Revista:

Parintele Daniil Sandu Tudor

Untitled

Este întemeietorul grupului Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim şi principalul animator al întâlnirilor care se petreceau acolo în anii 1945-1948. Dar personalitatea Părintelui Daniil Sandu Tudor este mult mai complexă şi a fost rapid simplificată” de legendele rămase în urma sa, plecând uneori de la regretabile inexactităţi. Numele său real este Alexandru Teodorescu, însă odată cu debutul literar şi gazetăresc şi-a ales pseudonimul Sandu Tudor. Alexandru Teodorescu s-a născut în anul 1896 la Bucureşti şi a mai avut trei fraţi. Tatăl său a fost magistrat şi – iată o primă clarificare necesară – nu făcea parte dintr-o familie bogată, ca dovadă că fiul său Alexandru (Sandu) nici nu a avut bani să termine Artele Plastice când a intrat la Universitate…

 

Este adevărat însă, Sandu Tudor a avut o viaţă tumultuoasă, fiind o fire incomodă, cu un temperament vulcanic. A participat, începând din 1916, la Primul Război Mondial. Ulterior, a început studii universitare la Bucureşti în Arte Plastice, dar a fost nevoit să renunţe din motive financiare. S-a angajat în marina comercială, prilej cu care a călătorit în lume timp de trei ani.

Apoi, după mai multe slujbe minore, a trăit din publicistică, fiind primit la început în redacţia revistei Gândirea (1927). În paralel, publică poezie în importante reviste ale vremii, precum Mişcarea literară, Contimporanul, Convorbiri literare etc. În anul 1927 a scris un prim acatist pe care l-a închinat Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov, lucrare care în 1928 primeşte binecuvântarea pentru a fi publicată (aceasta se va întâmpla abia în 1942) şi, cităm, „elogii” din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În anul 1929 face o călătorie la Sfântul Munte Athos, primind binecuvântarea viitorului Mitropolit al Bucovinei Tit Simedrea. La Sfântul Munte, unde va sta câteva luni, Sandu Tudor este introdus în tainele isihasmului. Întors la Bucureşti, înfiinţează în 1932 o revistă săptămânală de cultură intitulată Floarea de Foc (cu apariţie inconsecventă) şi jurnalul Credinţa (1933-1938). Devine un publicist incomod prin articolele şi polemicile pe care le scrie. La cele două publicaţii îi are colaboratori pe Eugen Ionesco, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Zaharia Stancu şi alţii.

Este perioada în care câştigă mai bine, astfel încât îşi cumpără un avion personal pe care îl pilotează singur. În august 1937, întorcându-se de la munte dintr-un zbor de antrenament şi îndreptându-se spre aterizare, avionul intră în vrie şi se prăbuşeşte, iar Sandu Tudor scapă cu viaţă în mod miraculos, fără a fi vătămat grav (şi-a rupt, se pare, o mână). Va povesti celor apropiaţi că în timp ce avionul se prăbuşea s-a rugat Maicii Domnului ca să fie salvat. Din acel moment, dedicaţia sa faţă de căutarea creştină devine şi mai fermă, chiar dacă a început încă din fragedă tinereţe, aşa cum mărturiseşte într-o scrisoare adresată primei sale soţii. Subsemnatul a publicat recent, integral, această scrisoare în revista Convorbiri literare (numărul din februarie 2015), tocmai pentru a arăta că avem de a face cu un om care era înscris pe orbita căutării creştin-
ortodoxe încă de foarte tânăr. Faptul că această căutare a ajuns la liman abia în a doua jumătate a vieţii este în firescul acestei lumi. Fără a intra în amănunte, mai ales că epistola anunţă finalul relaţiei dintre cei doi soţi, iată un mic fragment din această scrisoare trimisă în anul 1931 Virginiei Teodorescu (născută Gheorghiu):

„În ceea ce mă priveşte, din copilărie eu am înţeles că rostul meu e să slujesc în chip viu, pe deplin, Adevărul cel viu şi deplin, care cu un cuvânt învechit se zice D-zeu. Dar L’am trădat. [subl. M.V.] Când m’am întâlnit cu tine semne şi împrejurări îmi arătau că trebui să merg să’L slujesc pe El. Dar din nou am trădat. M’am recules însă atunci şi am încercat să fac din legătura noastră, care era pornită dintr’o greşală iniţială, dintr’o poftă trupească, să fac tot o slujire a Lui. Drumul însă era greşit, cuprindea în sămânţa lui păcatul, iară eu am fost prea om, prea slab, prea păcătos.”

