Revista:

Părintele Cleopa Sturzu, păstrătorul cuvintelor înţelepte: „Niciodată să nu ți se stingă candela faptelor bune!”

Untitled

Într‑un oarecare fel, părintele Cleopa Sturzu reprezintă memoria vie a părinţilor ce nu mai sunt printre noi, pentru că el mereu şi‑a apropiat urechea de cuvintele înţelepciunii lor. Se pricepe de minune să reînvie asprii nevoitori ai unor timpuri demult apuse şi cunoaşte o mulţime de ziceri ale acestor cuvioşi. Dacă veţi voi a vă‑nchina vreodată la părinţii Antim şi Vichentie de la Secu, neapărat vă veţi întâlni şi cu părintele Cleopa Sturzu – căci cheia paraclisului unde se află moaştele celor doi mari râvnitori se află (de obicei) la el. Născut la 19 octombrie 1963 în comuna Arbore – din ţinutul bucovinean al Sucevei – şi botezat în biserica hatmanului Arbure la sărbătoarea Sfântului Dimitrie, părintele Cleopa de la Secu este fiul bunilor creştini Vasile şi Trandafira Sturzu. Mai are un frate mai mare, pre numele său de botez Ioan şi un altul care a trecut la Domnul din fragedă pruncie (botezat cu numele Nicolae).

S‑o luăm cu începutul părinte: unde aveţi metania? Unde v‑aţi călugărit?
Am fost tuns monah la Piatra Tăieturii – o mănăstire din munţii Bistriţei, lângă Vatra Dornei, deasupra localităţii Panaci – aflată într‑un loc de o rară frumuseţe. De‑acolo se văd toţi munţii: ai Rodnei şi Călimanii, Ceahlăul, Rarăul, Pietrosul Bistriţei şi cei numiţi 12 Apostoli. Ctitoria ieromonahului Iosif Achirilei, din 1933, e situată cam la 1700 metri altitudine, chiar lângă fosta piatră de hotar a imperiului austro-ungar. Să ştiţi că părintele Iosif a construit acest lăcaş în urma unei vedenii avute în copilărie când i s‑a arătat Maica Domnului şi a auzit glas de sus care i‑a spus: Ionică (acesta era numele lui de botez), aici, pe piatra asta să‑mi zideşti mie casă! Era mic pe‑atunci şi păştea oile prin locurile acelea, dar întâmplarea asta l‑a marcat pe toată viaţa şi a ţinut să împlinească această dorinţă a Maicii lui Dumnezeu. A stat o vreme la mănăstirea Neamţului şi i‑a plăcut lui viaţa aceasta, monahală, aşa că după ce a venit din armată s‑a închinoviat la Durău. N‑ a stat mult în mănăstire  pentru că, luând binecuvântare, a urcat sus, la Piatra Tăieturii şi a ridicat îndată o biserică cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Nu i‑a fost deloc uşor să zidească acest lăcaş – că potrivnicul diavol nu stă degeaba – pentru că a fost batjocorit şi bătut de jandarmi de nenumărate ori. De altfel el avea să sufere şi moarte mucenicească pe 18 octombrie 1945.

Cum ziceaţi că‑l cheamă? Achirilei?

Da. Părinţii lui erau de pe pârâul Chirileni şi cred că numele are ceva în comun cu ţinutul acela. De altfel şi mănăstirea e ridicată în hotarele familiei sale.

