Revista:

Tată pentru 400 de copii Interviu cu Preasfinţitul Longhin Jar, episcopul vicar de Bănceni, Ucraina – de Mircea Toma

MIHAIL JAR 01Nu este academician, nici inventator, nici extraterestru. Este erou naţional în Ucraina, cu toate că este român. De ce? Pentru că este OM. Are 48 de ani şi 400 de copii. Pe 33 dintre ei i-a înfiat, iar pe ceilalţi i-a luat sub tutelă. Îi creşte în două mănăstiri. Una la Bănceni, alta la Boian. De la Preasfinţia sa am învăţat că „Omenia nu-i slănină!”.

Am avut multe căi în viaţă, am încercat multe căi, dar toate m-au întors în biserică, la credinţă, la Dumnezeu. Dacă mi-ar fi fost spus cineva, când am rămas orfan, în lumea asta, singur, să merg într-o mănăstire, că te primeşte să fii un călugăr, să slujeşti Domnului, cu braţele deschise aş fi făcut-o atunci. Dar Dumnezeu mi-a dat altă cruce, altă cale, ca să trec prin multe suferinţe, necazuri, ca să ajung la ceea ce am ajuns astăzi. Pentru că atunci când am rămas singur în lumea asta…

„Doamne, de ce nu am măcar o bucată de pâine?!”

La ce vârstă?

La 16 ani. Eram un copil mic, bolnăvicios. Lucram foarte mult. O zi învăţam la şcoală şi o zi mulgeam vacile la fermă, ca să pot trăi, ca să-mi pot ţine viaţa. Pe urmă, eram storoj noaptea, păzeam vacile la fermă, făceam curat, şi dimineaţa, de acolo, mergeam la şcoală. Toţi copiii fugeau de mine, că mirosea de la mine a balegă, dar în schimb în mine era o pace, o linişte în suflet… Şi aşa mi-am început viaţa. Dar ţin minte durerea pe care o aveam, cea mai mare… Îl întrebam pe Dumnezeu adeseori, ieşind afară, în pragul casei, când vedeam că iese fumul la vecini, pe hogeag, întrebam: „Doamne, de ce eu nu am lemne, să fac şi eu un foc în casă?” Şi mergeam, puneam toate pernele, precum adeseori dormeam cu mama – mama a fost bolnavă şi mi-a fost destul de greu – aşterneam toate pernele pe cuptor, ne îmbrăcam, ne înveleam cu oghealul şi aşa, în pene, ne încălzeam şi dormeam până dimineaţă şi era foarte bine, eram fericit: eram lângă sânul maicii. Şi aşa am continuat şi după ce n-am mai avut-o. Dar de dorul mamei, am luat toate hainele ei şi le-am pus lângă mine şi le cuprindeam noaptea, hainele, şi fotografia mamei. Aşa mulţi ani am dormit, de mi-a ars inima şi sufletul după mama. Pentru că, aşa cum am avut-o pe dânsa, n-am mai avut pe nimeni. Şi atunci când mi-era foame, tot aşa întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, de ce nu am măcar o bucată de pâine? Dacă nu am lemne, măcar pâine să am! Dacă mi-ai luat mama, Doamne, măcar ceva să am din acestea toate!” Dar Dumnezeu numi răspundea atunci, pentru că n-a fost timpul ca să-mi răspundă, ci-mi răspunde astăzi. Dacă aveam eu atunci îndestulat de toate, n-aveau aceşti patru sute de copii astăzi ceea ce au.

Cum aţi trecut peste acest episod care v-a marcat, cu siguranţă, moartea mamei?

Citeam în toată seara rugăciuni, pentru că aveam o frică, când venea seara; eram singur în casă, şi le citeam şi le puneam sub pernă. Dar până mă culcam, udam perna cu lacrimi. Îmi era tare greu! Dar în schimb, se afla lângă mine o uşurare care… nu spun că am văzut ceva, dar simţeam aşa că mi-era tare uşor, eram parcă în grija cuiva lăsat. Pentru că aşa a şi spus mama, ultimele cuvinte, înainte să moară: „N-am cui te lăsa, că dacă te-aş lăsa acolo, ar face râs din tine, sau în alt loc… dar aşa te las în braţele lui Dumnezeu. El să poarte grijă de tine!”

Când v-aţi gândit să vă duceţi la mănăstire? Cum v-a venit acest gând să începeţi mănăstirea de la Bănceni?

