Revista:

„Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit” Interviu cu monahul Paulin Clapon, fost deţinut politic – de Isabela Aivăncesei

Părintele Paulin 02Cei care au fost închişi la Aiud obişnuiesc să treacă din când în când prin aceste locuri. Fie ca să revadă temniţa din oraş, să plângă pentru ce s-a trăit acolo şi pe cei care nu mai sunt sau pentru sfârşitul pe care l-au avut, fie la schitul ridicat chiar pe locul unde erau aruncate trupurile deţinuţilor, Râpa Robilor. Aici se amestecă printre monahi sau printre cei opriţi să spună o rugăciune şi se căiesc în faţa lui Dumnezeu, Acelaşi cu care au stat în celulă în urmă cu zeci de ani. La Aiud l-am întâlnit şi pe bătrânul Paulin Clapon. Nu e obişnuit să dea interviuri. E obişnuit mai degrabă cu bătaia şi torturile. Alegerea de a intra în monahism, făcută la bătrâneţe, decizia de a se supune, dar nu oricui şi oricum… doar Lui, e o biruinţă asupra întregului său caracter. Ghiţă a devenit Paulin, dar năravurile omului vechi nu s-au potolit întru totul. Recunoaşte că a făcut greşeli, dar profită de zilele ce i-au mai fost date şi învaţă să fie „blând şi smerit cu inima”, formulă adaptată felului său de a fi, de neînţeles pentru cei apropiaţi uneori. Iubeşte şi îşi arată dragostea în felul lui, uneori te poţi trezi chiar cu un baston pe spinare dacă eşti inadecvat. De exemplu, Maica Domnului este „mărită” şi nu „slăvită” în cunoscutul imn Cuvine-se cu adevărat… Dar în spatele durităţii formale a bătrânului se ascunde o nebănuită atenţie, preocupare, grijă pentru lumea toată, traduse într-un fel de dragoste. Pentru sufletul lui şi pentru românii atât de dragi lui, Paulin îngenunchează, la cei nouăzeci de ani ai săi, la fiece slujbă a nopţii.

Eu am făcut politică de tânăr, mi-am iubit ţara, neamul şi pe Dumnezeu. Pentru asta am făcut politică eu; mi-am jertfit libertatea şi tot ce am avut mai bun.

Câţi ani aţi fost închis?

19 ani şi şapte luni în toate puşcăriile din ţară.

Unde a început totul?

Părintele Paulin 01Ei, e greu de povestit. În ’44, pe 23 august, eram la Curtea de Argeş, la aeroport – am fost aviator. Cu asentimentul comandantului nostru, am luat tot materialul militar, armament şi muniţie, şi ne-am dus în Munţii Făgăraşului. Am urcat pe Argeş în sus, pe lângă Cumpăna, Zănoaga şi aşteptam, după informaţiile pe care le aveam atunci, ca nemţii să dea un atac în toamnă. Noi urma să le tăiem calea ruşilor, de aici. Am avut şi ofiţeri nemţi cu noi, vreo şapte-opt, pe care i-am găsit aici şi i-am scos din lagăr – au fost prinşi şi noi i-am scos din lagăr. Dar lucrurile nu au mers cum ne-am gândit noi, aşa că a trebuit să închidem capitolul acestei aşteptări şi ne-am împrăştiat. Nemţii au plecat în Germania, iar dintre noi vreo trei s-au dus în Bulgaria, că erau din fostul Cadrilater, vreo patru au fost necunoscuţi… Eu am venit în Bucureşti şi în Bucureşti m-au arestat. Am fost condamnat cu nume fals; nu am fost Clapon Gheorghe, am fost Dragoş Gheorghe – şi numele meu a fost descoperit abia în ’50, când eram la mina Baia Sprie. La Baia Sprie tot veneau să mă întrebe ce ştiu despre Munţii Făgăraşului. Nu am recunoscut nimic. Văzând că nu recunosc, m-au luat la Securitate la Piteşti – că acţiunea se întâmplase la Curtea de Argeş. La Piteşti nu am recunoscut nimic şi, pentru că ei nu aveau spaţiu pentru deţinuţi – că aveau o avalanşă de arestaţi – m-au dus la Penitenciarul Piteşti.

