Revista:

Un an fără părintele Iustin Pârvu – de Isabela Aivăncesei

părintele Iustin 01Pe 16 iunie s-a împlinit un an de când avva Iustin Pârvu a trecut la Domnul. Părintele era un ţăran adevărat, cu respect pentru strămoşi, săteni, satul românesc, şcoală, biserică, cimitir… Un hâtru cu un haz străvechi, aşezat, de bun‑simţ… În lunile de dinainte de sfârşit citea „Amintiri din copilărie” şi bucuria liniştită a şotiilor lui Ionică îi lumina faţa. Îmi amintesc barba lui albă filosofică… Grăirea dulce, domoală, cu sens… O normalitate insolită, atât de insolită încât ţipa dinlăuntrul tău ca să înţelegi că normalitatea nu prea mai există pe pământ. Un om de ajutor – îţi spunea „cuvântul” sau îţi adresa „întrebarea” esenţială asupra vieţii tale. Un prieten de nădejde, un călugăr model, bun, un preot cu har. Un tată blând pentru neliniştile noastre, un iubit pentru noi toţi cei care am fost şi suntem iubiţi de el…

 

Ieroschimonahul Ioan Şişmanian

E foarte greu acum pentru noi, pentru că părintele Iustin Pârvu era un cuvânt viu, continuu, şi noi acum suntem, aşa, ca înţărcaţi… Suntem puşi jos, să mergem de-a buşilea şi să învăţăm să strigăm şi să ni-l regăsim în sufletele noastre. E o lecţie mare şi destul de grea. Aşa cum e cu copilul când îl pune mama jos şi nu îi mai dă sân. E foarte greu. Dar ştim că toate astea sunt de la Dumnezeu pentru nevoile noastre şi pentru păcatele noastre, pe de o parte.

Trebuie să ne întărim şi să învăţăm să putem comunica în adâncul inimii noastre cu Dumnezeu, pentru rugăciunile lui şi să putem să comunicăm cu el – pentru că asta aşteaptă, sunt convins. Viaţa noastră trebuie să se împlinească în dorul dânsului şi în lucrarea Evangheliei. De aceea, pentru noi el este mereu prezent, deşi nu mai este prezent fizic – aşa cum ochii mamei nu mai sunt prezenţi în îmbrăţişare. Asta este evident; o spun foarte mulţi.

Deci, ce pot să spun, e un moment nou, o nouă învăţătură care ne e de folos, fără de care sunt convins că nu am putea merge mai departe. Dar e foarte greu.

Ce cuvânt al părintelui Iustin vi-l amintiţi mai des?

Cel mai puternic cuvânt al dânsului este că viaţa e jumătate luptă şi jumătate dragoste, dar tâlcul acesteia e puţin mai adânc: trebuie să ştii foarte bine cu cine să lupţi şi pe cine să iubeşti. Că, dacă te iubeşti pe tine şi lupţi cu aproapele, e una – şi te înşeli; dacă te lupţi cu tine şi-l iubeşti pe aproapele, înseamnă că ai găsit calea. Asta este baza vieţii: să te laşi pe tine, să lupţi cu tine în fiecare clipă, să nu te vezi pe tine moţ şi nici punct de referinţă, ci mereu să îţi fie punct de referinţă nevoia aproapelui, ea trebuie să îţi fie punct de referinţă, pentru ea trăieşti, pentru aproapele, el îţi este cale de mântuire.

