Revista:

Mucenicii care plâng

4

În primii mei ani de vieţuire în Mânăstirea Secu, printre ascultările care mi‑au fost încredinţate a fost şi cea de ghid al mânăstirii. Îmi amintesc cu drag şi cu emoţii înalte acele clipe în care a trebuit să învăţ pe dinafară paginile de istorie a acestei vechi vetre monahale. În câteva ore a trebuit să‑mi fixez principalele date şi evenimente, căci timpul parcă nu mai avea răbdare. Şi, slavă Domnului, a fost bine – chiar în prima zi, în a doua jumătate a zilei am avut două autocare cărora a trebuit să le aşez la inimă câteva cuvinte. Multe dintre filele cronicarului le cunoşteam din perioada seminarului, când îmi petreceam vacanţele în mânăstire. Dar nu asupra acestui lucru vreau să mă opresc, ci alte gânduri tainice se vor aşternute pe hârtie.

 

În acea perioadă am avut multe bucurii duhovniceşti şi multă pace în suflet, daruri ce sunt strecurate de Domnul la toate ascultările la care este chemat cel ce vieţuieşte într‑o mânăstire. Aceste daruri au fost binecuvântate însă în vara anului 2005 şi de alte evenimente, noi şi minunate pentru mine, vechi şi obişnuite pentru alţii…

Nu am să uit niciodată luna august din acel an, o lună presărată cu multe încercări în toată ţara, o lună în care inundaţiile au produs multă suferinţă şi necazuri în diferte zone ale ţării. Unii dintre înţelepţii lumii de astăzi le socotesc ca fenomene meteorologice ciudate, produsul diferiţilor factori. Părinţii Bisericii spun că ele sunt semne de la Dumnezeu pentru purtarea noastră necuviincioasă şi lipsită de orice morală. Însă toate sunt îngăduite de Dumnezeu şi sunt trimise cu un scop anume. Şcoala vieţii m‑a învăţat că nimic din ceea ce se iveşte, la prima vedere neprevăzut, nu este la voia întâmplării. Este adevărat că poate nu le înţelegem pe toate pe moment, însă ni se vor descoperi în clipa cuvenită. În acest cadru în care mulţi obraji erau udaţi cu lacrimi, iar ecteniile răsunau zilnic în biserici către Domnul pentru oprirea ploilor, un fapt minunat mi‑a fost dat să trăiesc.

Întoarcere în timp…

După ce am vorbit unui grup de pelerini din Bucureşti despre istoria Mânăstirii Secu, cum a luat fiinţă, personalităţi de seamă ce au vieţuit aici şi alte lucruri ce formează tezaurul oral al unui loc ce mustește în istorie și cultură, ne‑am îndreptat spre Colecţia de Obiecte Bisericeşti, unde le‑am prezentat obiectele de patrimoniu ce au rămas de la înaintaşii noştri ca mărturie peste veacuri a trecutelor vremuri. Am mers apoi pe cele două laturi ale mânăstirii şi s‑au închinat la cele două paraclise, cel al „Adormirii Maicii Domnului” şi cel al „Sfântului Nicolae”, apoi am coborât scările ca să le arăt locul unde au fost martirizaţi călugării din Mânăstirea Secu în 1821. Acest loc pe care îl ştiam de la bătrânii mânăstirii, care şi ei la rândul lor îl aflaseră de la cei ce vieţuiseră înaintea lor, mărturie ce trebuia transmisă cu multă pricepere şi sfinţenie din generaţie în generaţie, ca un odor de mare preţ.

Atunci, în 1821, în toamna acelui an vitreg, mânăstirea noastră a fost ocupată de eterişti. Lupta revoluţionarilor greci cu turcii va provoca mari daune Mânăstirii Secu. Aici s‑a desfăşurat ultima confruntare, din nefericire câştigată de turci.

Grecii, fugind de mânia turcilor, au alergat pe valea pârâului Secu şi s‑au adăpostit aici. Mânăstirea Secu oferea avantaje prin construcţia ei ca o cetate medievală, prezentând multă siguranţă. În acele zile, turcii, căutând să izgonească pe răsculaţi, au încercat diferite metode de a pătrunde în cetatea‑mânăstire. Au incendiat Paraclisul „Sfântului Ierarh Nicolae”, construit pe atunci din lemn, pentru a escalada zidurile, însă nu au izbutit. După mai multe zile de rezistenţă şi mari sacrificii, mânăstirea a fost incendiată. Turcii au făgăduit că dacă porţile se vor deschide, îi vor lăsa în pace pe cei ce vieţuiesc în ea. Însă nu s‑au ţinut de promisiune. În ceasul când zăvoarele de lapoarta mânăstirii au căzut, s‑a dezlănţuit un cumplit atac în curte şi în biserică, iar călugării şi luptătorii greci eterişti au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei de către păgâni. O parte dintre călugări au reuşit să fugă şi să se ascundă în pădure de mânia turcilor, însă 24 dintre ei au murit ca martiri. Opt dintre ei au fost omorâţi în biserică, încercând să‑şi apere odoarele. Sângele lor fierbinte de credinţă a muiat întreaga podea a bisericii. Turcii nu au fost mişcaţi de nevinovăţia chipurilor smerite. Au scrijelit pictura din biserică, au dărmat candelabrul mare, confecţionat din argint în atelierele mânăstirii, iar la plecare un turc a crestat icoana Maicii Domnului cu iataganul. Păgânul însă nu a ştiut că icoana este făcătoare de minuni, şi la poarta mânăstirii a murit pe loc. Icoana nu este restaurată, ci este păstrată, în pronaosul bisericii, cu acele crestături pe chipul Maicii Domnului şi a
Domnului Iisus Hristos, spre a fi şi altora spre mărturie. Sabia turcilor a fost însetată mult de sânge. Ei nu s‑au mulţumit cu atât. În faţa bisericii i-au decapitat pe părinţii ce încercau să fugă în pădure, iar ultimilor monahi le‑au tăiat capetele la intrarea în beci, unde încercau să se ascundă.

