Lumea Monahilor nr. 93, martie 2015

LM 93

EDITORIAL

 

MAREA TRECERE

Mai întâi e noaptea ridicării din morţi a Fiului Omului – albă şi solară, cu străzile învârstate de lumânări, cu slujba Învierii aşezată firesc în miezul ei ca gălbenuşul în ou, o slujbă în faţa căreia răul, păcatul şi moartea fac implozie. Apoi vine Duminica Paştilor această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor, ziua aşezată de Mântuitorul, prin ridicarea Sa din morţi, în afara timpului şi spaţiului, dincolo de eshaton. E ziua cea mare, albă şi tăcută, în care făptura nu se mişcă, în care totul pare înlemnit de bucuria ce-ţi opreşte până şi răsuflarea, ziua în care carnea lumii e atât de străpunsă de har încât devine străvezie pentru Duh.
Şi străvezenia aceasta creşte şi te pătrunde şi în toată săptămâna luminată şi în zilele ce vin după ea. E un iureş de fericire pură, un cântec mut, în care se prinde toată zidirea, cu copaci înfloriţi, cu aburul cald al primăverii iţit din pământ, un iureş în care dăm şi noi năvală şi din care ieşim doar pe măsură ce întunericul şi patimile încep să ne înghită din nou, trăgându-ne înapoi în timp. Apoi, încet, bănuim iarăşi că zilele au ore, vedem că orele au clipe şi simţim că ele, clipele, au prins să mărunţească din nou repede totul, până şi rugile.
Aşa ne întoarcem în lumesc, dar ne rămâne în ochi şi nări, duminică de duminică, mireasma luminii Paştilor, clipa în afară de timp în care am putut străpunge veacul, întrezărind lumina Împărăţiilor Iubirii…

Articole asociate: