Revista:

Ucraina pe care o cunoaştem… – de Vincenţiu Dascălu

Ucraina pe care o cunoaştem este, frecvent, reductibilă la vizionarea ecranizărilor lui “Taras Bulba” de Gogol: cea romantică, din 1962, şi cea din 2009 – extrem de controversată. Se mai pot adăuga ediţiile “Cobzarului” lui Taras Şevcenko şi inflexiunile unei limbi. Şi, desigur, silueta unei soţii de sultan “magnific”, de care am aflat din recenta telenovelă de mare succes…

Sursa imaginii coerente o deţine recenta tensionare a relaţiilor dintre Ucraina şi Moscova. Pentru că, dincolo de analizele contemporanilor, este doar o pagină a unei cărţi a cărei elaborare a început în urmă cu peste 300 de ani. Primele sale rânduri aparţin… hagiografiei.

Românul cel sfânt…

LM 81 SUMAR 04

În 1627 un tânăr român este ales arhimandrit al Lavrei Pecerskaia din Kiev. Numele său: Petru Movilă. Descendentul familiei domnitoare a Moldovei, profund filo-polonă, membru al Seimului, animat de profundă evlavie, este cel care reuşeşte nu doar să îmbunătăţească situaţia ucrainenilor de rând, dar şi să pună bazele afirmării identităţii culturale ca începătorul culturii religioase a rutenilor, “întăritorul şi înălţătorul Scaunului de la Kiev” (Nicolae Iorga). Cum a reuşit asta? Prin dreptul de a avea seminarii şi biserici proprii, tipografii şi de a accede la funcţii publice. “Armele” sale era relaţiile cu nobilii poloni dar şi sprijinul oferit în 1632, de către ortodocşii ucraineni, regelui Vladislav al IV-lea, pentru urcarea pe tron.

Este un moment fundamental ţinând seama de faptul că, asemenea fiecărei mari puteri, Uniunea polono-lituaniană, care stăpânea atunci Ucraina, caută să omogenizeze teritoriul ucrainean prin… convertirea la uniaţie, colonizarea de alogeni, încurajarea şerbiei. Rezultatul? Plecarea capetelor nobilimii şi extinderea mişcării cazacilor din rândul ţăranilor decişi să îşi apere credinţa, libertatea şi dreptul la pământ.

Alegerea, în 1633, ca mitropolit al Kievului a Sfântului Petru Movilă adaugă noi elemente acestei victorii de etapă, cele mai marcante fiind înfiinţarea Colegiului din Kiev (viitoarea Academie Teologică) şi restabilirea jurisdicţiei mitropolitane asupra bisericilor dobândite de uniaţi. Desigur, aceasta este doar rădăcina evlaviei pe care ucrainenii o manifestă faţă de Petru Movilă. Mutarea sa la cele veşnice, la 22 decembrie 1646, marchează încercarea Poloniei de anulare a concesiilor făcute. Astfel, se naşte ideea războiului. La temelia sa – un şir lung de răscoale, crud suprimate de polonezi. Cazacii sunt cei care au experienţa bogată, datorată luptelor, alături de polonezi, împotriva turcilor şi a tătarilor, dar şi a impunerii de domni – efemeri, este adevărat – pe tronul Moldovei. În plus, un sistem democratic se află la baza vieţii sociale şi politice a cazacilor. Tocmai încercarea Coroanei polone de a atenta la acest sistem, prin legea din 1638, ce răpeşte cazacilor dreptul la autonomie şi ,implicit, alegerea hatmanului, determină (în 1648) declanşarea războiului de independenţă naţională. În fruntea lui este una dintre acele personalităţi care aparţin, în mai mare măsură legendei decât istoriei: Bogdan Hmelniţki.

