional. Din 1983 Rila figurează pe lista Patrimoniului Mondial de Cultură UNESCO. Rila, cel mai important monument istoric şi cultural al Bulgariei este cunoscut în toată lumea şi nu poate fi ocolit nici când vine vorba de marile monumente ale Europei de Răsărit.

Rila Evului Mediu timpuriu

Tradiţia spune că cea mai mare mănăstire a Balcanilor ar fi fost întemeiată în veacul al X-lea (930) de un om cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu: sfântul Ioan (Ivan) de Rila (†946). Binecinstitul ieromonah Neofit Rilski (1793-1881) ridică o întrebare în scrierile sale: „actuală mănăstire, aflată la circa o oră de mers de locul unde a trăit, a murit și a fost îngropat sfântul părinte, a fost ridicată încă din timpul vieții sale, imediat după ce a murit sau mult timp după aceea?” Istoria nevoinţelor sfântului nu spune nimic despre acest lucru, dar, conform tradiției orale, se știe că încă din timpul vieții sale s-a ridicat la Rila o așezarea monahală (fapt confirmat și de „Testamentul” lui). Există o ipoteză care spune că încă de pe vremea când sfântul Ioan de Rila vieţuia în peșteră (930-936), ar fi fiinţat deja o așezare monahală pe locul actualei mănăstirii. Adevărul este că dacă nu sfântul, atunci în mod sigur ucenicii săi direcţi vor fi fost cei care au ridicat primul lăcaş de închinare aproape de peştera unde s‑a nevoit sfântul Ivan Rilski, între cele două râuri, Rila şi Drusljaviţa, la 1147 metri înălţime, nu departe de locul unde astăzi se înalţă lavra-fortăreaţă a Rilei. Rămăşiţele acestor prime clădiri mai pot fi zărite în partea sudică a luncilor unde a fost zidit schitul închinat sfântului evanghelist Luca. Pentru a nu‑şi prihăni însingurarea, eremitul sfânt Ioan al Rilei a refuzat să‑l primească chiar şi pe ţarul Petru I (927‑969) – care bătuse cale lungă de 120 de kilometri către el. Cu cinci ani mai ’nainte de a părăsi această lume, Sveti Ivan Rilski şi‑a scris testamentul (la Buna Vestire a anului 941), o profundă operă literară de mare valoare morală pentru poporul bulgar. (La 1385, egumenul Dometian mai avea încă celebrul Testament, pe care‑l înlocuia cu o copie, ascunzând originalul de frica turcilor care luaseră deja Srédeţul, la 1382). Puţine lucruri se ştiu despre soarta mănăstirii Rila după destrămarea primului ţarat bulgar şi în vremea dominaţiei bizantine (1018-1185). Mai supravieţuieşte însă, o traducere slavonească a „Vieţii sfântului Ioan de Rila”, scrisă puţin înainte de anul 1180 de guvernatorul bizantin al Sredeţului (capitala bulgarilor, Sofia de astăzi), Ioan Scylitzes, în timpul domniei basileului Manuel I Komnenos (1143-1180). Această scriere face şi prima menţiune despre existenţa mănăstirii Rila. Se pare că timpurile bune au înviat pentru Rila în perioada celui de‑al doilea ţarat vlaho-bulgar (1186-1396) când mănăstirea a beneficiat din belşug de daniile stăpânitorilor bulgari. Pământuri şi sate i‑au fost dăruite acum, după cum reiese şi din chrysobull-ul dat la 1378, de ultimul rege bulgar, Ivan Şişman (1371-1393). Acesta dăruia mănăstirii 20 de sate şi pământuri în sud-vestul Bulgariei – pe care le şi scutea de taxe – dar şi confirmă daniile făcute de înaintaşii săi, Ivan Asan (1218-1241) şi Kaliman Asan (1241-1246).