Ieromonahul Leonid

Ieromonahul Leonid a studiat filosofia şi literele, dar a renunţat la această lume de tânăr, atras de simplitatea şi filosofia de viaţă a părintelui Iustin. Părintele Iustin a fost, într-adevăr, un duhovnic al românilor, poate cel mai iubit în ultima vreme. Eu l-am simţit în primul rând ca pe un părinte. L-am simţit mai apropiat decât părinţii de sânge, decât rudele de sânge. Când au venit părinţii mei, după ce am fost călugărit, aveau o durere. Şi au mers la părintele: „Părinte Iustin, de acum el nu mai este copilul nostru. Ce facem?” „Nuuu!” – le-a spus părintele Iustin – „de acum suntem o familie mai mare.” Şi, într-adevăr, după ce am fost călugărit, am simţit nu numai că m-am apropiat mai mult de părintele Iustin din punct de vedere sufletesc, dar şi faţă de părinţii mei am simţit o apropiere mai mare şi, într-adevăr, am devenit o familie mai mare. Sunt sigur că nici acum legătura cu el nu s-a întrerupt, că ne veghează şi, pe scurt, dacă am o şansă de mântuire, dacă voi avea un loc acolo, în Cer, cu siguranţă este pentru că el mijloceşte pentru noi.

Schimonahul Daniil

părintele Iustin 02Despre părintele nu se poate vorbi la timpul trecut, iar dacă vorbesc despre el nu pot să o fac decât la modul superlativ. Are gheron Iosif un cuvânt: “sunt fiu al lui Dumnezeu, sunt nemuritor, sunt Dumnezeu după har”, iar părintele Iustin a întrunit toate aceste principii. Deci nu se poate vorbi despre el la trecut, ci doar aici şi acum despre el. Tot timpul îi simt prezenţa şi în tot ce fac simt influenţa lui, nu în sensul că m-ar ghida, ci pur şi simplu îl simt în sufletul meu. Îl simt, pur şi simplu, parcă e lângă mine tot timpul. Cred că e mai viu decât noi. Atâta timp cât un om s-a despătimit şi a intrat în viaţa despre care vorbeşte Nicolae Velimirovici, e mai viu decât noi.

Există o învăţătură a părintelui Iustin mai presus, poate, decât ideile despre cipuri sau războaie despre care s-a tot vorbit, o învăţătură care, mie unul, mi-a plăcut foarte mult. Zicea părintele: “adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic din lumea aceasta trecătoare.” Deci noi trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, Împărăţia cerurilor e înlăuntrul nostru, părintele te trimite astfel la Evanghelie.

Are Nichifor Crainic o poezie – “Unde sunt cei care nu mai sunt…”

Sunt lângă noi. Cei care nu mai sunt, sunt mai aproape de noi decât putem crede noi. Părintele Iustin a avut o viziune foarte largă asupra unor fenomene. El nu a avut “ochelari”, să zic aşa. Eu practicasem yoga după 1990 în efervescenţa aceea spirituală de după revoluţie. Am fost la părintele Ioanichie Bălan şi a vorbit frumos cu noi până a aflat ceea ce facem noi. Mai să ne bată, să ne scoată cu ciomagul afară din chilie. A fost bun părintele, Dumnzeu să-l odihnească! Ei, după un an, am ajuns şi la părintele Iustin şi m-a copleşit… cu bunătatea, cu modul lui de înţelegere şi cu felul lui de a vorbi. Spunea: “Lasă, măi, că au şi ei sfinţii lor, să ştii, acolo, în Hymalaia, dar noi trăim aici ortodoxia aici, pe pământul ăsta, avem sfinţii noştri, avem sfinţii noştri, asceţii noştri…” Ei, când am auzit asta… ştii cum, m-am deschis cu totul. A avut bătrânul un mod de a mă atrage cu blândeţe şi asta era prin ‘93. Îmi amintesc că am rămas în noaptea aceea în Petru-Vodă şi am dormit în faţa chiliei părintelui, era un pat acolo. Totul era în construcţie, era lut peste tot şi în noaptea aceea m-a trezit el şi a zis: “hai, să mergem la slujbă!” Miaduc aminte că a stat drept, nemişcat în strană, m-a fascinat în noaptea aceea. Nu era curent electric, stăteau cu lumânări. A citit el psalmii Utreniei atunci. A fost ceva extraordinar!… Am rămas în mănăstire din 1995.