Şi m-au băgat în celulă şi a doua sau a treia zi m-au scos la plimbare. Îmi făceau semn: de unde vii, ce e nou – voiau să le spun ceva nou. Ei, nu puteai să le spui nimic, înţelegi? La vreo două-trei zile văd că gardianul care mă scotea la plimbare zice: “Ia treci dumneata cu ei acolo, în celula lor” – adică să mă bag cu deţinuţii ăia cu reeducarea, ca să mă tragă de limbă. Asta mi-a spus gardianul, că a avut ordin de la Securitate ca să mă bage cu ei. Ei, şi acolo am căzut ca musca-n lapte, că eu nu am avut nicio legătură cu ei, nu am fost student. Dar, pentru că faptul că m-au dus acolo – ca să mă tragă de limbă – am luat şi vreo două luni ciomăgeală de la ei, cât am putut să suport. După aia am declarat greva foamei şi m-au scos de acolo şi am scăpat, nu am mai avut nicio legătură cu ei. Dar, pentru faptul că nu am vrut să recunosc nici numele meu, după aia m-au acuzat de fals în semnătură şi m-au ţinut patru ani şi jumătate la Piteşti, să mă judece. Am avut nouă termene de judecată, nu am vrut să le spun nimic, şi atunci m-au condamnat, mi-au dat o pedeapsă de 25 de ani. De acolo m-au dus la Gherla, unde am stat două luni, de la Gherla m-au dus la Aiud. Până a ajunge la Aiud, în ‘46, am trecut prin toate închisorile: am fost la Sibiu, am fost la Alba Iulia, am fost la Oradea, am fost la Jilava de vreo cinci-şapte ori, la Ministerul de Interne, la ruşi vreo două luni… Am trecut prin toate închisorile. M-au condamnat aici şi m-au dus la Aiud. La Aiud nu am vrut să muncesc la mină, m-au băgat în lanţuri şi am scăpat de muncă. Nu am vrut să muncesc, din ‘51 nu am vrut să mai muncesc niciun pai. Până în ‘64 am stat la Zarca, la Aiud. Acolo, la Aiud, am stat nouă luni la nebuni, pentru că nu voiam nici să îi salut, nu voiam să îi respect cu nimic, înţelegi? Ei, m-au băgat la Zarca. La Zarcă au început reeducările, dar nu m-au adus la reeducare decât într-o singură zi. A venit masa, ne-au dat o mâncare zdravănă, dar am refuzat masa.

Ce înseamnă mâncare zdravănă?

Păi atunci, când am intrat în puşcărie, an avut 80 de kg. Când am ieşit, am ieşit cu 49 de kg. Cam asta a fost mâncarea de la puşcărie. Iar cea mai bună mâncare a fost terciul: apă cu mălai şi cu sare; un fel de zeamă subţire, aşa. Ăla e terciul. Restul erau “supe”. Îmi amintesc că am stat cu o parte din bătrâni prin celulă. Veneau cu mâncarea, o puneau în gamelă şi tot luau din supă, dar la fund – nimic! Era o apă tulbure şi atât. Ei, cam asta a fost.

Cum vi s-a părut România după 20 de ani de temniţă?

Nu a fost ceva deosebit. România a fost prosperă înainte să vină comuniştii. Să nu uitaţi dumneavoastră că dinainte de ’20, şi chiar după ’20, România a fost grânarul Europei. Toată Europa mânca grâu de la noi. România a fost singura ţară care a avut petrol, toate maşinile din Europa mergeau cu petrol românesc, să ştiţi, nu din Rusia. Aveam sare; îmi amintesc o statistică din care reieşea că zăcămintele de sare puteau să ţină lumea întreagă 80 de ani. Astăzi, nu mai avem nici sare, nici petrol, nici gaze, nu mai avem nimic.