Eu am trecut prin mai multe în viaţă. Am fost şi căsătorit, am avut familie, am avut trei copii – sau aş putea spune că o am şi astăzi, dar familie duhovnicească. Şi am avut o viaţă destul de liniştită, bună, eram preot, slujeam… dar în sufletul meu era tare dorul de mănăstire. Când vedeam călugări sau maici prin mănăstiri, sau veneau de multe ori la noi, sau când au venit vremurile acelea mai bune, mai binecuvântate… Părintele Ioachint a fost la noi, bătrân, călugăr, atunci când a plecat la cele veşnice, tot satul alergam numai să vedem cum este un călugăr. Dorul era mare, dar eu n-am ştiut că am putea orişicare din noi să-L iubim pe Dumnezeu, să mergem în mănăstire. M-am gândit că totuşi sunt nişte oameni aleşi. Dar când eram în mănăstire, vântul de la mantiile, de la hainele călugărilor, mie-mi părea că mă leagănă când trece pe lângă mine, aşa uşor mi se făcea. Şi după aceea, ne-am gândit aşa, împreună cu doamna preoteasă, având trei copii, să slujim Domnului printr-o viaţă mai aspră şi să nu mai căutăm la trup, ci mai mult să facem ceva pentru suflet. Şi am stat într-o seară împreună de vorbă şi am ajuns la acelaşi gând, şi am hotărât ca să luăm copii orfani. Şi am luat atunci primii doi copii, i-am înfiat. Desigur, am mers cu doamna preoteasă la orfelinat, dar nu i-am spus că vreau copii, dar ca să poată pătrunde mila de copii şi-n inima ei. Şi ne-am uitat. Şi ne tot învârteam pe lângă un copil bolnav. Dar preoteasa îmi spune: „Dar ce tot te învârteşti pe lângă acela? Uite, sunt atâţia copii sănătoşi! De ce nu te uiţi la ceilalţi?” Zic: „Da, să mergem la alţi copii!” – dar pe urmă iar mă întorceam la el. „Ia uite, săracul, n‑are pe nimeni! Cine o să-l ajute, cine o să-i dea mâncare, şi să-l spele”… şi până la urmă, aşa am hotărât, am luat primii doi copii.

MIHAIL JAR 02

La ce vârstă v-aţi căsătorit şi la ce vârstă aţi intrat în mănăstire?

La vârsta de 21 pe 22 de ani am făcut căsătoria. La 24 pe 25 am luat taina preoţiei şi apoi, în 1997, am primit călugăria şi eu şi doamna preoteasă – e monahia Solomia acum – şi trei copii pe care-i avem, acuma sunt toţi la casele lor, au familiile lor, avem nepoţei, dar noi slujim mai departe Domnului. Ea se osteneşte la copii care au SIDA, împreună cu maicile de la mănăstirea din Boian.

Câte vieţuitoare sunt acolo?

130 de măicuţe care îngrijesc de copii.

Nu m-am gândit vreodată că aş putea să am atâția copii

Vă mai amintiţi când aţi luat primul copil şi l-aţi dus în mănăstire?

Primii copii i-am luat în anii ’91- ’92. Pe urmă am mai luat doi frăţiori, tot i-am înfiat. Abia aşteptam să ajung acasă, să-i scald eu, seara, că tare mi-e drag să scald copiii şi să-i culc. Şi tot ceea ce făcea mama mea voiam să fac şi eu: să-i sărut şi să-i cuprind. Şi eu întrebam pe mama, seara: „Mamă, cu cine dormi?” – că eram patru copii, patru fraţi am fost. „Cu cine dormi diseară?” şi mama, desigur, fiindcă eu eram cel mai mic, îmi spunea: „Cu tine.” Şi aşa şi eu, că ei mă întrebau: „Tată, cu cine dormi?”, iar eu spuneam: „Cu voi.” Şi asta era fericirea noastră, pentru că puteam să-i mângâi şi să le alin durerea.

Şi aţi continuat la mănăstire. De acolo, i-aţi dus la mănăstire. Şi apoi, aţi tot luat, aţi tot luat…

Pe toţi i-aş fi adus acasă. Desigur că nici nu m-am gândit vreodată că aş putea să am atâţia copii.

Patru sute!

Da. Dar tot sunt puţini. Mai mulţi aş vrea. Că avem acuma putere. Că trebuie nu numai să-i iei, dar să le dai şi grija părintească. Pentru că noi nu-i luăm cum îi ia la stat, până la 18 ani, şi-i arunci şi au plecat. Copiii noştri toată viaţa sunt ai noştri. Au făcut nunţi, s‑au căsătorit, le‑am făcut casă…

Aveţi copii aşa mari, că deja au făcut nuntă?!

