Revista:

Cuviosul Parinte Iezechiil Bura

Untitled

Haina, chilia, pravila, ascultarea, participarea la slujbe. Astfel ni se înfăţişează adesea monahul. De aceea uneori ni se pare că frontiera dintre el şi noi este atât de evidentă încât – cu excepţia pelerinajelor când, o scurtă vreme, păşim dincolo de cercul impus de noi înşine – puţine ne sunt comune. Cu toate că drumul ne este acelaşi şi doar răbdarea străbaterii lui separă cerul său de cercul nostru. Începutul însă nu diferă. Doar popasurile noastre, uneori închipuite ca ajungeri la destinaţie, fac deosebirea. Ce este, aşadar, un monah? Calea străbătută de către Cuviosul Iezechiil al Căldăruşanilor ar putea fi un răspuns.

 

S-a născut în 1887 în Transilvania, la Vinerea, la mai puţin de 50 de kilometri de Hunedoara. Ţăran, asemenea părinţilor săi. Ca şi bunii săi, află nădejde şi bucurie şi rost în rugăciune şi Sfânta Liturghie. Precum ei, la anume ceas, devine cătană în armata crăiască. Şi puţin mai mult de atât, adică parte din război. În ofensiva austro-ungară din Galiţia, în vara lui 1915, Ion Bura, alături de alţi camarazi, este luat prizonier de către ruşi. Urmează doi ani de frig, foame şi mizerie în diverse lagăre de muncă. Din 1917, spaţiul suferinţei este Siberia. Este prins între doborârea de copaci, loviturile gardienilor, izolare, păduchi. Ultima piesă – epidemia de tifos exantematic. Primii bolnavi. Cei dintâi morţi. Gropile săpate în grabă. Noi bolnavi. Printre ei – Ion Bura. După luni de deznădejde, mânie şi spaimă, între durere, febră şi erupţii, din frica de moarte, din dorul de casă, sumă a amintirilor rânduielii celei bune, se croieşte nădejdea: „Doamne, de mă vei vindeca şi de voi fi iar liber, Te voi sluji întreaga-mi viaţă!”

Rugăciunea îi este ascultată. Întâi tămăduirea, apoi drumul spre casă, alături de alţii. Trei luni, pe fondul închegării păcii, pe jos, în căruţe, cu trenul, străini, amintind de eroii următorului război, cel al romanelor lui Primo Levi.

Vara lui 1920, la Vinerea. Mormântul tatălui. Insistenţa rudelor de a se aşeza la casa lui. Logodna, apoi nunta. Şi promisiunea din lagăr. La mai puţin de o lună – despărţirea. El – hotărât a nu răsplăti cele primite cu uitarea – caută să trăiască în afara celor ce definesc lumea. Ea – însetată de fiecare dintre sclipirile şi sunetele şi aromele vieţii trăite din plin. Începe un nou drum. Ca şi în cazul celui dinainte, ţinta este aflarea locului ce se cuvine a se numi acasă. Paşii îl poartă dincolo de pragul a nu puţine mânăstiri. Priveşte, ascultă, simte. Şi, mulţumind şi pentru găzduire, dar mai cu seamă pentru cuvântul de folos, continuă drumul.

Vara lui 1922, înaintea porţilor Căldăruşanilor. Vreme de trei ani îndeplineşte ascultări. La cuhnie, stăreţie şi biserică. Apoi, la 20 aprilie 1925, primeşte tunderea în monahism. Fratele Ioan devine Cuviosul Iezechiil. Astfel ştie că, departe de împlinirea unei promisiuni, este doar primitor de dar nou. Sub chip de nouă ascultare, cea de paracliser şi de responsabil pentru muzeul mânăstirii. Roadele darului nu întârzie a se înălţa. Atent la toate, îngrijind, curăţând, aşezând fiece obiect cu grijă, plin de bucurie, „fire foarte blândă, încet la vorbă, senin la faţă, milostiv
la inimă” (Cuviocul Ioanichie Bălan), se împarte între îndatoririle primite şi pravila de chilie. Şi, astfel, liniştea coboară în sufletul său.

Într-o dimineaţă este aflată uşa muzeului spartă şi este descoperită lipsa unora dintre odoare. Ca în alte situaţii similare, cea mai la îndemână opţiune este inventarea unui ţap ispăşitor. Iniţial, Cuviosul Iezechiil este învinuit de neglijenţă. Apoi de complicitate la furt. Este arestat, anchetat şi devine victimă a excesului de zel al oamenilor legii. Singura cale a probării nevinovăţiei, ca şi odinioară, nu poate fi decât rugăciunea. Şi hoţii sunt descoperiţi. Eliberat, reia viaţa monahală în acelaşi ritm, cu aceeaşi smerenie. În 1927 devine ierodiacon. Şi eclesiarh. Vreme de doi ani supraveghează cu preocupare fiecare aspect al desfăşurării slujbelor şi preocuparea pentru fiecare dintre membrii obştii sporeşte.