De multe ori la puşcărie noi ne uitam pe geam şi vedeam lumea trecând pe acolo. Şi ne întrebau: „Băi, ceva deosebit s-a întâmplat? S-a schimbat ceva?” Veneau ofiţerii ăia speciali care ne întrebau. „Da, domnule – zic –, ştiu că înainte bietul român, în special în zi de sărbătoare, purta haine de sărbătoare, pantofi de lac, fie că erau români, fie că erau străini, era îmbrăcat frumos. Acum îi văd, indiferent că e zi de lucru sau e zi de sărbătoare, îi văd pe toţi în aceeaşi salopetă şi papuci de cauciuc.” „Ei, mama mă-tii de bandit! Tot pe-a ta o ţii?” „Ăsta e adevărul, domnule.” „Dar de unde ştii acest lucru?” „Ei… mă uitam pe geam.”

Eraţi un om periculos în puşcărie?

Da. Periculos pentru ei pentru că eu mi-am păstrat demnitatea, nu am vrut să îi salut cu „Să trăiţi!”, dar eram respectuos, spuneam „Bună ziua”. Iar pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să aibă ceva special să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie. Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: am două persoane de care mă tem: tata, care nu ştiu dacă trăieşte, şi Dumnezeu.

Sunt român, casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 de hectare – 90 de fălci de pământ. Deci asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, din Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge, nu mă poate  cumpăra nimeni cu toate averile de pelume, înţelegi?

Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărie, şi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să îi respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă.

Au fost oameni buni în puşcărie?

Să vă spun ceva: toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi. Şi toţi ăştia au ajuns în puşcării.

Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, au fost 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri. Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşi toţi oamenii cu carte.

Cu mine toţi au fost buni în puşcărie. Eu nu am avut duşmani printre deţinuţi.Am avut o discuţie cu un fost preot, dar în rest nu m-am certat cu nimeni – decât cu administraţia, cu ei am fost rău. Am fost capul răutăţilor, am fost rupt în bătăi. Pentru că, în primul şi în primul rând, mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuia să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund, şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare, o zi mâncare, două nu.

Părintele Paulin (dreapta) împreună cu părintele Mihai Lungeanu

Părintele Paulin 04

La ce torturi aţi fost supus?

Ei, torturi… Mai vrei tortură, când trebuia să dormi pe ciment, îmbrăcat în zeghe şi în pantaloni iarna, cu zăpadă pe pereţi? Mai vrei tortură? Am să vă spun o tortură. Eram la izolare cu două persoane, părintele Iov, fostul stareţ de la mânăstirea Bodrog, judeţul Arad, şi un concetăţean de pe la  Vrancea, cam aşa ceva. Şi în ziua când nu era mâncare, aveam dreptul la o jumătate de litru de apă caldă „îndulcită” cu sare. Era duminică. Un tâlhar de gardian nu dădea apă. Seara deschide uşa şi întreabă: „Cine doreşte apă caldă?” Îmi era o sete formidabilă. Şi îmi dă o cană din asta, cu apă albă, parcă era lapte. Şi, de sete ce-mi era, am băut-o toată şi a rămas sarea la fund. Am cerut după aia să îmi dea apă, nimic. Din cauza sării – că am vorbit şi cu doctorii – mi s-au dilatat muşchii anusului şi mă scăpam pe mine tot timpul. Şi s-a terminat izolarea, că a murit un cetăţean în timpul ăsta acolo la izolare şi ne-a scos cu două zile mai devreme. M-am dus la celulă şi, din cauza mizeriei şi a mirosului meu, oamenii nu puteau să mă suporte. Atunci, am făcut două zile grevă să mă scoată în altă cameră. Am stat în altă cameră trei luni de zile singur, până când mi-am revenit.