Şi v‑aţi dus direct acolo părinte? La  Piatra Tăieturii, adică?
Da. Cum s‑au petrecut lucrurile de fapt? M‑ am dus la o slujbă arhierească, de Sfântul Ilie. Şi aşa de mult mi‑a plăcut că n‑am mai plecat de acolo, de la Piatra Tăieturii. Întâlnisem şi un bătrân din Iazlovăţ, care era monah acolo şi care m‑a îndemnat
să rămân. Mi‑a zis: Viorele (aşa eram botezat), lasă amăgirile cele din lume şi hai aici.Că eşti mai aproape de Dumnezeu aici! Şi am rămas…

Şi cine era stareţ pe‑atunci?
Antonie Brehuescu. Pe‑atunci era protosinghel, acum este arhimandrit. Se întâmpla asta (tunderea în monahism) pe 17 ianuarie 1999. Pe mine mă chema de‑acasă Viorel şi am fost rasoforit cu numele de Visarion şi m‑aşteptam să primesc un
nume monahal care să‑nceapă tot cu litera „V”. Şi a ieşit Cleopa. Pe 2 decembrie avva Cleopa trecuse la Domnul şi în dorul lui
mi‑au pus mie numele acesta. Aş fi voit eu să stau mai mult de vorbă cu părintele Cleopa, dar n‑am apucat să fac asta decât
înainte de călugărie.

Dar cum de s‑a întâmplat să iasă numele Cleopa?
Păi, naşul meu de călugărie – părintele stareţ Antonie – scrisese mai multe bileţele cu nume care începeau cu litera „V”: Vitalie, Vichentie, Varsanufie, etc. Ş‑acuma nu mai ştia altele cu litera aceasta ş‑atunci a scris şi Cleopa – că avea şi el evlavie la părintele. A luat biletele şi le‑a pus într‑un buzunar la vestă şi la momentul călugăriei le‑a aruncat lângă Evanghelie. Iar eu am desfăcut un bilet pe care scria… Cleopa!

Şi uite‑aşa a plecat un părinte Cleopa de la Sihăstria şi s‑a născut altul la Secu!
Ehei! Ca părintele nu e niciunul! Iar eu abia din martie 2000 am venit la Secu. Iacă‑tă că sunt 14 ani deja de când sunt aici! Trece vremea asta pământească tot mai repede…

Şi cumde la Secu, părinte?
Eu cred că Arbore şi Secu au o legătură tainică, poate chiar mistică. Puţine sunt bisericile şi mănăstirile care poartă acest hram. Biserica de la mine, din sat, a început a se zidi pe 2 aprilie 1502 şi a fost isprăvită (şi i s‑a ales şi hramul) la „Tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul” (29 august) într‑acelaşi an…

Şi ca o ironie a sorţii, hatmanul Luca Arbure şi‑a găsit sfârşitul tot prin tăierea capului, în aprilie 1523 (acuzat de trădare – nedovedită! – de către Ştefăniţă Vodă, căruia îi fusese şi tutore!).
Da. Care era problema lui Ştefăniţă Vodă (1517–1521)? El a urmat la tron tatălui său, Bogdan al III –lea „cel Orb” – fiul lui Ştefan cel Mare (1504–1517) –, chiar dacă avea doar 11 ani în momentul acela. De fapt, treburile ţării le purta hatmanul Luca Arbure, care a vrut să îndrepteze relaţiile cu Polonia – pe care le stricase deja Ştefăniţă, pentru că Sigismund n‑a voit să‑i dea o fată de nevastă. Treaba aceasta l‑a costat viaţa pe bătrânul hatman şi nu doar a lui, ci şi a doi dintre fiii săi: Toader şi Nichita.
Însă legătura dintre cele două lăcaşuri de închinăciune este că, exact după o sută de ani, în 1602 (7110), în iunie 7 „au început a se zidi” în piatră mănăstirea Secu „şi s‑a isprăvit în acelaşi an, octombrie 5” – după cum zice pisania. Chiar dacă mănăstirea era gata abia în octombrie, hramul i‑a fost fixat tot „în numele Sfântului Prooroc Înaintemergătorul şi Botezătorul lui Hristos Ioan şi a cinstitei lui tăieri” de către „mult greşitul şi nevrednicul rob al Stăpânului Hristos, Nestor Ureche, marele vornic al Ţării de Jos”…

Dar ştiţi pe de rost pisania?
Nu toată, dar mi‑au plăcut unele ziceri – precum smerita formulare: „mult greşitul”.