Cum îşi arăta părintele dragostea?

Măi, ştii cum? Pe mine m-a fascinat faptul că se cobora la nivelul omului obişnuit prin orice spunea, prin orice vorbea. M-a dus la masă… el pe mine!? Mi-a adus lingură, mi-a adus pâine, mi-a pus în farfurie… El!!! El mi-a pus în farfurie cu polonicul! Gestul acela… când îţi punea cu polonicul chiar el din cratiţa aceea cu mâncare, era de-a dreptul copleşitor.

Îi iubea pe toţi într-un mod egal…

Egal, da, chiar el a spus lucrul acesta. Părintele Iustin era oglinda noastră, era oglinda noastră cea mai curată. Dacă aveai patimi, să zicem sau ascunzişuri ale tale, lângă el le vedeai, ţi le dădea pe faţă, dar într-un mod în care, poate, tu nu înţelegeai atunci. Am auzit că la o conferinţă s-ar fi spus că părintele era coleric, dar nu e adevărat. El îţi scotea toate irascibilităţile aşa cum ştia mai bine. Era oglinda ta şi ştia cum să scoată răul din tine. Cu fiecare se purta într-un mod personal. Nu putea să-mi spună mie ce-i spunea altuia. Când se adunau mai mulţi în chilie vorbea pentru toţi, dar dacă mergeai singur îţi spunea ţie ceva, întrun mod… aşa cum meritai. De asta era oglinda ta. Altul se supăra: “măi, pe mine m-a făcut nu ştiu cum, mie nu mi-a spus nimic din ce i-a spui lui cutare…” Da! Cu fiecare se comporta aşa cum trebuia, personal. De aceea nu a fost înţeles de multe ori. Că mie de ce nu mi-a zis la fel?! Pentru că suntem persoane diferite… De aia cuiva îi spunea într-un fel şi altcuiva îi spunea într-un alt fel. Era după sănătatea duhovnicească pe care o avea fiecare. Sănătatea duhovnicească… Ăsta era părintele. El nu-ţi răspundea mecanic, nu era un robot să dea un răspuns la toată lumea. Părintele era un om cu adevărat duhovnicesc şi îţi spun sincer, ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult era că îţi oferea libertate. Acesta a fost punctual forte al părintelui Iustin. Te simţeai liber lângă el. Spre deosebire de alte mănăstiri şi spre deosebire de alţi duhovnici, nu-i condamnăm, sunt neîncercaţi, nu judecăm pe nimeni aici. Lângă părintele simţeai libertatea.

Dar de unde credeţi că a căpătat înţelegerea pentru suferinţă, pentru celălalt?

Aşa cum spunea şi el, tot ce a dobândit a fost din închisoare, iar în închisoare a intrat în adâncul sufletului lui, a intrat în Împărăţie. El însuşi dobândise libertatea în inima lui. Iar un om care dobândeşte libertatea în inima lui, o poate oferi şi celorlalţi. Ăsta era părintele Iustin. Era liber în interiorul lui. Chiar el a zis: “Mie numi mai este frică de nimic şi de nimeni în afară de Dumnezeu.” Dar eu cred că nici de Dumnezeu nu-i mai era frică pentru că Îl iubea foarte mult. Exact cum spunea Sfântul Antonie: ”Mie nu mi-e frică de Dumnezeu pentru că Îl iubesc”. Părintele îl iubea nespus pe Dumnezeu, o iubea pe Maica Domnului, pe sfinţi, pe Sfinţii Arhangheli. Deci dobândise această libertate, nu îi mai era frică de nimic din lumea aceasta trecătoare.