V-aţi mai întâlnit cu foştii torţionari?

M-am întâlnit la Brăila cu un fost căpitan, acum e ieşit la pensie. Mă întâlneam cu el pe stradă şi ne salutam: „Să trăiţi, domnule maior.” „A – zice – acum sunt general.”

Aţi riscat toată viaţa?

Da, şi acum risc la fel. Nu pot, sunt mort dacă nu mă pot mişca.

Şi hotărârea asta pentru monahism când ati luat-o?

Ei, eu am vrut să fiu de la început, din ’64, când m-am eliberat, dar nu se putea atunci pentru că trebuia să ai pensie la mânăstire. Şi acum, târziu, am venit. Am cinci nepoţi, că nu am avut copii, dar am crescut o fată care a avut cinci copii. Trei dintre ei au venit la mânăstire, la maici. Deci cam asta e viaţa mea. Şi aici stau, nu mă supără nimeni – că nu e nimeni care să îmi facă greutăţi, dar eu le mai fac lor, să ştii, îi hulesc, îi mai batjocoresc că vin numai la mâncare, la slujbă nu se scoală… Deci, asta este. Sunt oaia neagră a mânăstirii.

Cum era o zi în puşcărie?

Te sculai, îşi făceai patul, curăţenie şi pe urmă toţi la rugăciune. De multe ori se suna noaptea, la ora zece, stingerea şi nu terminam programul de rugăciune. Ştiam sute de rugăciuni, din Ioan ştiam tot. Astăzi nu mai ştiu. De ce? Păi repetam mereu. Astăzi nu mai ştiu. Dacă muream atunci când m-am eliberat, poate-poate m-aş fi mântuit, dar acum… sunt plin de păcate, să ştiţi, plin de păcate. Trezirea era la cinci dimineaţa, şi stingerea era la zece. Aveam răni la genunchi de stat pe ciment. Mai puneam boneta câteodată sub picioare, dar ne prindea gardianul şi ne lua bonetele. În puşcărie nu aveai voie să stai în pat de dimineaţa, de la ora cinci, până seara la ora zece. Stăteai în genunchi, treaba ta; dar în pat nu aveai voie să stai. Stăteai în picioare, sau te rezemai de perete – dar dacă te sprijineai de perete, ziceau că baţi morse. Aveau fel de fel de sisteme ca tu să nu-ţi poţi îndeplini programul tău.

Cârteaţi? Spuneaţi: uite, Dumnezeu a fost nedrept cu mine?

Nu! Niciodată! Ştiu că spun unii că Dumnezeu nu e drept. Nu, noi suntem nedrepţi! Lui Dumnezeu nu îi putem pune în sarcină absolut nimic. Dacă s-a întâmplat, totul s-a întâmplat din cauza păcatelor noastre, să ştiţi. Noi suntem vinovaţi de tot ce se întâmplă. Dacă am fi buni, Dumnezeu nu ne-ar pedepsi, dar pentru că suntem răi, Dumnezeu ne pedepseşte.

Şi dacă priviţi în urmă, nu regretaţi faptul că aţi făcut ce aţi făcut şi aţi ajuns să petreceţi douăzeci de ani în temniţă?

Regrete nu am, pentru că am avut de învăţat acolo. În primul rând, am învăţat să uit. E uşor a păcătui, dar este greu a uita. Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit, care m-a bătut. Nu am niciun regret că am făcut puşcăria. Ca să spun că sunt mândru, e păcat aşa ceva; mândria este păcat. Eu sunt mulţumit, mândrie nu am, recunosc că am fost rău, că nu m-am supus legilor statului – că dacă ar fi fost legile bune, mă supuneam, dar pentru că au fost rele nu m-am supus. Şi poate că legile ar fi fost bune, că mă uit la cel care a făcut legea, dar cei care o aplică au fost răi.

Care a fost cel mai greu an din cei 20?