“Au plecat cazacii la război”

Suveranul Poloniei, Vladislav al IV‑lea decide să folosească forţa militară reprezentată de cazaci pentru dobândirea unei victorii decisive asupra Hanatului tătar din Crimeea. Eroarea sa – evitarea consultării Seimului care, prin dezbaterile sale, ar fi întârziat acţiunea. În toiul pregătirii navelor ce urmau să străbată Niprul, Seimul reacţionează virulent. Hanatul este vasalul Porţii iar pacea cu otomanii a fost cu atâta greutate încheiată… Aşa încât soluţia este simplă: pedepsirea cazacilor, pe cale să se revolte din nou. De ea se folosise, în circumstanţe similare, nobilimea maghiară în 1514. Hmelniţki este arestat. Execuţia sa este iminentă. Doar că rugăciunile din temniţă şi loialitatea unuia dintre tovarăşi dau rod. Evadează şi , pentru a fi în afara oricărui pericol, se refugiază în… Hanatul Crimeii. Opţiunea nu este hazardată. Cazacii deţin una dintre cele mai bune infanterii din regiune. Cavaleria tătară este imbatabilă. Doar împreună pot învinge trupele Republicii nobiliare polone. Astfel, deceniile de confruntări între cele două tabere sunt şterse. În favoarea unei cauze comune!

Consecinţa – eliberarea Siciului zaporojean, alegerea ca hatman a lui Hmelniţki, victoriile cazacilor de la Jolta Voda, Ciarsun şi Piliaviţi. Moartea regelui Vladislav se împleteşte cu răscoala tuturor satelor ucrainene. Şi decizia atacării Varşoviei. Singura stavilă – rezervele tătarilor pentru care prada şi nobilii polonezi luaţi prizonieri sunt, deocamdată, suficiente. Noua armată, aşa cum precizează istoricul Ion Nistor, are ca polcovnici (ofiţeri) români. De praznicul Naşterii Domnului, Bogdan Hmelniţki intră, în fruntea trupelor sale, în Kiev. Însă disiparea uimirii panilor polonezi înaintea ofensivei cazace, arta organizatorică a noului rege, Ioan Cazimir al II -lea, ca şi resursele de care Polonia dispune, impun iniţierea negocierilor. Care, în faţa pretenţiilor ucrainene de auto-guvernare (hatmanul considerându-se egalul regelui!), eşuează. Conştient de fragilitatea poziţiilor deţinute, Bogdan Hmelniţki iniţiază negocieri cu Poarta, cu Transilvania şi Suedia. Fiecare dintre acestea îşi afirmă sprijinul moral dar ezită să se implice
într-o afacere internă a Poloniei. Atunci, privirile hatmanului se îndreaptă către Iaşi. Domnul Moldovei, Vasile Lupu, ocrotitor al ortodoxiei, socrul marelui duce al Lituaniei, este cel mai potrivit aliat. Şi nu graţie unui tratat, asemenea celui încheiat cu otomanii, ci a unei alianţe matrimoniale prin căsătoria lui Timuş Hmelniţki, fiul cel mare al hatmanului, cu Ruxandra, mezina domnului moldav. Turnul mănăstirii Humor este un argument elocvent că mijloacele de atingere a acestui ţel nu a fost întru totul paşnice. Dar odată nunta săvârşită, situaţia pare soluţionată, pregătirea unei păci juste, mediată de Moldova, părând deodată posibilă.

Din păcate, în ciuda sprijinului trupelor cazace, Vasile Lupu este înlăturat de pe tron. Reîncepe căutarea unui aliat, pe fondul retragerii tătarilor. De această dată este Rusia. Opţiunea nu este uşoară; ei i se opun atât Hanatul Crimeii, cât şi Imperiul Otoman. Pe de altă parte, pentru mulţi polcovnici dar şi cazaci de rând, alianţa este departe de a fi seducătoare atâta timp cât preţul ei rămâne ambiguu. Urmează doi ani de tatonări. La 1 octombrie 1653, Zemski Soborul (Legislativul) rus aprobă alianţa cu ucrainenii. În acelaşi timp, Hanatul Crimeii stinge orice disensiune cu Polonia şi atacă teritoriile ucrainene. Este doar împlinirea cuvântului hanului către Hmelniţki: “Dacă vrei să rămânem împreună, nu o putem face decât pornind război împotriva Moscovei, şi pustiind-o!”