Dar care dintre cei doi – părintele Vichentie Mălău (1887–1945) şi părintele Antim Găină (1894–1974) – era mult milostiv, încât dăruia şi dulama de pe el?…

Părintele Vichentie. El de mic copil a venit la mănăstire: de la şapte ani. Dometian, tatăl său, i‑a spus într‑o bună zi femeii  sale: Măi nevastă, noi n‑am făcut nimic pentru mântuire. Mă duc la mănăstire să‑mi plâng păcatele. Cum, pleci şi mă laşi singură cu trei copii? – l‑a certat soţia. Nu – zice. Nu te las: eu iau băiatul şi mergem la mănăstire de călugări, tu ia fetele şi mergeţi la mănăstire de maici. Şi‑aşa au făcut. Părintele Vichentie a venit cu tatăl său la mănăstirea Secu, iar mama cu fetele s‑au închinoviat la mănăstirea Văratec. Dar să ştii că fetele erau mai mici decât părintele: pe una o ducea mama de mâna iar pe alta în braţe. Una a murit pe când avea nouă ani, dar cealaltă – monahia Epraxia – avea să se nevoiască până la adânci bătrâneţi la mănăstirea Văratec. Părintele a plecat în anul următor în Sfântul Munte, împreună cu tatăl său, de unde s‑au întors abia în 1906, după unsprezece ani de nevoinţe. A fost şi stareţ al mănăstirii sale de metanie dar, mai cu seamă, el a devenit cel mai căutat duhovnic al Moldovei de dinaintea celui de‑al doilea război mondial. A trecut la Domnul la anul 1945, în Banat, la mănăstirea Vasiova (pe lângă Bocşa Română) unde fusese trimis ca preot misionar cu cinci ani mai ’nainte.

Dar era tare milostiv părintele Vichentie: tăt dădea! Nimeni nu ieşea vreodată cu mâna goală de la el din chilie. Şi când nu mai avea ce să dea, se dezbrăca de dulamă şi dăruia cămaşa. Când rămânea şi fără cămaşă mergea la maici şi le ruga: Maică a venit Hristos la mine şi nu pot să‑L las să plece cu mâna goală. Împrumută‑mi, te rog, 100 de lei şi o să ţi‑i dau mai încolo, când oi avea. Bineînţeles că maicile îi dădeau banii da nu mai îndrăzneau să‑i ceară înapoi. Şiuite‑aşa, indirect, făceau şi maicile milostenie prin mâna părintelui Vichentie.

Odată s‑a‑mbolnăvit mai grav părintele şi el n‑avea pat în chilie: dormea pe‑o rogojină. Maicile, pline de griji pentru el, i‑au   adus un pat. A stat o zi, a stat două şi a treia zi le‑a spus maicilor să ia patul de acolo că‑l deranjează. Maicile l‑au rugat să‑l mai ţină până s‑o face bine. Ş‑o venit un om năcăjit şi părintele i‑a dat patul cu tot cu aşternuturi. Maicile… că unde‑i patul? Păi dacă vouă nu v‑o trebuit, las‑ că l‑am dat cui i‑o trebuit – le‑a răspuns părintele.

Şi, datorită faptului că a făcut multă milostenie, după ce a trecut la Domnul, mâna dreaptă i‑a rămas neputrezită şi miroase a floare de crin. Din păcate noi n‑o mai avem pentru că în 1959, când au fost izgoniţi călugării din mănăstiri, unul dintre ei a luat şi mâna părintelui Vichentie, ca să nu se piardă. Din păcate tocmai asta s‑a‑ntâmplat, pentru că nu mai ştie nimeni nimic nici de acel monah nici de mâna părintelui – deşi câţiva monahi din mănăstire, dimpreună cu părintele stareţ, au plecat în căutarea lor, după anii ’90.

