Revista:

«Mai mult am trudit și mai puțin am vorbit!»

victorin

Destăinuri ale arhimandritului Victorin Oanele (1 febr. 1931– 24 oct. 2014)

Mulţi călugări am cunoscut de-a lungul anilor, dar părintele Victorin Oanele a fost unul dintre cei mai smeriţi monahi, căruia am încercat să-I iau un interviu. M-a primit zâmbitor, cu privirea pierdută undeva dincolo de vârfurile semeţe ale brazilor, făcându-mi semn să îl urmez. N-am apucat să-i spun de ce am venit, pentru că a început să-mi arate rând pe rând, toate comorile bătrânei mănăstiri. Totul era într-o impecabilă simetrie, de la lemnele tăiate pentru iarnă şi până la clăile de fân, care parcă erau modelate de un autentic artizan. De la grădinile cu miros de smirnă sau de la stâna mănăstirii, până la ateliere, magazii, beciuri, chilii, case pentru pelerini, totul este rodul hărniciei şi priceperii acestui monah, care a trudit pentru ca locul acesta dintre munţi să devină unul dintre cele mai căutate şi apreciate lăcaşuri monahale din ţară şi nu numai. Toate acareturile mănăstirii erau într-o ordine perfectă, iar părintele Victorin, cunoştea cu lux de amănunte fiecare ungher al vetrei monahale de la Sihăstria. Îl urmam cu drag, sorbindu-i vorba domoală şi tonul odihnitor, dar gândul meu era tot la interviu şi la răspunsurile pe care de ani de zile le aşteptam. Monahul îmi simţea nerăbdarea şi-n timp ce coboram dinspre chilia muzeu a părintelui Cleopa, s-a oprit din drum şi mi-a spus: „Doamnă dragă, eu nu dau interviuri. Ce să vă spună un bătrân ca mine? Eu, în viaţă, mai mult am trudit şi mai puţin am vorbit. Am slujit rugăciunii şi lui Dumnezeu. Cum mi-ar sta mie să vă vorbesc despre cele duhovniceşti, atâta vreme cât am trăit lângă stâlpii monahismului ăstei ţări: părintele Paisie, părintele Cleopa, părintele Onufrie, părintele Calinic, părintele Climent, părintele Varsanufie, eheee!

N-a fost chip să-l înduplec a-mi îngădui o discuţie cu întrebări şi răspunsuri punctuale, dar mi-a povestit mai multe decât aş fi gândit. Am aflat astfel cum era viaţa monahală acum vreo cincizeci de ani şi mai bine şi cum a venit la mănăstire tânărul Vasile: ”Nevoinţele erau mult mai vitrege, iar monahul, era monah! Toate poveţele duhovniceşti din anii aceia mi-au arătat drumul spre călugărie, drept, fără povârnişuri. Cădeam şi ne ridicam, iar fiecare ascultare era o altfel de rugăciune. Părintele Cleopa spunea că mângâierea nu-i pentru călugări, pe noi ne mângâie Dumnezeu, cu Ceasurile, cu Utrenia, cu Vecernia, iar sfânta Liturghie este cununa ascultărilor şi rugăciunilor noastre de fiecare clipă. Mâncarea era o fudulie: lunea, miercurea şi vinerea mâncam o singură dată pe zi, fără ulei, întotdeauna după ora trei, iar în celelalte zile care mai rămâneau din săptămână, mâncam de două ori pe zi, cu ulei şi lactate. Cât despre canonul de călugăr, acesta era de 300 de metanii 600 de închinăciuni pe zi, alături de Psaltire, iar acela dintre noi care nu-şi făcea canonul după rânduială, nu primea nimic de mâncare în ziua respectivă. Nu era clipă, fără ”Doamne Iisuse Hristoase!”. Mari bucurii duhovniceşti am avut în anii aceia. Azi, nu mai fac nici doi bani. Nădăjduiam să mă înţelepţească Bunul Dumnezeu la bătrâneţe, dar nu mai am sporul duhovnicesc al acelor ani. Om vedea ce-om mai face de acum încolo”.

Într-una din zile i-am mărturisit părintelui stareţ dorinţa de a merge pe jos la Peştera Sfintei Teodora de la Sihla. A avut un moment de tăcere părintele. Cu  un zâmbet discret, dar cu ochii mari, larg deschişi, îşi plimba privirea când spre drumul care ducea către Sihla, când spre biserica cea nouă din curtea mănăstirii.

Nu ştiu ce gândea bătrânul stareţ, dar m-am trezit întrebându-mă, aşa, ca pentru mine, oare câte drumuri o fi făcând părintele Victorin, de la stadiul de proiect al catedralei şi până la bijuteria arhitecturală, pe care o vedem astăzi.