L-am întrebat odată pe părintele la spovedanie care va fi legătura noastră dacă unul dintre noi pleacă din această lume? Şi a zis: “Măi, dragostea dintre noi”. Şi asta e esenţial. Părintele era pentru toată lumea. Şi apropo, că toate sunt rezolvate de Maica Domnului pe lumea asta. Voiam să plec până acasă şi trebuia să-i cer binecuvântare. Şi intrasem în anticameră să aştept să-mi vină rândul. El vorbea foarte încet cu Chirion, călugărul care se ocupă de scrisorile venite pe adresa mănăstirii. Şuşoteau. Şi tot aşteptând aşa, ziceam: “Doamne, dă-i gând bun părintelui să mă lase!” Şi, deodată, mi-a venit o rugăciune puternică la Maica Domnului, mă rugam la ea: ”Maica Domnului, dă-i gând părintelui…” Era doar o perdea trasă între locul unde stăteam eu şi fotoliul părintelui şi odată îî aud vocea: “Da, numai cu Maica Domnului se rezolvă toate problemele”. A spus asta tare, ieşise din şuşoteala aceea. De parcă m-ar fi auzit. De asta zic că ar fi mai bine să ne rugăm la Maica Domnului, decât cu metania pe cipuri!

Monahul Ieremia

părintele Iustin 04Eu am intrat în mănăstire de ziua minciunii, de 1 aprilie, şi i-am zis părintelui asta, dar el a spus: „Măi, asta e la păgâni, la noi e Sfânta Maria Egipteanca.” Şi asta m-a bucurat oleacă. Aveam pe atunci 27 ani.

Eraţi şi tânăr, şi bătrân

Nu-i vorba de asta. Aveam „kilometrajul” dat peste cap, depăşisem sute de kilometri. Mă duceam când în stânga, când în dreapta, că vroiam să fac eu mari istorii. Am cochetat cu cascadoria pe la Bucureşti, mi-am rupt oasele de pomană pe acolo şi am zis „hai, tată, să merg şi prin altă ţară”… Trebuia să semnez un contract prin America, la Holywood. Şi atunci am zis să merg întâi să iau o binecuvântare de la părintele Iustin. Părintele a zis să nu mă duc, să mor pe acolo de pomană, mai bine să stau aici cu poporul ăsta care are nevoie de oameni… Ceea ce credem noi despre părintele acum, nu credeam cât era în viaţă, pentru că ştii, cât e omul în viaţă nu-i dai preţul cuvenit, după aceea îţi dai seama. Acum noi credem că este cel mai mare mărturisitor al României contemporane. A fost singurul ieromonah care a ridicat probleme esenţiale pentru acest popor. Şi când a fost întrebat de ce face politică, el a spus că nu face politică: „Eu sunt păstor şi asta e politica mea şi trebuie să le spun celor pe care îi păstoresc de primejdia care îi aşteaptă.”

Sunt atâtea necazuri în ţară, ţara asta e prigonită, e o situaţie dureroasă. Omul nu poate să îşi câştige un ban cinstit, nu îşi poate creşte copilul într-o educaţie morală, tot prigoană se numeşte pentru poporul român. Viitorul nostru e pus în primejdie…

Aveţi o amintire personală, ceva legat de părintele?

Am avut şansa să stau lângă părintele când şi-a rupt prima oară piciorul, am stat câteva luni bune lângă el până a putut să meargă din nou pe picioare. Părintele era în vârstă, i s-au tăiat treizeci şi ceva de centimetri din os, el avea optzeci şi ceva de ani atunci şi se credea că nu îşi va mai putea reveni. Noi eram îngrijoraţi ce vom face când el nu o să mai fie…Toată lumea îşi punea întrebarea. Şi a zis să stăm liniştiţi şi monahii din deal şi maicile care s-au adunat la mănăstirea de la vale dacă vor sta pe aceste locuri, le va fi de folos la mântuire. Poate ne spunea aşa ca să nu intrăm în deznădejde. El nu a lăsat treburile neterminate, deşi poate că dădea impresia asta.