Toţi. Ce crezi că a fost vreunul mai deosebit ca altul? Nu. Poate mai greu a fost până te-ai învăţat cu mizeria, dar încolo… nu a fost nimic deosebit. Bătăile, poate, au fost mai… dirijate pe anumite anotimpuri sau sectoare, dar grele au fost toate. Poate cei care au fost în colonii de muncă să fi fost mai liberi – aşa cum am fost şi eu la o colonie de muncă în ’46, în judeţul Alba, vreo trei luni de zile; eram liberi şi mergeam la biserică. Sau cum a fost în ’48 la închisoarea Aiud, când s-au permis anumite cărţi de literatură, cărţi de rugăciune. Dar la 15 mai s-a făcut control şi s-au luat toate cărţile, n-a mai rămas nimic, nici cărţi, nici peniţă, nici hârtie, nici creion. Absolut nimic. De abia atunci a început, cum zicem noi, adevărata puşcărie, înţelegi?

Părintele Paulin 03

Cum erau nopţile?

Nopţile erau pline de vise, dar eu nu cred în vise. Visele, aşa cum spune un mare învăţat al nostru, sunt scornite de femei şi de nebuni. Există şi vise premonitorii, atunci când divinitatea vrea să arate o lucrare a ei, şi astea sunt vise cu adevărat. În rest, toată lumea visează – şi animalele visează; o pisică, un câine tresar în somn, adică visează.

Vă răscoleau amintirile? Vă aminteaţi de părinţi, de casă?

Să ştiţi că am fost tot timpul cu cei de acasă în gând. Am fost tot timpul în gând cu mama, cu tata, că ei mi-au dat viaţă, am fost în gând cu fraţii şi surorile mele – că am fost destui la mama şi la tata. Am fost 18 copii; 14 au murit de mici – cum erau acum 70 de ani naşterile, fără moaşă, fără nimic – iar restul… mai am o soră acum, este a treia, nu e cea mai mare, are 93 de ani şi e la Iaşi, mai am un frate şi restul au murit.

Aţi primit multă bătaie…

Păi dumneavoastră ştiţi care e bătaia? Să-ţi scoată dinţii din gură, asta e bătaie…

În puşcărie era bătaie la ordinea zilei, pentru orice. Orice mişcare făceai – că te uitai pe geam, că făceai o gaură prin uşă – luai bătaie. Eu făceam găuri şi apoi le astupam cu ceară să nu se cunoască. Şi veneau: „Cine a făcut-o?” „Ei, nu a făcut‑o nimeni.” Luam bătaie toţi patru sau toţi care eram în celulă. Sau cum erau la vizetă jaluzele: în sus puteai să vezi, dar în jos nimic. Noi făceam găuri să vedem în jos, să vedem ce e prin curtea puşcăriei, ce mişcare e, ce e pe culoar, dacă vine cineva. Ce, crezi că eram morţi acolo? Ştiam morse – Morse e cel mai mare inventator – şi prin morse aflam tot ce se întâmplă în toate puşcăriile. Dacă venea astăzi unul de la altă puşcărie, în două ore ştiam toţi de unde vine şi cum îl cheamă. Gardienii ne-au prins, dar noi aveam un cifru în fiecare zi, care era un vers din Eminescu, din Luceafărul, sau din Scrisoarea I, şi versul ăla era pentru ziua aia. Ei ne ascultau, dar nu înţelegeau ce vorbeam noi. Au adus specialişti. Ăia doar prindeau, dar nu înţelegeau nimic din ce spuneam noi. Şi aşa, prin morse, noi ştiam tot ce se întâmplă în ţară.

Şi nu numai la Aiud s-a comunicat prin morse; s-a comunicat prin morse în toate puşcăriile după aia. Puneam căni pe pereţi, dar cel mai bine era la calorifer. Uneori băteai prin tavan, ca să răspundă dincolo, la etaj. Ne prindeau şi luam bătaie.