Un discurs impresionant, profund creştin, care ne dezvăluie un Sandu Tudor mult diferit faţă de ceea ce s-a tot spus până astăzi despre el. Un om care, după cum mărturiseşte, este frământat de căutarea creştină a Adevărului „cel viu şi deplin” încă din copilărie!

Cei doi soţi vor divorţa, dar Sandu Tudor nu pare pregătit încă să se dedice total vieţii monahale. Se va mai căsători de două ori…

Un prim pas concret care anticipa coagularea grupului Rugul Aprins a fost făcut în anul 1943, atunci când la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură –, în luna august, au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi
care urmau să conferenţieze, să mediteze împreună timp de o săptămână pe tema misticii creştine. Aceştia erau Părintele Nicolae M. Popescu, Părintele Benedict Ghiuş, Anton Dumitriu, Constantin Noica, Alexandru Mironescu, Alexandru Elian, H.H. Stahl, Paul Sterian, Petru Manoliu şi Sandu Tudor.

Participă ca ofiţer şi la Al Doilea Război Mondial. După război, fiind singur – trecuse prin trei căsnicii ratate, fără să fi avut copii –, Sandu Tudor intră ca frate în obştea Mânăstirii Antim, unde joacă un rol activ în restaurarea bisericii şi organizarea întâlnirilor Rugului Aprins. Începând chiar din ianuarie 1945, Sandu Tudor intră în comitetul care îşi propusese restaurarea Mânăstirii Antim. Aici – va locui în clopotniţă – îşi va aduce legendara sa bibliotecă. Prietenii săi de suflet îl vizitau adesea, astfel încât, urmare a altor întâlniri de ordin cultural care se desfăşurau iniţial acolo (grupul Duh şi slovă), ideea conferinţelor săptămânale pe tema misticii creştine apare firesc. Marea lor şansă este că în Duminica Rusaliilor din anul 1945 îl descoperă la Mânăstirea Cernica, prin intermediul Părintelui Nicodim Bujor, pe Părintele Ioan Kulîghin (numit şi Ioan cel Străin), aflat deja în România din decembrie 1943, fiind adăpostit aici împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului de furia
bolşevismului rusesc, de pe urma căruia deja pătimiseră. De la acest părinte rus, trăitor cândva la celebra Mânăstire Optina, aveau să afle multe din tainele rugăciunii neîncetate şi ale isihasmului…

În februarie 1946, un grup format din Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija, Anton Dumitriu, Paul Sterian, ajutaţi de stareţului mânăstirii, Părintele Vasile Vasilachi, face o cerere înaintată Patriarhului Nicodim prin care solicită binecuvântarea pentru funcţionarea grupului Rugul Aprins al Maicii Domnului.

Faptul că la conferinţele Rugului Aprins participau şi luau cuvântul importante personalităţi ale culturii laice laolaltă cu clerici de un ridicat nivel intelectual îi conferă acestui grup un caracter de unicat în Ortodoxie. Iată câteva nume dintre cei care participau în mod curent la întâlnirile de la Antim: Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Olga Greceanu, Ştefan Todiraşcu, Paul Constantinescu, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Elian, Alexandru Duţu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, dar şi clerici precum Părinţii Vasile Vasilachi, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Petroniu Tănase, Roman Braga, Andrei Scrima, Felix Dubneac, Antonie Plămădeală, Adrian Făgeţean.

Scopul acestor întâlniri era duhovnicesc – nu poate fi asimilat unui cenaclu! – şi apoi cultural, nicidecum politic. Factorul coagulant a fost căutarea mistică ortodoxă. Putem conveni însă că un om cu o intensă viaţă duhovnicească, conştient asumată, ajunge în timp la o anume
luciditate, la trezvie – ceea ce atrage şi implicaţii politice. Astfel de oameni nu pot fi manipulaţi cu uşurinţă, au capacitatea de a sesiza minciuna unui sistem politic precum cel comunist…