Da, avem mulţi copii care au făcut nuntă, de-acuma. Avem mulţi nepoţi. Şi acum, în continuu, tot ne înmulţim şi în fiecare an facem câte 10-20 de case. Continuăm mai departe lucrul. Până acuma ne-a dat nişte pământ, vom face apartamente la copii… Că dacă-i creşti şi-i arunci în drum, e degeaba. Dacă le dai o căsuţă, le dai muncă, serviciu, ca să aibă, aşa, ei vor continua la rândul lor să facă la fel, bine, după cum le-am arătat noi lor.

MIHAIL JAR 04

Părinte episcop vicar Longhin, nu v-aţi ferit să luaţi copii cu probleme, cu probleme mari – dizabilităţi, copii cu HIV-SIDA. De ce? De ce nu aţi fugit de aceşti copii? Era mult mai simplu să luaţi copii sănătoşi – abandonaţi, dar sănătoşi – şi să-i creşteţi.

Mă gândeam totdeauna şi mulţi mă înspăimântau că o să-mi fie greu. Atunci chiar îmi era greu. Dar acum nu mi-e greu deloc, că suntem tare mulţi, mulţi fraţi de mănăstire.

Câţi sunteţi?

83 de fraţi. Şi ei vor continua mai departe să poarte crucea pe care am purtat-o eu. Cu dânşii sunt alături, ei mă ajută foarte mult, şi surorile de la mănăstirea de maici – parohia pe care am avut-o am schimbat-o în mănăstire. Acolo a fost o icoană făcătoare de minuni la care s-au vindecat mulţi copii, lângă icoana Maicii Domnului. Şi nu m-am temut şi nu mă tem nici acum, pentru că atunci când am luat copiii, nu i-am ales niciodată eu pe ei, ci ei m-au ales pe mine.

Cum?

Când intram acolo, întindeau toţi mâinile în sus şi‑mi spuneau „Mamă!” Nu-mi spuneau tată, mamă îmi spuneau. Şi erau bolnavi pe care nu-i lua nimeni. Pe ceilalţi, sănătoşi, îi luau toţi, se izbeau după ei, se băteau. Dar eu îi luam pe toţi cei pe care nu-i lua nimeni. Luam câte 10-15 odată, veneam acasă cu ei. Dar tare sunt fericit! Nu vă pot spune câtă bucurie pot să am în suflet că mi-a dat Dumnezeu atâta milă şi îndurare, să pot încălzi cu dragostea mea pe aceia care nu au pe nimeni în lumea asta.

MIHAIL JAR 03

„Şi tu te temi? Nu mă iei?”

Când v-aţi hotărât să luaţi copiii cu SIDA? Cum aţi avut acest curaj? Cum s-a întâmplat?

Primul caz a fost cu o fetiţă. M-am dus la orfelinat – că duceam lapte în fiecare dimineaţă. Doctorul de acolo îmi spune: „Vrei să vezi un copil cu SIDA?” Zic: „Aş vrea să văd, n-am văzut niciodată.” Şi am intrat. Erau patru uşi până la acel copil şi toate erau închise şi copilul era singur. Şi avea doar două sau trei luni. Era toată roşie de plâns. Ea plângea, tăcea şi iară plângea, dar n-o mai auzea nimeni. Din când în când, intra îngrijitoarea şi o ştergea, o schimba, îi dădea mâncare şi cu asta se terminau toate. Dar nu era nimeni care să rămână totdeauna lângă acel copil, să-l îngrijească. Şi atunci eu am ascuns mâinile la spate, când am văzut că ei se feresc toţi ca doctorii, eu am dat mâinile la spate, că să nu mă ating de dânsa, ca să nu aduc vreo boală acasă, la ceilalţi copii.

V-aţi gândit la copii, nu la dumneavoastră.