În 1927 este hirotonit preot. Ca de fiecare dată, bucuria este încolţită de o grijă pe măsură deoarece devine casierul mânăstirii. Şi dacă nu simţise nici oboseală, nici apăsare potrivind fiecare dintre nuanţele rânduielii pe care se înalţă viaţa ctitoriei lui Matei Basarab, responsabilitatea chivernisirii banilor uneia dintre cele mai mari obşti monahale muntene îi pare mustrare dificilă. Aşa încât rugăciunea sa sporeşte, lectura Psaltirii şi a Vieţii Sfinţilor se înteţeşte, iar privegherea se schimbă în una mai aspră. Ajutorul lui Dumnezeu şi grija Maicii Sale continuă a rodi. Unul dintre chipurile mângâierii – împlinirea unei dorinţe a copilăriei. Nu rareori, în biserica din sat, în vremea citirii Evangheliei, mai ales în zi de praznic, se gândea la locurile în care păşise Mântuitorul. Şi deşi închipuirile erau bogate, cu toate că învăţătorul
expusese planşe ce arătau fărâme din acele meleaguri, mulţumirea nu îi era nici pe departe întreagă. De aceea la 48 de ani, în primăvara lui 1935, primind binecuvântarea stareţului de a porni către Ţara Sfântă, simte din nou fiorul unei bucurii ce s-ar putea numi fericire. Se închină la Mormântul Domnului, trece pragul mânăstirilor, zăboveşte înaintea Iordanului, se opreşte pe malul Mării Tiberiadei, iar la începutul verii se întoarce la Căldăruşani. Unde află început de drum nou, căci stareţul are nevoie de un administrator vrednic pentru via mânăstirii de la Ceptura, în Prahova. Purtarea fiecăreia dintre ascultări cu vrednicie deplină îl recomandă pe Părintele Iezechiil ca fiind cel mai potrivit.

Preot al unei biserici ai cărei enoriaşi sunt prea puţin avuţi, silit să negocieze cu lucrătorii viei dintre care destui nu pe deplin diferiţi de cei din parabola rostită de Mântuitor în Templu şi cuprinsă în Evanghelia Sfântului Apostol Matei, urmează calea însuşită în Lavra Sfântului Pantelimon din Athos de către Sfântul Cuvios Siluan în calitate de iconom.

Astfel, avându-i mai curând ca fii duhovniceşti şi prea puţin ca angajaţi ai mânăstirii, reuşeşte prin blândeţe să le devină model. La fel se întâmplă şi cu parohienii din Ceptura, care, percepându-l drept preot al săracilor, sunt prezenţi la fiecare Sfântă Liturghie. Milostivirea şi cuvântul de folos se împletesc cu privegherea şi citirea mănunchiurilor de pomelnice, a Psaltirii şi hrănirii din rugăciunea neîntreruptă.
Fiecare – ca îmbucurare şi pregătire pentru încercări noi.

În 1961, când biserica este închisă, îşi află doar sieşi vină că, urmare a greşelilor săvârşite, Dumnezeu nu-i îngăduie a întâmpina Învierea alături de credincioşi în ctitoria basarabă. Boala îi devine alinare ca şi grija faţă de sine a celor pe care îi ajutase până atunci. Întremându-se, primeşte cuvânt de retragere la Mânăstirea Dealu, devenită cămin pentru călugări vârstnici. Nu îşi află aici liniştea. Despărţit de lavra de metanie, departe de enoriaşi, fără putinţa de a săvârşi Sfânta Liturghie, beneficiind de prea mare atenţie care îl stânjeneşte, revine la via din Ceptura. Aici îşi petrece cei din urmă ani. După ce oferă ultime sfaturi, se împărtăşeşte şi, în dimineaţa de vineri, 27 februarie 1970, de praznicul Sfântului Cuvios Mărturisitor Procopie, cu două săptămâni înaintea începerii Postului Paştelui, trece la cele veşnice. Este înmormântat în cimitirul din apropierea bisericii în care slujise.

Chilia, haina, desprinderea de lume. Trăsături ale unui crochiu monahal. Pentru a deveni cu adevărat portret se cuvine să nu ignorăm parcurgerea drumului. Şi, mai cu seamă, ocolirea popasurilor ori lepădarea crucii. Doar astfel descoperim imaginea întreagă a ceea ce, asemenea Cuviosului Iezechiil Bura, fiecare dintre călugări reprezintă – tindere spre împlinirea cea curată.

 

Vincenţiu Dascălu