Revista:

„Biserica ortodoxă trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent” Interviu cu Radu Preda, director al IICMER – de Cristian Curte

RADU PREDALa începutul lunii aprilie domnul Radu Preda, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj şi director al Institutului INTER, a fost numit director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Un post care este o provocare pentru un teolog şi care poate reprezenta pentru acest institut o implicare în istoria recentă a bisericii. Interviul pe care domnia sa ni l-a acordat a plecat de la această premiză.

A fi teolog înseamnă, nu în ultimul rând, a fi un bun cunoscător al istoriei, în sensul în care istoria este cea mai palpabilă dovadă a Lucrării lui Dumnezeu. În plus, zic eu că aş putea aduce ceea ce, în cercetarea comunismului, de multe ori se pierde din vedere, şi anume dimensiunea etică. Să nu uităm că orice regim totalitar calcă în picioare nu doar legi, nu doar drepturi şi libertăţi, ci şi demnitatea umană.

De fapt de aici ar trebui să plece cercetarea.

Exact, cercetarea de aici ar fi trebuit să plece, de aici ar fi trebuit să plece inclusiv o lege a lustraţiei. Adică, nu e vorba de a vâna vrăjitoare sau de a plăti poliţe, ci de a restabili o ordine valorică, antropologică, fără de care societatea intră în haos.

Domnule profesor, aveţi acolo un „cartof fierbinte” şi deja au apărut comentarii. Cum veţi rezolva problema legăturii pe care Biserica Ortodoxă Română a avut-o cu fostul regim, foarte criticată şi, în acelaşi timp, destul de puţin înţeleasă – cel puţin de mass‑media?

Problema, într-adevăr, este foarte delicată, dar nu pentru că Biserica Ortodoxă Română ar fi colaborat mai mult decât alte culte, sau alte categorii cu regimul, ci pentru că, în comparaţie cu alte culte – de pildă, în comparaţie cu Biserica Reformată din Ardeal –, a întârziat nepermis de mult momentul asumării, în cunoştinţă de cauză, a trecutului recent, printr-o deschidere de bunăvoie a propriilor arhive, printr-o recunoaştere a rolului, cel puţin exemplar, dacă nu chiar de sfinţi, al unor oameni de-ai ei, bărbaţi şi femei, care au murit pentru credinţă – şi mă refer aici explicit la ceea ce numim cu un termen metaforic şi generic „sfinţii închisorilor”.

IICMERFaptul că noi am întârziat şi întârziem încă procesul acesta de confruntare cu propria noastră istorie se plăteşte prin alimentarea zvonurilor, a acuzelor de multe ori rău intenţionate. De ce? Pentru că – spun asta nu pentru prima dată – biserica trebuie să aibă curajul asumării trecutului recent, pentru că va avea o surpriză uriaşă: va vedea că, în ciuda colaborării pe faţă – sau pe dos, dacă vreţi – a unor membri ai ierarhiei sau ai clerului, pe lângă compromisurile retorice precum lupta pentru pace şi altele asemenea, o abordare critică a perioadei şi o analiză istoriografică ar scoate la iveală un tezaur de martiraj şi de rezistenţă morală, care ar pune cu adevărat biserica întro cu totul altă lumină, dar nu ca instituţie, că nu instituţia trebuie să fie aici în centru, ci ca ceea ce este de fapt defintoriu pentru ea, şi anume comunitatea de credinţă. Or, noi de ani de zile constatăm că între comunitatea de credinţă şi cea civilă, largă, nu există punţi suficiente de legătură, astfel încât se alimentează tristul paradox că suntem o ţară majoritar religioasă, dar şi o ţară cu probleme majore în ceea ce priveşte coerenţa etică de zi cu zi.

Revenind, o analiză fără teamă şi fără tabuuri a istoriei recente a bisericii noastre ar scoate la lumină inclusiv pagini pilduitoare din care ne-am putea inspira în viaţa de zi cu zi într-o democraţie care, după cum se vede, are încă multe de învăţat.

Dumneavoastră vă gândiţi şi la câteva proiecte concrete în această direcţie?

Da. Mă gândesc că este datoria mea teologică şi morală, dar şi civică să pun pe agenda institutului cazurile, repet, generic formulat, ale „sfinţilor închisorilor”, adică ale celor care au intrat, eventual, cu un crez politic în puşcărie, dar care au rezistat în puşcărie şi au ieşit de acolo în virtutea credinţei religioase, unii mărturisind-o până la moartea proprie în puşcărie, iar alţii mărturisind-o mai departe, în perioada de după detenţie, unii chiar până în zorii post-comunismului.

Aşa cum avem convertiri de la comunism la gândirea liberală, aşa cum avem convertiri de la atitudine de asasin la călugăr, trebuie să avem şi convingerea că există posibilitatea convertirii de la o identitate politică, fie ea şi blamabilă şi blamată, la o fidelitate faţă de Hristos, care merge până în martiriu. Aşa încât forţa aceasta de convertire, de a se lăsa convertit, a omului trebuie să o punem în evidenţă.