LM 81 SUMAR 05Intrarea lui Bogdan Hmelniţki în Kiev

Acestea sunt circumstanţele încheierii, la 31 martie 1654, a tratatului ruso-ucrainean de la Periaslav. Ucraina era alipită, ca teritoriu unitar care cuprindea întreg malul stâng al Niprului, iar pe malul drept regiunea Kiev, Podolia şi Volînia, care în mare măsură se eliberaseră deja de polonezi, precum şi acele părţi din aceste trei regiuni care trebuiau să fie eliberate în cursul luptei ce continua. Ucrainei, care se unea cu Statul Moscovei, i se garanta autonomia, precum şi dreptul de a promulga legi proprii şi de a-şi organiza o justiţie proprie. (…) Tributul anual pe care Ucraina trebuia să-l plătească ţarului Moscovei era strâns de (…) de ucraineni şi abia apoi el era înmănat împuterniciţilor suveranului din Moscova. (Augustin Deac, Din istoria Ucrainei “Ţara de margine”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 154‑155).

Înlocuirea unei dominaţii cu alta

Un fapt important îl reprezintă alegerea liberă a hatmanului, ca parte a autonomiei, precum şi autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cu sediul la Kiev. Teoretic, situaţia Ucrainei este una fericită. Dispune de un protector, a cărei influenţă tratatul de la Periaslav o sporeşte, depăşeşte impedimentele raporturilor cu Polonia. Din păcate, este vorba de înlocuirea unei dominaţii cu o alta; omogenizarea va deveni rusificare iar ortodoxia ucraineană va fi cuprinsă de interesele Bisericii Ruse. Aşa cum concluzionează acelaşi Ion I. Nistor, Bogdan Hmelniţki devine, curând, conştient de evoluţia metamorfozării autonomiei în eufemism. De aceea, caută o alternativă. Este una care, odinioară, funcţionase: Ţările Române. Se adresează atât domnilor Moldovei cât şi celor ai Valahiei. Astfel, este încheiat tratatul de prietenie moldo-ucrainean din 1654. Iar după părăsirea acestei lumi de către Bogdan Hmelniţki, la 6 august 1657, dialogul continuă cu atât mai mult cu cât, după patru ani, Ivan Vihovski, noul hatman, rupe relaţiile cu Moscova şi se apropie de Polonia. După teribile confruntări cu ruşii, sub Iuri Hmelniţki, mezinul lui Bogdan, Ucraina revine în sfera Rusiei iar în 1667, prin acordul de la Andrussov, în urma războiului polonorus, este împărţită între cele două state. Începe, astfel, un şir de încercări ale hatmanilor de a lega noi alianţe pentru eliberarea ţării lor…

Departe de a fi doar o filă a trecutului, mijlocul secolului al XVII -lea ucrainean reprezintă cheia desluşirii prezentului. Asemenea lui Bogdan Hmelniţki, şi noi suntem martori ai încheierii tratatului de la Pereislav. Şi nu doar pentru că, aşa cum afirmă mulţi, documentul a marcat ratarea şansei Ucrainei de a fi independentă – independenţă câştigată, în mod real, abia în 1991 – şi de a se impune ca unul dintre actorii politici importanţi în Răsăritul Europei, dar şi pentru că, la 19 februarie 1954, pentru a marca trei secole de la semnarea tratatului şi, implicit, a sublinia prietenia dintre poporul rus şi ucrainean, Nikita Sergheevici Hruşciov “dăruieşte” oblastul Crimeea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Şi astfel, acel document încetează a fi parte doar a istoriei ucrainene sau ruse căci, ceea ce pentru ruşi, stăpânii peninsulei din secolul al XVIII -lea, a putut fi un afront, pentru tătari, cei stabiliţi acolo
în secolul al XIII‑ lea, aliaţi cazacilor în mijlocul secolului al XVII -lea, deportaţi, în doar trei zile din mai 1944, din patria lor, sub aberanta acuzaţie de colaboraţionism, este veriga unui lung lanţ de amintiri, lupte şi speranţă.

LM 81 SUMAR 06