La copii m-am gândit, să nu aduc ceva la copii. Şi am plecat şi conduceam aşa, singur, eram la volan. Şi venind pe drum – să nu creadă cineva că nu ştiu ce s-a petrecut cu mine! Ştiam tot, eram conştient; dar copilul acela, aproape când să ajung la mănăstire, a apărut înaintea maşinii… parcă era aşa, în aer, şi mi-a zâmbit, acea fetiţă care era în pătuc, acolo. Deci nu era nimic, dar aşa, ceva, că m-am apropiat tare mult cu sufletul de durerea ei şi mi-a părut aşa, ca şi cum m‑ar fi întrebat: „Şi tu te temi? Nu mă iei?” Şi am început să mân maşina foarte încet şi a început să mă doară capul. Şi abia am ajuns la mănăstire, am lăsat maşina şi m-am dus în pădure să mă plimb, că vedeam că ceva tare mi-e greu. Şi întruna, înaintea ochilor mei stătea acea fetiţă. Parcă o vedeam. Şi zic: „Nu mă tem. Te iau.” Şi toate au dispărut, şi durerea de cap. Şi am venit în mănăstire şi am rugat fraţii: „Faceţi o cameră frumoasă, cu apă, cu tot, ca să fie, că mă duc mâine şi o iau acasă.” Şi în acea noapte am adus cea mai frumoasă mobilă. Am rugat nişte prieteni să-mi aducă cel mai frumos pătuc pentru cel mai nefericit copil din lumea asta. Aşa am socotit eu atunci. Dar să vedeţi, o fetiţă, parcă e un înger din cer!…

Prima minune – „Dacă nu azi, mâine moare”

Câţi ani are acum?

Are vreo 12 ani acum, dar numai la sânul meu stă. Când mă vede: „Tata!” şi ea e prima, pe toţi îi dă la o parte şi prima e lângă mine. Şi aşa micuţă am luat-o, am adus-o acasă a doua zi şi Dumnezeu, prin minune, noaptea, când era Liturghie de la 2 la 4, nu dormea niciodată. Se trezea, am văzut-o o dată în biserică – că n-avea dreptul… ea, când vedea copii, tremura, aşa dorea de tare să se joace cu copiii, dar n-o lăsam, că era interzis să fie în legătură cu ceilalţi copii.

Vă era teamă să nu se îmbolnăvească ceilalţi copii.

Nu, dar era interzis de doctori. Ne-a spus să doarmă aparte, să mănânce singură.

Izolată.

Da, era izolată cu totul. În biserică, însă, umbla liberă. Noi, cei mari, o luam în braţe, o sărutam, deci nu era ceva de care să ne temem – dar să nu fie probleme cu ceilalţi. Şi noaptea umbla în biserică, la fiecare călugăr, îl prindea de mătănii, să râdă la fiecare. Două ore, cât era Liturghia, atât. Că am strigat: Copiii trebuie să doarmă noaptea! De ce e în biserică? Dar ea nu voia să doarmă niciodată. Şi aşa, cu mila lui Dumnezeu, s-a vindecat! Un părinte tare o iubea, părintele Siluan, şi zice: „Nu puteţi face nimic, părinte, ca să nu moară?” – că noi toţi ne aşteptam ca ea să moară. Zi de zi ne aşteptam: dacă nu azi, mâine moare. Că aşa ne spuseseră doctorii. Pentru că avea o formă de SIDA foarte grea, de gradul IV, nu ştiu cum se numeşte aici, în România, dar era foarte greu. Şi am spus că nu pot nimic, şi am arătat numai spre cer. Şi el a început a plânge, şi am început a plânge şi eu şi… mila lui Dumnezeu a vindecat‑o. Când a făcut analize, au venit rezultatele: copilul nu mai era de-acum bolnav, la doi ani şi ceva…

E singurul copil cu care a făcut Dumnezeu o minune acolo, între cei patru sute de copii înfiaţi?

Deci avem 82 de copii cu SIDA şi din ei s-au vindecat şapte copii, care sunt luaţi în evidenţă.

Prin minune dumnezeiască, sunteţi convins.

Da, sunt convins: minune dumnezeiască. N-a putut nimeni altceva să facă. Noi nu excludem medicina. Nu sunt împotriva medicinei, nu! Că primesc toate medicamentele pe care mi le dau doctorii. Acuma, eu primesc medicamente pentru inimă, dar copiii care sunt bolnavi de SIDA ştiu că eu sunt bolnav ca ei, că primim împreună medicamentele. Vreau ca să le dau curaj.

Le-aţi spus că sunteţi bolnav de SIDA? 