Multe drumuri vin şi pleacă de la Sihăstria. Acestea toate şi multe altele, le-am bătut cu piciorul. De-acum, mai merg şi cu maşina, pentru că anii îşi spun cuvântul, dar frumuseţea mersului pe jos, nu poate fi asemănată cu nimic. Până acum vreo opt – zece ani, treceam peste creştetul nins al Muntelui Stânişoara şi în vreo trei – patru ore ajungeam la Hangu. Tare dragă mi-a fost poteca asta întotdeauna, deşi pe alocuri anevoioasă. Am fost cu treburi şi la Pipirig, şi la Agapia, la Văratic, la Horaiţa… ar fi păcat să plecaţi de aici, până când nu ajungeţi la Peştera Sfintei Teodora de la Sihla. Cum vă spuneam, acum alerg prin toată ţara, cu ascultări de bună seamă, dar nimic nu se compară cu mersul la pas, pe potecile noastre de munte, fie iarnă, fie vară”. După o zi de drumeţii şi slujbe, la Sihla, la Agapia Veche, la Văratic, am revenit la Sihăstria. Aerul proaspăt al păduri lor, cu miros de smirnă şi brad şi liniştea lăcaşurilor de rugăciune, îmi dădeau o stare de pace adâncă. Am început să-i povestesc stareţului, cât de impresionant a fost tot ceea ce am trăit şi văzut în ziua aceea, dar îmi arătam nedumerirea, cum că, deşi fusesem doar eu şi maica Spiridona, parcă eram o mulţime, acolo, în rugăciune. Părintele Victorin, care de obicei zâmbea discret, de data aceasta a râs zgomotos: ” Ha,ha,ha… zi, aşa soră Mariana, prin Raiul cela prin care azi Dumnezeu, în nemărginita lui bunătate, v-a purtat, era pustiu?! Măi, măi, măi! Dar oare există undeva în lumea asta, mai multe suflete decât în pădurile celea, prin care aţi trecut? În general, noi nu prea vorbim despre asta, dar dumneavoastră trebuie să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să păşiţi pe urmele sfinţilor, cu sau fără de nume. Fraţii aceia ai noştri, care se nevoiesc neştiuţi de nimeni, în post şi neîncetată rugăciune, ei sunt salvarea noastră, pentru ei şi pentru rugăciunile lor, ne mai îngăduie Bunul Dumnezeu.

Aţi venit la mine, cu gândul să mă ispitiţi cu întrebări despre călugări, despre viaţa şi trăirile lor şi, ce să vezi, răspunsurile se găseau în pustia munţilor!”.

Zi geroasă de Bobotează! Fiind zi de sărbătoare, curtea Mănăstirii Sihăstria era neâncăpătoare. La o privire mai detaliată, era lesne de observat că cei veniţi la mănăstire, erau oameni de toate vârstele şi din toate categoriile sociale: călugări, mireni, copii, tineri, bătrâni, ţărani purtând tradiţionalele costume moldoveneşti, orăşeni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare – toţi erau în acelaşi duh. După Sfânta Liturghie, n-a rămas nici măcar un om, care să nu se fi ospătat din bucatele de la trapeză. Ceea ce m-a impresionat a fost apropierea dintre părintele stareţ şi credincioşi. Îi cunoştea atât de bine, pe fiecare în parte, încât, la plecare a avut grijă să le mai pună şi ”la pachet” celor sărmani şi nevoiaşi. Întotdeauna se întâmpla la fel, iar oamenii plecau ”împăcaţi” de fiecare dată. Cum îi privisem admirativ la intrarea în mănăstire, aşa îi priveam şi acum, retrăgându-se fiecare către casele lor. Seara, am mâncat la trapeza mică, am primit chiar şi un pahar cu vin, iar părintele Victorin a mai avut o povestioară, extrem de interesantă: ” De-aţi  şti câte uşi am deschis cu vinul acesta! În vremea comuniştilor era foarte greu să obţii aprobări de construcţie, de extindere a incintelor monahale, totul trebuia vizat la judeţ. Făceam zeci de drumuri şi pentru o banală reparaţie. Ei mă dădeau afară, eu mergeam din nou, ei mă alungau, eu reveneam. Dar a venit o zi când Victorin ”s-a deşteptat”: am început să-i invit în timpul săptămânii, nu la hramuri, că era mare-nghesuială şi nu reuşeam să mă ocup de ei aşa cum îşi doreau. Câte tăvi cu plăcinte ”poale-n brâu” şi câte carafe aburinde, cu vin mănăstiresc, au trecut pe masa aceasta… iar ei deveneau mieluşei blânzi şi semnau tot ce le ceream în clipele acelea. Când se trezeau, era târziu, dar se mai şi răzgândeau, am fost chiar mutat disciplinar o vreme la Mănăstirea Râşca. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat şi m-am întors după puţin timp. De-atunci, am tot trudit pentru casa aceasta a noastră şi pentru cei 100 de copii ai mei şi nu-mi pare rău de nimic!”.

Nici nu ştiu când a venit vremea Vecerniei şi am plecat la slujbă, în paraclisul mănăstirii, cu hramul Ioachim şi Ana. Aşa aveam să aflu, că în lunile friguroase ale iernii, slujbele se săvârşesc în acest sfânt lăcaş. Pe lângă pacea rugăciunii, care se simte încă de la intrarea în paraclis, veşmântul pictural realizat prin truda călugărului Irineu Protcenco este de o frumuseţe aparte. Realismul portretelor, cât şi cromatica scenelor picturale, sunt realizate cu fineţe şi profesionalism, astfel încât, o frumuseţe şi o trăire de  nedescris te trezeşte în faţa catapetesmei care tronează ca o regină. Sculptată din lemn de păr, pe fondul unei minuţioase broderii, aceasta îţi mângâie privirea, dar în egală măsură şi sufletul: icoane cu prooroci ai Vechiului Testament, ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, ”Sfânta Fecioară Maria”, ”Mântuitorul Iisus Hristos”, în faţa cărora, frumuseţea este întregită de un impresionant iconostas făurit cu multă dibăcie, din lemn de chiparos. Povestea de viaţă a pictorului călugăr, cât şi a soţiei sale, călugărită sub numele de Pelaghia, aveam să o aflu ceva mai târziu, de la părintele Ciprian, care ştie mai bine decât oricine toate tainele acestei sfinte mănăstiri. În cele câteva zile cât am rămas la Sihăstria, am avut bucuria de a simţi din plin bucuria Harului Divin, cernând lumină şi mângâiere peste duhul slujbelor de zi sau de noapte, atât în paraclis, cât şi în biserica cea mare a mănăstirii.

 

Mariana Borloveanu