În anul 1948, Sandu Tudor este tuns în monahism, primeşte numele Agaton, apoi ajunge la Craiova şi la Mânăstirea Crasna. În anii 1950-1952, monahul Agaton este arestat sub pretextul unor activităţi controversate din perioada războiului. După eliberare, ajunge la Mânăstirea Sihăstria, devine ieroschimonah, primind numele Daniil şi este numit stareţ la Schitul Rarău (Suceava). Periodic, Părintele Daniil revine în Bucureşti, unde se întâlneşte cu prietenii săi de suflet, fiind urmărit de Securitate. Întâlniri ale unora dintre participanţii Rugului Aprins se mai petrec cu discreţie chiar la Mânăstirea Antim ori la Mânăstirea Plumbuita, ori acasă la Olga Greceanu, la Constantin Joja sau la Alexandru Mironescu. Părintele Daniil este arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958 în casa lui Alexandru Mironescu. Alături de gazda sa, profesorul Alexandru Mironescu, mai este arestat şi fiul acestuia, studentul Şerban Mironescu. În total, lotul Rugului Aprins numără 16 arestaţi, binecunoscuţi deja. În urma unui regim foarte dur la care este supus în închisoare, Părintele Daniil se mută la Domnul în noiembrie 1962 la Aiud. Data morţii trecută în fişa medicală este 17 noiembrie, iar motivul este „hemoragie cerebrală”, existând suspiciunea unor torturi sau traumatisme fizice la care a fost supus.

În pofida unor bârfe şi dezinformări, în libertate, ca şi în închisoare, Părintele Daniil Sandu Tudor a fost unul dintre deţinuţii care au refuzat constant colaborarea cu regimul comunist…

O cercetare atentă a presei interbelice şi a articolelor scrise de Sandu Tudor ne dezvăluie o personalitate complexă, o conştiinţă vie, un om preocupat de soarta societăţii şi a lumii în care trăia, un bun român.

Foarte departe aşadar de acele câteva „ştampile” care i s-au aplicat, grăbit sau cu intenţie, de-a lungul timpului. Sunt etichete care dăinuie şi astăzi, din păcate, în majoritatea scrierilor ori intervenţiilor publice referitoare la jurnalistul şi scriitorul Sandu Tudor – fie acestea ale unor clerici, fie ale unor mireni preocupaţi de cultură şi de spiritualitatea creştină. Etichetele şi prejudecăţile, constatăm, sunt alimentate în bună măsură de „scandalurile” şi polemicile în care Sandu Tudor, conducătorul ziarului Credinţa, a fost implicat.

Jocurile periculoase în care s-a angrenat fără teamă, articolele foarte dure pe care le-a scris în anii ’30 atât împotriva legionarilor, cât şi împotriva comuniştilor l-au transformat pe Sandu Tudor într-o ţintă sigură a calomniilor acestora. Iată câteva din motivele pentru care suntem îndreptăţiţi astăzi să medităm mai adânc atunci când ne referim la acuzele aduse acestui personaj atât de contradictoriu în prima parte a vieţii, până la finele celui de Al Doilea Război Mondial.

Iată doar o mărturie făcută de profesorul Alexandru Mironescu, care a fost probabil cel mai apropiat prieten al Părintelui Daniil Sandu Tudor. Într-o discuţie avută cu Nichifor Crainic, în martie 1968, Mironescu notează: „De Sandu Tudor, pe care [N. Crainic] l-a cunoscut înainte de
a deveni prietenul meu, vorbeşte cu asprime implacabilă, chiar după ce eu, prietenul lui, îi vorbesc de omul pe care văd că nu-l cunoaşte deloc. Despre talentul lui Sandu vorbeşte cu preţuire, dar şi aici ignoră amplul şantier de probleme şi realizări în care s-a mişcat din ce în ce mai profund Sandu.” [Alexandru Mironescu, Admirabila Tăcere. Jurnal inedit (1967-1968), Ed. Eikon, Colecţia Arhiva Rugului Aprins, 2014, p. 244]

Majoritatea scrierilor Părintelui Daniil Sandu Tudor au fost publicate până astăzi la Editura Christiana, în seria care i-a fost dedicată, cele mai importante fiind cele cinci acatiste între care şi cel intitulat Imn acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu. Un ferm mărturisitor, întemeietorului unei mişcări unice în peisajul Ortodoxiei, un inspirat scriitor de acatiste, mort ca un martir în închisorile comuniste,
Părintele Daniil Sandu Tudor abia de aici înainte pare că ni se va descoperi cu adevărat…

 

Marius Vasileanu