Multă durere, lacrimi fierbinţi, trupuri strivite şi scuturate de păcate au lăsat turcii în urmă. Atâta sfâşiere încât nici Maica Domnului nu a mai putut răbda şi a pedepsit cu moartea pe unul din cei fără de minte.

Academicianul Virgil Cândea, în lucrarea Carte veche românească în colecţiile BCU Bucureşti, tipărită în anul 1972, la p. 122, aminteşte de menţiunea făcută de schimonahia Olimpiada, a doua stareţă a Mânăstirii Văratec, pe marginea lucrării Apologhia Sfântului Dimitrie al Rostovului, tipărită la Iaşi în 1803, în care sunt enumerate numele călugărilor omorâţi de ienicerii păgâni în curtea mânăstirii: Arhim. Vasile, Ieroschim. Gavriil, Schim. Calistru, Schim. Pamvo, Mh. Neofit, Mh. Proclu, Mh. Pantelimon, Mh. Pahomie, Mh. Anatolie, Mh. Onisim, Mh. Dalmat, Mh. Ieremia, Mh. Toma, Mh. Ioasaf, Mh. Patrichie, Mh. Ghedeon, Mh. Veniamin, Mh. Teodot, Mh. Iona şi fraţii Ioan, Dumitru, Ioan, Vasile şi Hagi Ioan.

… şi minunea din zilele noastre

Dau paginile istoriei înainte, acolo unde încă nu au fost scrise filele… Auzisemdin bătrâni că până în zilele noastre apar pe pământ pete roşii de sânge, pe locul unde au fost tăiaţi cu sabia cuvioşii martiri. Însă, doar auzisem. Dar, o, minune, ce vedem! În faţa noastră pământul era roşu. Ştiam că acel loc era binecuvântat, dar nu ne aşteptam ca la ceasul şi timpul acesta să mai plângă mucenicii, şi încă cu pete de sânge… Nu pentru că nu ar avea de ce plânge, ci mai ales pentru nevrednicia noastră de a vedea asemenea fapte minunate. Dar Dumnezeu cu cei păcătoşi face multă milă. Am îngenuncheat cu toţii şi ne‑am însemnat cu semnul izbăvirii. Nu se poate descrie fiorul ce străbătea sufletele noastre. La unii ochii erau umezi, la alţii mâinile doreau să atingă pământul cel înroşit şi binecuvântat, iar alţii nu mai conteneau să se oprească din a‑şi face semnul Sfintei Cruci. Trupurile şi sufletele noastre trăiau o minune, fapt ce nu mai fusese dăruit de multă vreme.

În vremuri când în ţară domnea jalea, iată că şi mucenicii de la Secu au arătat că plâng înaintea Tronului Slavei, şi nu plâng oricum, ci cu sânge fierbinte, sânge de credinţă, spre mângâierea unora şi mustrarea altora…

După acea zi, petele roşii au mai stat ca mărturie multă vreme. Apoi au mai apărut, tot aşa la ploi mari şi din senin… O bătrână din Pipirig, Elena Chirilă, născută în 2 mai 1923, îmi mărturisea cu ceva timp în urmă: „Eram copilă şi veneam la slujbe cu mama şi cu alte femei din sat. Femeile stăteau în biserică, iar eu mă jucam cu alţi copii de vârsta mea şi umblam desculţă prin curtea Mânăstirii Secu. Ţin minte până mor că apăsam cu degetele de la picioare în pământ când ploua şi ieşea sânge. Era aşa stacojiu! Părinte, era pământul ca un burete! Mama ne certa şi ne spunea: «Măi nu mai călcaţi acolo, voi nu ştiţi că‑i păcat? Acolo au fost tăiaţi părinţii şi‑i loc sfânt! Plecaţi de acolo! N‑ aveţi unde vă juca, decât acolo?»” Astăzi acel loc este împrejmuit cu un gărduleţ, iar deasupra pământului înroşit s‑au plantat flori, florile curăţiei. Locul este binecuvântat şi cu o cruce de lemn de unde Hristos Domnul priveşte zilnic la cei ce se odihnesc dedesubt şi la cei ce vin să se închine. O candelă suspină mereu, acolo, la piciorul crucii, pentru cei ce au avut credinţa nepătată…

 

Fragment din cartea „Fotopateric. Chipuri smerite din Mânăstirea Secu”, în curs de apariţie la Editura Lumea Credinţei

Ierom. Hrisostom Filipescu, Egumenul Schitului Ţibucani