Nu. Le-am spus că sunt bolnav ca ei. Ca să spun minciuni nu pot, dar le-am spus: „Şi eu sunt bolnav, ca voi. Uitaţivă, medicamentele mele, am şi roşii, şi albe, colorate”, – pentru că unui băiat cineva i-a spus, din cei mai mari, a ajuns la 11 ani şi cineva i-a spus: „Tu ştii ce boală ai? Aşa şi aşa”, şi el a început a plânge tare şi a spus: „De ce m-a născut mama pe lumea asta? Eu nu mai vreau să trăiesc!” Şi atunci, maicile mi-au spus: „Vino, că e tare supărat, nu vrea nici să mănânce şi stă şi plânge într-una!” Şi am mers şi am spus: „Serghei, dar şi eu sunt bolnav ca tine, că uite, eu am o boală şi iau tablete şi tot, medicamentele pe care le luăm. Dar trebuie să credem, ca să fie totul bine. Cum, de-acuma, gata? Să ne supărăm pe cineva? Ce frate eşti tu cu mine? Eu am crezut că tu ai să fii puternic şi ai să mă ţii pe mine, şi acum…” Şi el a început să râdă şi a zis: „Tată, eu te iubesc! Nu mai plâng niciodată!” Şi de atunci, într-una e vesel copilul. Dar în timp, cu timpul, noi trebuie să le spunem adevărul, ca să nu o facă cineva străin, că străinii vor provoca durere.

Dar, nu ştiu, aşa-s de frumoşi! Aşa-s de scumpi şi aşa-s de buni la suflet… dacă veţi ajunge vreodată să-i vedeţi, parcă e ceva coborât din cer, copiii ăştia. Dar se vede multă suferinţă în inima lor. Se vede!

„Lăsați-l să moară liniştit, că nu mai avem ce-i face”

Alt copil pe care l-am avut, cu două cancere. În seara când îşi trăgea ultima răsuflare acel copil, au venit toţi doctorii, s-au uitat şi au zis: „Lăsaţi-l să moară liniştit, că nu mai avem ce-i face.” Avea doi ani şi numai şase kilograme, era tot uscat… mirosea de la el, de-acuma, se strica copilul… era într-o stare foarte grea. Şi l-am luat în braţele mele, am început să plâng tare, că mi-era milă şi mila m-a biruit tare mult, pentru că am zis: „Dacă ar fi fost mama…!” – în durerea mare, numai mama poate să-i aline durerea. Fiecare am avut mame sau le mai avem şi ştim că atunci când ne este greu, mama numai dacă se alipeşte cu buzele de fruntea noastră sau ne cuprinde lângă ea, uităm tot. Şi în durerea asta, eu plângeam cu copilul în braţe şi m-am gândit: dacă ar fi mama acuma, să-l cuprindă, lui i-ar fi mult mai uşor chiar şi să moară. Dar Dumnezeu a lucrat prin minune, că l‑am luat şi l-am dus înaintea unei icoane – Maica Domnului de la Boian. L-am pus aşa, cu mâinile, cum îl ţineam, înaintea icoanei, şi am început să mă rog – nu mai era nimeni cu mine – şi am putut să-mi răcoresc şi eu sufletul prin rugăciune. şi am spus: „Maica Domnului, el nu are pe nimeni în lumea asta. El este un orfan. Dacă poţi, ajută-l!” Şi copilul a început să respire din nou – că respira foarte rar. A început să respire mai des, să dea din cap, din mânuţe, din picioare… dimineaţa a început să mănânce. Şi acuma a venit frate în mănăstire. Îl cheamă Ionel.

MIHAIL JAR 05

Cum puteţi să faceţi faţă la atâta suferinţă? Pentru că e multă bucurie că aţi putut să ajutaţi aceşti copii. Totuşi, e multă, multă suferinţă. Cum îi împăcaţi? Cum vă descurcaţi cu ei? Pentru că sunt patru sute de suflete!

Dumnezeu mi-a dat dragoste pentru toţi.

Cum vă împărţiţi?

Cu o sărutare. Îi cuprind. Dar cel mai mult plâng – numai atunci când nu mă văd ei. La cei bolnavi, când intru şi văd suferinţele, când îi văd pe cei care n-au mâini, n-au picioare, care stau la pat – avem mulţi copii care sunt aşa – aşa-mi vine să plâng, dar nu pot, din cauză că vreau să-i întăresc şi le zâmbesc totdeauna şi chiar dacă văd pe cineva că vrea să plângă, nu dau voie; pentru copii, că trebuie să vadă că toţi suntem fericiţi şi purtăm o cruce. Şi desigur că Dumnezeu aşa lucrează în inima lor, că de multe ori văd că vin părinţi care au un copil sau doi, şi au probleme grele şi nu pot s-o scoată la capăt. Dar noi, cu atâţia copii… Totuşi, Dumnezeu le trimite ceva deosebit acestor copii. Nu zic că nu avem probleme, dar toate, nu ştiu de ce, la noi se acoperă cu o dragoste dumnezeiască, cu ceva ceresc, care ne dă puterea asta. Dar nici eu nu ştiu cum, de unde găsesc putere – cred că numai din Dumnezeu – să le dau la toţi aceeaşi dragoste.

„Nu mi-am dorit niciodată să fiu episcop!”

Mai aveţi timp şi de pravilă? Mai nou, sunteţi şi episcop vicar. Faceţi faţă? Cred că acuma vă luptaţi cel mai mult cu timpul.

E drept, e mult mai greu. N-am vrut, nu mi-am dorit niciodată ca să fiu episcop, ca să primesc acest rang de arhierie – în primul rând, din nevrednicia mea, în al doilea rând, pentru că tare mult timp trebuie să dau copiilor. Nu dorm nopţile, de multe ori. Trebuie să avem mâncare, îmbrăcăminte la timp; căldură să fie, medicamente, spitale; am operat copii în străinătate, prin Germania, prin alte ţări – deci e foarte greu. Acuma, desigur, sunt mai ocupat, Dumnezeu totuşi mă ajută să nu las nimic la o parte, să le împlinesc toate, cu mila Lui.

Apucaţi să-i vedeţi în fiecare zi pe toţi?

Dacă sunt acasă, mă străduiesc să-i văd. În ultimul timp, îi văd mai rar. Şi tare mi-e greu. Asta mă face să sufăr. Asta mă face să nu dorm nopţile, să vin neliniştit şi să plâng de multe ori – din ce cauză? Numi pot vedea copiii, pentru că sunt trimis în alte părţi. Acum am fost la sobor. O săptămână am stat, nu am fost acasă. Mai mă duc la slujbe într-o parte, în alta, dar lipsesc două-trei zile, o săptămână de-acasă, şi asta-mi face tare greu în suflet.

Vă gândiţi că poate o să le fie lor mai bine acuma, că aţi acceptat această treaptă a arhieriei? Au un tată care este episcop – nu e puţin lucru!

Nu pot să răspund, din cauză că încă nu mă simt episcop. Şi cred că nu ştiu dacă voi fi vreodată. Să nu păcătuiesc, că harul este har… am rugat ca să mă lase aşa, dar sinodul a rezolvat fără mine şi m-au dat… şi acuma, când m-am dus, zice: „Voiai să lupţi împotriva sinodului şi a Bisericii?” şi am fost nevoit să mă duc. Dar nu mă simt cu adevărat… este prea înalt pentru mine şi încă nu pot pricepe aceasta. Dar eu tot am rămas acel tată, tot am rămas aproape de creştinii mei, aşa cum am fost, tot acelaşi sunt, chiar dacă sunt episcop sau preot, răspund în faţa lui Dumnezeu şi cred că suntem toţi totuna. Când vom veni înaintea lui Dumnezeu, va trebui să dăm răspuns pentru ce-am făcut în viaţa asta. Şi cred că pentru noi, ca arhierei, va fi mai greu ca să răspundem în faţa Domnului.

Aveţi aproape de 50 de ani. Aveţi vreun regret?

Foarte mare regret am că am putut să fac mai mult şi n-am făcut. Au fost mulţi a căror durere n-am putut-o împărtăşi, am fost ocupat toţi anii… multe biserici prin sate am construit, am ridicat împreună cu creştinii şi am fost întruna ocupat şi n-am prea avut când să ascult durerea poporului. Trebuia mai degrabă să încep să fac pentru Dumnezeu, că viaţa trece tare repede şi vom pleca în curând. Mai ales pentru mine, fiecare zi trăită este cu mulţumire în faţa Domnului, că mă simt foarte bolnav. Am avut trei infarcte, şi mai greu o duc. Obosesc mai repede acuma. Că atunci când putem face, să facem atunci, că toates date la timp. Toate la vremea lor, atunci când vine vremea, să nu treacă în zadar. Dumnezeu nu ne fugăreşte din faţa Lui din cauză că am făcut păcate sau am greşit în viaţă, ci pentru că am putut să facem bine şi noi nu l-am făcut, din cauza aceasta Dumnezeu ne va izgoni atunci, în ceasul când va veni să judece omenirea.