Daniile către lavra Rilei continuă şi în timpul ţarului Simeon „Veliki”, când cultura bulgară înflorise într‑atât încât vremea sa va fi numită „epoca de aur”. Al doilea ţarat vlaho-bulgar (cum îl numesc românii), ori cel de‑al doilea ţarat bulgar (cum îi spun bulgarii), se pare că a fost un stat multinaţional, apărut în preajma Dunării de jos la 1186, odată cu izbânda vlahilor sud-dunăreni răsculaţi împotriva imperiului bizantin. Aproape simultan cu formarea ţaratului Asăneştilor a luat fiinţă şi Biserica vlaho-bulgară, din motive, s‑ar putea spune conjuncturale, dar care a devenit treptat o instituţie de care conducerea laică a noului stat avea neapărată nevoie, pentru a‑i aduce legitimitate şi recunoaştere. Odată cu prăbuşirea primului ţarat al bulgarilor, şi cu intrarea Patriarhiei de Ohrid sub influenţă bizantină, s‑a încercat şi înlocuirea limbii de cult: din slavonă în greacă. Civilizaţia şi cultura bulgară prinsese totuşi rădăcini destul de adânci, iar poporul primise creştinismul în slavonă, astfel că elenizarea forţată nu a reuşit s‑o destabilizeze – mai ales că la acea vreme Imperiul Bizantin avea de suferit din pricina cruciaţilor şi turcilor seleucizi. Noua Biserică din timpul celui de‑al doilea ţarat, s‑a raportat permanent la tradiţia dobândită în timpului primului imperiu bulgăresc, ale cărei baze au fost puse de cei doi sfinţi fraţi, originari din Tessalonic, Chiril şi Metodiu, mari cărturari şi misonari, care au găsit în Bulgaria cneazului Boris I locul şi condiţiile dezvoltării unei intense activităţi religioase şi culturale. Din mărturiile biografice ale celor doi, în urma unor rugăciuni, Dumnezeu le‑a descoperit scrierea slavă, după care Chiril a alcătuit alfabetul „chirilic” şi a început să traducă Evanghelia în noul grai.

Pentru că „la început a fost Cuvântul“ slavon, bulgarii n‑au mai putut fi elenizaţi, nici măcar după prăbuşirea statului lor. Aceasta s‑a întâmplat şi pentru că atunci când regatul lor era la apogeu, ţarii lor au căutat către biserici şi mănăstiri pe care le‑au întărit cu multe danii şi privilegii. În 1235, în timpul ţarului de origine vlahă, Asan al II- lea, Biserica Bulgară devine Patriarhie autocefală, cu patriarhi bulgari, care îndepărtează în mod constant orice influenţă a Patriarhiei ecumenice constantinopolitane, pâna va reuşi să administreze o Biserică eminamente bulgară. Patriarhia va creşte rolul centrelor monahale, apar mănăstiri importante, care primesc danii substanţiale, privilegii şi imunităţi. Sporeşte astfel influenţa suveranilor şi controlul asupra bisericii, dar cresc şi averile mănăstirilor, care ajung să deţină mari întinderi de pământ. Creşterea veniturilor a atras după sine dezvoltarea unui sistem propriu de administrare a teritoriilor deţinute. Documentele din timpul Asăneştilor demonstrază aceast fapt: Biserica în timpul celui de‑al doilea ţarat vlaho-bulgar avea imunitate financiară şi administrativă. Marea lavră a Rilei era cel mai elocvent exemplu al independenţei financiare monastice – mănăstirea fiind foarte bine înzestrată cu proprietăţi şi scutită de taxe de către majoritatea ţarilor celui de‑al doilea imperiu bulgăresc.

Ctitoria lui Hreljo Dragovol

Cu câţiva ani mai înainte, mănăstirea fusese reconstruită aproape în întregime şi fortificată de către protospătarul Hreljo Dragovol – un vasal al ţarului sârb Ştefan Uroš IV Dušan (1308-1355), de pe valea Strumei – pe locul „vechiului schit”. Pe lângă biserica zidită din piatră, în formă de navă (care va rezista 491 de ani), el a mai construit, în 1335, un turn de 75
metri – ce‑i poartă şi astăzi numele – în care şi‑a amenajat spaţii de locuit pentru el şi familia sa, precum şi un paraclis cu hramul Schimbarea la Faţă, la ultimul etaj. (Un turn similar se construise şi la mănăstirea sârbilor din Athos, Hilandar). Acest binefăcător al mănăstirii Rila a avut un destin tragic: a fost mai întâi forţat de ţarul Ştefan Duşan să se călugărească, pentru că nu avea încredere în loialitatea lui, pentru ca mai apoi, în 1343, să fie strangulat de către asasini în chiar turnul său! (Se pare că nici ţarul nu era străin de această moarte!). Câteva lespezi de piatră din turn (păstrate astăzi în muzeul mănăstirii) istorisesc această faptă. (…Citește mai mult în revistă)