Timpul a trecut, deja am douăzeci de ani de monahism. Părintele ne spunea să gândim mereu la moarte că atunci nu mai ai mare zburdălnicie. El nu ţinea predici, nu l-am văzut să ţină predici în biserică duminica. Spunea din priviri: „Fă aia, fă aia…” Îţi dădea sfaturi şi te punea, mai ales la încercare. Asta e dacă nu recepţionai… Însă de mireni s-a ocupat în totalitate. De când îl ştiu, la părintele erau oameni la uşă.

Odată mi s-a părut că a făcut ceva primitiv, dar am înţeles apoi că nu trebuie să facem totul să fie perfect – totul la borcan, totul sterilizat. M-am dus o dată la el şi i-am zis că sunt cam „leşinat” şi am nevoie de nişte vitamine. Mi-a zis că îmi dă. L-am întrebat dacă primea vitamine la puşcărie, „da, spunea el, primeam gârbace pe spinare ca vitamine.” Şi a tot căutat să-mi dea ceva, sub pat avea un borcan cu miere de albine, dar nu avea în ce să-mi pună. S-a tot învârtit el pe acolo, dar n-a găsit decât o bucată de ziar pe care mi-a şi pus mierea şi mi-a zis să merg la chilie că o să mă întăresc.

El mânca ce şi când apuca…

Bogdana Isachi din Piatra Neamț

părintele Iustin 03Eu m-am născut în anul 1960 – este foarte important, pentru că în acea perioadă se ştie ce se întâmpla în România. Am avut norocul să copilăresc la ţară, m-a crescut bunica mea; părinţii mei lucrau într-un mediu muncitoresc la o schelă de extracţii petroliere şi nu erau condiţii să crească un copil. La şapte ani am plecat la şcoală. Părinţii mei deveniseră atei, nu mergeau la biserică, nu erau practicanţi şi aşa au rămas şi în continuare. Cât a trăit bunica mea, deci până la 17 ani, eu am fost cu adevărat credincioasă. După 17 ani, după ce a murit bunica mea, m-am supărat atunci pe Dumnezeu şi vreau să spun că până la 24 de ani chiar nu îmi amintesc să fi zis măcar Tatăl nostru, sau să fi făcut o cruce. Bunica mea mi-a lăsat cu limbă de moarte ca atunci când văd o biserică, o mânăstire, să aprind o lumânare pentru ea. Ea mi-a spus: „Mamă, tu ai să ajungi doamnă mare şi ai să călătoreşti în toată lumea. Când vezi o biserică de-a noastră, tu să aprinzi o lumânare pentru mine şi să o închini mie.” Şi aşa am făcut.

S-a întâmplat apoi o nenorocire în familia noastră. Mama mea avea o soră mai mică, cea mai mică din cei şapte fraţi, care la 40 de ani s-a îmbolnăvit foarte grav şi a murit. Eu am făcut un şoc, pentru că era fiinţa pe care o iubeam eu cel mai mult. Nu mai mâncam, devenisem apatică total. Mama nu era credincioasă, dar a aflat de la colegi că la mânăstirea Bistriţa există un călugăr cu mult har. Când mi-a spus să mergem la mânăstire, am avut o reacţie de om smintit, adică am făcut urât şi i-am spus că un călugăr – aşa îl vedeam eu – e unul care îţi spune nişte chestii pe care nu le înţelegi despre religie. Oricum, de mila mamei, până la urmă am mers la părinte Iustin. Era în 1985, prin luna iulie. Mama m-a prezentat şi părintele i-a spus doar atât: „Nu vreau să vorbesc acum cu ea. Trimite-o mâine dimineaţă. Dacă lucrează, are serviciu, să se învoiască şi să vină la mine.” Dimineaţă m-am dus la chilia lui de la Bistriţa. Era o chilie care era numai a lui unde el primea oamenii – era duhovnic al mânăstirii, el şi cu părintele Ioanichie Bălan. M-a aşteptat cu o cafea şi cu dulceaţă. Am purtat o discuţie, aşa, lungă; nu îmi dau seama cât a durat, dar a fost lungă. A fost o discuţie ca şi când ar fi fost doar un mirean. M-a întrebat de toate, mi-a povestit multe şi la urmă a zis: „Hai să îţi citesc o molitfă.” Şi atunci, în momentul în care mi-a citit, am simţit că nu mai am nicio grijă, că nu mai am picioarele pe pământ. La urmă i-am spus: „Părinte, eu cred.” Şi a zis părintele: „Ştiu. Tu întotdeauna ai crezut, stai cuminte.” Şi aşa a început relaţia noastră.