Odată, pe când era stareţ, părintele Vichentie spoia cu var brâul bisericii (ştii că bate ploaia şi brâul întotdeauna se murdăreşte primul). Şi‑au venit la mănăstire câţiva „ciocoi” din ăştia noi, cu „gulere albe”. Şi l‑au întrebat chiar pe el că unde este stareţul că au ceva treabă cu el. Şi părintele le‑a spus că se duce să‑l caute. Cum egumenul întârzia, domnii aceia au întrebat un frate care era în trecere pe‑acolo despre stareţ. „Păi, răspunse acesta, doar aţi grăit mai‑nainte cu el! Şi s‑au dus deîndată în drumul lor acei oameni…

El e cel care a scris acele apoftegme pe strănile paraclisului?
Da. Are patrusprezece cugetări scrise cu mâna sa în paraclisul Adormirii Maicii Domnului:
Omul rău e cu desăvârşire rău când se preface că e bun.
O conştiinţă fără Dumnezeu e ca un tribunal fără judecatori.
Durerea este o învăţătură.
În anii durerii am învăţat să mă rog.
A nu te mânia niciodată e semn de mare înţelepciune.
Mânia e o scurtă nebunie.
Leneşul e frate cu cerşetorul.
Trândăvia e mama tuturor păcatelor.
A ponegri pe altul e cea mai mare crimă.
Altora să ierţi totdeauna, ţie niciodată.
Din faptele tale vei fi judecată, slugă vicleană.
O cameră fără cărţi e ca un trup fără suflet.
Acel ce ştie să înduioşeze, ştie tot.
Nimic nu e mai liber decât cugetarea.
Numai să le punem noi în practică. Măcar pe „măsura sfertului”. Ştii care e măsura asta?

Nu, părinte. Sau nu‑mi dau seama.
Când citeşti o carte nu poţi s‑o reţii în întregime, dar e bine dacă reţii un sfert din cât ai citit. E bine şi dacă înţelegi un sfert
din cât ai reţinut şi apoi să faci măcar un sfert din cât ai înţeles.

Adevărată măsură. Dar despre părintele Antim… Mi‑a povestit avva Iustin odată că, la bătrâneţe, pe când nu prea mai putea umbla, el îşi scria păcatele şi, ca să le vadă toţi, punea hârtia în geamul chiliei…
Da. A fost un mare trăitor şi un ucenic al părintelui Vichentie. El a trecut la Domnul chiar în ziua de hram: pe 29 august 1974, pe braţele părintelui Iustin Pârvu. Părintele Ioanichie Bălan a scris în Patericul românesc despre părintele Antim, dar părintele Iustin mi‑a povestit exact cum s‑au petrecut lucrurile. Uite, aici stătea, lângă racla părintelui Antim şi zicea: Părintele Ioanichie a scris, dar pe mine nu m‑a întrebat cum a murit bătrânul. Iac‑aşa s‑au petrecut lucrurile: în ziua hramului l‑am lăsat pe părintele Antim la chilie, îmbrăcat cu dulama şi am plecat la Liturghie. Când a sosit momentul împărtăşirii, am venit la chilia lui. Bătrânul era în picioare, îmbrăcat cu cămaşa albă de la călugărie şi cu o lumânare aprinsă în mâna dreaptă! Aşa ne aştepta! S‑a împărtăşit şi după o jumătate de oră a trecut la Domnul.

Era om blând; şi furnica o dădea la o parte ca nu cumva s‑o calce! Dacă‑i cerea cineva sfat, întâi îi zicea să caute prin cărţi dar mai apoi, după vreo două-trei zile, se ducea şi‑l povăţuia înţelept pe monahul care avea trebuinţă de îndrumare. L‑am întrebat pe părintele Iustin Pârvu: „Cum era părintele Antim, avva?”. „Cum să fie? Când am venit ucenic la el, avea un metru ster de lemne de foc la chilie şi când am plecat, tot cu aceleaşi lemne l‑am lăsat!”.

Mi‑a spus şi mie odată că de multe ori, iarna îngheţa apa pe pereţii chiliei părintelui Antim, dar el tot nu făcea focul…

Când a fost părintele Iustin pe la noi, a urcat mai greu scările până aici, la paraclis, că ai văzut ca‑s mai înguste. Şi s‑a oprit în
cârjă şi mi‑a spus: „Măi, am păţit ca părintele Antim!”. „Cum adică părinte?”. „Şi el, tot aşa se oprea pe drum când îl duceam la paraclisul Sfântului Nicolae”. „Ei, lăsaţi că data viitoare când o să veniţi o să fiţi mai întremat părinte”, am zis eu. „Data viitoare o să fie în Domnul!”, mi‑a răspuns el. Şi aşa a şi fost, căci nu peste multă vreme a trecut la cele veşnice.

Avva nu prea ieşea din mănăstirea sa, dar dacă trebuia neapărat făcea şi asta şi întotdeauna când era prin preajmă, trecea pe
la părintele Antim, pe la Secu! Avea mare evlavie la el!

Nu părintele Antim a fost preot într‑un sat pe aici prin Pipirig?
Ba da. A fost preot misionar în satul Pluton şi cât timp a păstorit el acolo n‑a fost nici un divorţ în localitate şi nici un sectar! Şi în ziua de azi toţi sătenii sunt ortodocşi. După revoluţie, prin anii ’90, au venit oameni „de‑afară” să cumpere pământ şi să facă o casă de adunare. Şi sătenii i‑au întrebat ce vor să construiască acolo, iar când le‑au aflat intenţiile, s‑au adunat cu toţii şi i‑au scos afară din sat. Nici în zi de azi nu există sectari în Pluton!

A venit odată la noi, la Secu, un părinte pe nume Ghenadie, din Prisăcani, un sat de pe malul Prutului, de unde era şi avva Antim, de loc. S‑a închinat şi la racla părintelui şi a povestit apoi în biserică, acasă, despre toate acestea. Şi‑l întreabă o băbuţă: „Chiar l‑aţi găsit pe părintele Antim? Că eu mă spovedeam la el, la Agapia, dar după Decret am ieşit în lume şi n‑am mai ţinut legătura cu el”. Şi bătrâna a ţinut morţiş să plătească ea autocarul şi‑au venit în felul acesta sătenii părintelui la el…

Eu am rămas uimit de faptul că‑şi punea păcatele în geam, scrise pe‑o foaie – de parcă cine ştie ce păcate avea el! – ca să le vadă toată lumea…
Smerenia, vezi!

Văd că aţi învăţat multe părinte de la cei dinainte şi despre cei dinainte. Care este cea mai folositoare învăţătură ce v‑a rămas de la ei?
Ce am învăţat eu de la bătrânii pe care i‑am cunoscut? Că trebuie să ne străduim să avem întotdeauna aprinsă candela faptelor bune. Eşti iubitor de învăţătură fă‑te dară şi iubitor de osteneală. Altfel ajungi la îngâmfare. Aşa că fă tuturor totdeauna binele după puterea ta (chiar şi vrăjmaşilor tăi, că atunci ţi‑L faci pe Dumnezeu prieten), dar cată să nu ţi se stingă niciodată candela aceasta, a faptelor bune! Că atunci poate te vei învrednici să auzi cuvintele Stăpânului: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. (Matei XXV,21).

Aşa este părinte. Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”. Şi un cuvânt de folos…
Rabdă necazurile şi nu te lăsa de rugăciune (că atunci îl părăseşti pe Dumnezeu).
Fă aşa şi te vei folosi.

Amin, părinte!

 

George Crasnean

Secu, la sărbătoarea Sfintei Salomeea, mironosiţa, AD 2014.