Relaţia cu părintele nu a fost ca de la ucenic la duhovnic, pentru că nici acum nu mă consider un om care respectă întru totul poruncile… Am o viaţă foarte complicată, legată de obligaţiile pe care le am faţă de familia mea. Serviciul meu e greu, nu am timp să citesc rugăciuni cât aş vrea. Mereu îi spunem părintelui că eu spun rugăciuni mai scurte, dar mă rog la Dumnezeu.

Părintele era un om extraordinar, un om al locului, un om care iubea natura, căruia, dacă îi povesteai despre o văcuţă sau despre un căţel, se înduioşa şi îşi amintea de copilăria lui. Dacă vedeam în jur copii care se poartă urât cu animalele, apelam la părinte şi îl rugam să îi ajute pe copiii ăia să îndrăgească animăluţele. Era un om care trăia în timpul lui, pe care l-a păstrat şi l-a adus cu el până aici, şi poate asta ne cucerea cel mai mult. Este în continuare tatăl nostru, bunicul nostru, nu ştiu cum să vă spun. Ne leagă de el toată viaţa noastră şi suntem nişte fericiţi că l-am cunoscut.

Familia Popescu

Ştiu că aţi lăsat Bucureştiul şi v-aţi mutat aici în sat, aproape de mânăstire, ca să fiţi alături de părintele Iustin. V-aţi construit şi o căsuţă.

Da. Noi am prins exact momentul când în Bucureşti, după ce terminaserăm studenţia, după ce fraţii noştri şi-au dat viaţa şi sângele în faţa Universităţii, a început să fie un gol duhovnicesc, neau părăsit duhovnicii. S-a dus părintele nostru, părintele Voicescu, s-a dus apoi părintele Sofian, părintele Adrian a plecat şi el, părintele Benedict Ghiuş murise mai demult, părintele Stăniloae la fel… În timp ce acolo, în capitală, era un gol duhovnicesc, vedeam că aici, în Munţii Neamţului, se mişcă ceva.

Părintele Iustin a creat această mânăstire unde, încă de pe vremea aceea, se cinsteau câteva lucruri care nu se spun în rest: se cinsteau mucenicii din închisorile comuniste, se vorbea şi împotriva ecumenismului, aici se spunea adevărul despre semnele de pe urmă. Simţeam nevoia să ne integrăm şi noi în acest adevăr şi neam integrat pe lângă mânăstire şi pe lângă aceşti părinţi minunaţi. Toţi ucenicii părintelui Iustin reflectă, cumva, adevărul acesta şi transmit mai departe harul părintelui Iustin, şi în ei se vede părintele Iustin.

O maică de aici, de la mânăstire, maica Gabriela, a stat la Ierusalim şi părintele arhiepiscop de acolo, un arhiepiscop grec, a spus: „Iată, nu îl cunosc pe părintele Iustin, dar acum îl iubesc foarte mult, pentru că vă cunosc pe dumneavoastră.” Eu consider că acest lucru se răsfrânge asupra întregii mânăstiri Petru Vodă şi că acest duh va continua şi mai departe. Eu sunt optimist, din punctul ăsta de vedere.

Am ales locul ăsta tocmai pentru că era singurul loc unde se mai spunea adevărul prin predici.

A fost o rupere, practic. Aţi lăsat o viaţă, o lume şi aţi început de la zero în munţi, aici.

Da. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu a fost chiar aşa greu. Acum, iată că vin foarte multe familii, aproape că se face un sat. În afară de monahii care vin din toate colţurile ţării, vin şi foarte multe familii. Şi înaintea noastră, dar mai ales acum, după noi, s-au făcut şi se fac zeci de case, aş putea spune, pe valea aceasta a Haşcăi şi se va face un nou sat pentru că, iată, părintele i-a atras nu numai pe monahi, ci şi pe mireni, cu tot cu familii.

Se creează o comunitate, aşa cum a fost în jurul mânăstirilor noastre în tradiţia noastră ortodoxă. Mânăstirea Predeal a creat Valea Prahovei şi multe alte mânăstiri… chiar şi aici, la Neamţ, unde după aceea au venit şi mirenii. Este firesc ca mirenii să caute şi ei viaţa autentică, mai ales în zilele noastre, când atât de greu o găsim, din păcate, în alte părţi.

Copiii s-au adaptat? S-au obişnuit? Aveţi cinci copii…

Cred că nu exista un colţ sub soare unde să se adapteze mai bine. Da, lor le-a priit cel mai bine şi datorită lor neam retras şi noi aici, cumva ei ne-au adus. Aici îşi trăiesc cu adevărat copilăria fericită – nu numai cu slujbele mânăstirii, dar chiar şi cu borşul pe care îl mănâncă împreună cu părinţii la masă.

Spuneţi că simţeaţi că părintele Iustin ar avea un har anume. Cum s-ar traduce, cum s-ar exprima în cuvinte harul acesta?

Nu ştiu, e grea întrebarea. Păi, harul părintelui Iustin e Harul lui Dumnezeu. Părintele Iustin spunea adevărul. Bineînţeles, am putea vorbi fiecare dintre noi de anumite minuni tainice care s-au petrecut cu fiecare dintre noi, dar acum harul dumnealui este vădit, pentru că întreaga Românie se pare că îl urmează. Harul părintelui Iustin este într-adevăr Harul lui Hristos care a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi este şi harul sfinţeniei, harul sfinţilor, pe care noi românii l-am simţit dintotdeauna.

Părintele Iustin e pe linia marilor duhovnici care au trecut pe aici, prin Moldova: părintele Paisie, părintele Antim Găină, Vichentie Malău, părintele Cleopa, dar părintele Iustin a ţinut în spate şi o mânăstire, deci are mult mai mult – aşa cum a făcut Sfântul Paisie Velicikovski – şi noi ne aşteptăm la un ucenic care să îl urmeze. Dar, repet, toţi ucenicii lui vor duce în continuare lucrarea lui şi va rodi acest har pe care l-a avut părintele Iustin asupra noastră, harul sfinţilor bisericii ortodoxe.

La Bucureşti aveaţi apă curentă, alte condiţii…

Aici nu am avut, nu am avut nici curent – de abia de trei ani avem. Cumva, mai devreme sau mai târziu, fiecare om, fiecare membru al bisericii ortodoxe va trebui să facă pasul ăsta, dar nu este un pas greu. Aparent e greu, că am lăsat curentul, că am lăsat lumina… În fond, e ceva firesc. E întoarcerea la felul firesc de a fi.

Nouă ne-a venit mai greu, cum eram orăşeni 100%, dar acum, iată, avem şi o vacă – pe care încă nu o creştem noi, dar în cele din urmă o să o ţinem noi. Am învăţat tot de la părinţi cum să cosim, cum să facem fânul vara, ca să avem iarna, ştim şi noi să mulgem o vacă, am învăţat. Sunt lucruri minunate. Suntem profesori aici, am dat concurs şi suntem profesori în judeţul Neamţ amândoi pentru că nu au venit încă vremurile în care vom trăi numai din munca pământului. Deocamdată mai depindem şi de bani.

părintele Iustin 05